BRAŞOV. „Maria Petraşcu a ars ca o flacără, pentru toţi”

„Nu i-ar fi plăcut ce facem noi aici”, au spus la unison colegii, colaboratorii şi prietenii Mariei Petraşcu, care au participat ieri la evocarea ziaristei plecate prematur dintre noi acum trei ani, devenite în ultimii ani simbol viu al luptătorului singuratic pentru adevăr şi pentru dreptate, mai ales în ceea ce priveşte Revoluţia din '89.  

Muzeul memorial „Casa Mureşenilor” este cel care a organizat evenimentul „Amintiri despre Maria Petrașcu”. Foşti colegi de redacţie, jurnalişti, colaboratori, braşoveanul Octav Bjoza, subsecretar de stat, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, Ioan Demi, preşedintele Asociaţiei Revoluţia 21 Decembrie 1989 Braşov, Etelka Babeş, văduva eroului-martir anticomunist Liviu Corneliu Babeş, artistul plastic şi scriitorul Gabriel Stan au fost printre cei care au vorbit despre Maria Petraşcu, încercând să nu-i ridice osanale, nu pentru că nu le-ar merita din plin, ci pentru că ştiau că ar fi respins vehement aşa ceva. „Noi ne-am propus, datorită specificităţii muzeului - memorial - dar şi ajutorului şi prieteniei pe care le-a acordat Maria Petraşcu Muzeului nostru, să facem această acţiune de suflet de evocare Maria Petraşcu, a unuia dintre cei mai buni jurnalişti contemporani ai Braşovului, un ziarist integru, cu coloană vertebrală, care a luptat curajoasă cu vechile structuri şi cu urmaşii Securităţii şi ai PCR”, a declarat muzeograful Ovidiu Savu, completat de directorul muzeului, dr. Valer Rus, care a subliniat faptul că Maria Petraşcu este unul dintre „oamenii cetăţii”, pe care societatea este datoare să nu-i uite şi, mai mult, să perpetueze valorile pe care le-au reprezentat şi pe care le-au apărat: „Maria Petraşcu a fost un un «om al cetăţii» şi şi-a dedicat ultimii ani rememorării eroilor care s-au sacrificat pentru libertate şi pentru demnitate. Trebuie să ne recunoaştem şi să ne apreciem valorile, să le menţinem în atenţie”.
Multă putere şi pasiune

O femeie puternică, o soţie iubitoare şi devotată, un ziarist integru şi o mamă desăvârşită, care îşi iubea la nebunie copiii, cu care avea o relaţie extraordinară, un coleg şi un prieten sufletist, un om curajos, pasionat de adevăr şi de dreptate, aşa au descris-o cei care au avut privilegiul - spun ei - să o cunoască personal. „Ca orice tânăr, a început prin a trimite «compuneri» la ziar, Gazeta de Transilvania, care pe atunci - anii '70 - se numea «Drum nou» şi s-a făcut remarcată. A fost trimisă să facă şcoală de jurnalism, singura fiind atunci «Ştefan Gheorghiu», unde, cu spiritul ei rebel, a intrat în contre cu profesorii. Cea mai fericită clipă a ei, momentul când a fost mai frumoasă ca niciodată, a fost cea a căsătoriei cu Marius Petraşcu, un publicist deosebit de talentat. De fapt, nu poţi vorbi despre Maria fără să vorbeşti şi despre el, au făcut nişte lucruri extraordinare împreună. În 21-22 decembrie 1989, a fost prima care a aruncat în stradă tot ce ţinea de Ceauşescu, au luptat amândoi în noaptea aceea, în tipografie, să iasă primele ziare libere. Era de un entuziasm nebun în perioada aceea, de aici şi lupta ei ulterioară îndârjită pentru adevărul despre Revoluţie. Au urmat anii '90 când se ocupa de relaţia cu cititorii braşoveni, era extraordinar ce făcea acolo, apoi a plecat la TVS, unde s-a consacrat cu seria de emisiuni despre eroii autentici ai luptei anticomuniste, dar şi despre impostorii Revoluţiei”, a spus gazetarul Ioan Popa, fost coleg.
„Era atât de puternică, în ciuda faptului că avea şi ea foarte multe probleme. Era genul de om care, dacă aveai o problemă, îţi sărea în ajutor necondiţionat, cu tot sufletul, rar aşa om sufletist. Ardea pentru cei din jur, pentru prieteni, colegi. Era în stare să vină să îţi dea ultimul leu, să te-ajute acasă în gosopodărie ca tu să te poţi ocupa de necazurile tale, să sune la spital, să sune oriunde te putea ajuta. A ars ca o flacără, a avut o combustie extraordinară, poate de aceea a şi ars prea repede. În tot ceea ce a făcut s-a consumat. Asta era Maria”, l-a completat alt fost coleg, jurnalistul Adrian Teacă.
Lovitura care i-a grăbit moartea
Ziarista Maria Petraşcu, una dintre cele mai vechi şi apreciate colege de breaslă, a încetat din viaţă după al doilea infarct, în mai puţin de 24 de ore, deşi se afla sub supraveghere medicală, în 10 ianuarie 2012. Maria Petraşcu s-a născut într-un sat din Ţara Făgăraşului, în 18 septembrie 1953. Şi-a dedicat viaţa profesiei de jurnalist - a lucrat la Drum nou/Gazeta de Transilvania, România Liberă, TVS, Brașovul Tău și site-ul ziare.ro - şi familiei.
În ciuda atitudinii ei de luptătoare, a firii ei răzbătătoare, inima Mariei a cedat, nedrept de prematur, când desfăşura o muncă titanică de deconspirare a impostorilor care se strecuraseră printre revoluţionari şi profitau de avantajele oferite de statul român. De altfel, la comemorarea a 22 de ani de la Revoluţie, în 22 decembrie 2011, Maria Petraşcu a fost lovită peste faţă de Demeter Adalbert, din grupul revoluţionarilor cu „patalama”, care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Agresat în acelaşi mod a fost şi Ioan Demi, împreună cu care Maria şi Sorin Boacă fondaseră Asociaţia Revoluţia 21 Decembrie 1989 Braşov, pentru că Demi a fost cel care s-a pus în fruntea coloanei de muncitori de la ICA Ghimbav, ce au mărşăluit în 21 decembrie 1989 până în Braşov la sediul Comitetului Judeţean al PCR, rămânând pe baricade până a doua zi.
Acel gest incalificabil a afectat-o foarte tare şi Maria Petraşcu s-a închis în ea în următoarele două săptămâni, fapt care i-a afectat starea de sănătate destul de precară şi a dus la cele două atacuri de cord care i-au fost fatale. „Mi-e greu să vorbesc chiar şi după 3 ani. Îmi aduc aminte ce-am păţit atunci la comemorare în 2011. Pe noi ne-a marcat, nu există săptămână în care să nu ne-aducem aminte despre ea. A fost printre puţinele persoane care a ştiut să se lupte până la epuizare şi m-a determinat şi pe mine să continui. Îmi spunea mereu, mă certa chiar, că trebuie să conştientizez că eu nu mai sunt doar Ioan Demi, ci cel care a pornit Revoluţia la Braşov”, a mărturisit Demi. Şi ceilalţi prezenţi la evocare şi-au amintit că, pe cât de exigentă era Maria cu ea însăşi, era şi cu ceilalţi, pe care îi soma să-şi respecte statutul şi să-şi asume menirea. Unii se simt vinovaţi că nu şi-au îndeplinit promisiunile făcute, crezând că va fi timp destul pentru ele.
„Am colaborat cu Maria Petraşcu mulţi ani, chiar din 1990, şi pot să spun că din cauza curajului de-a mă lăsa să spun adevărul în direct despre impostori şi profitori a fost concediată. Voia un proces în justiţie al comunismului şi începuse cu soţul ei o amplă muncă de documentare pentru a arăta unde, în ce hal va ajunge România, dacă lucrurile vor continua aşa, cu securiştii şi torţionarii cocoţaţi în funcţiile cele mai înalte. Erau nişte vizionari, fiindcă aşa este acum România, cum au anticipat ei. Cu două săptămâni înainte de a muri, mă suna aproape zilnic, îmi spunea: «Nu mai pot, nu mai pot să suport! Eu, femeie, să fiu pălmuită în văzul a 300-400 de persoane, printre care jandarmi, poliţişti, preoţi, oficialităţi». Sigur că ea era grav bolnavă, însă decesul i-a fost grăbit de acea palmă primită dată de un ins care a scăpat nederanjat până acum”, a punctat Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic.
Decorată postmortem de preşedintele României
Jurnalista Maria Petraşcu a fost distinsă post-mortem de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, „în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul unei cariere de excepţie în presă, reprezentând un exemplu pentru tinerele generaţii de jurnalişti”. Conform Legii nr. 29/2000, persoanele decorate cu un ordin, indiferent de gradul pe care îl au, sunt cavaleri ai ordinului respectiv, sunt asimilaţi gradelor militare şi beneficiază de onoruri militare, pe care Maria Petraşcu le-a primit doar la funeralii. Gradul de Cavaler al ordinului este asimilat gradului de locotenent.

Un manifest actual

„Sunt jurnalistă. Îmi fac meseria cu pasiune, aceeaşi ca şi atunci când am scris primul articol de ziar. Nu am obosit, nu m-am plictisit şi nu am abdicat de la principiile care guvernează această profesie. Nu m-am îmbogăţit financiar, ci doar spiritual. Nu regret şi nu voi regreta niciodată vila, maşina, conturile consistente din bănci pe care nu le am. Mă bucur ori de câte ori pot schimba, prin ceea ce fac, puţin din multul şi greul angrenaj ruginit ce ţine în loc această ţară şi acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare şi muncită victorie! Din toate aceste motive şi din multe altele cred ca şi în breasla noastră, ce nu a putut scăpa de cancerul generalizat al corupţiei în care jurnaliştii adevăraţi sunt sufocaţi de cohortele de ziarişti „tastatură” – sau „tonomat”, dintre care unii au şi exerciţiul tristelor vremi trecute când scriau orice la comanda partidului comunist totalitar, trebuie să se producă o schimbare majoră. Dar schimbarea aceasta, atât de necesară, trebuie să vină din interiorul breslei şi nu dinafara sa, şi nu impusă, ci asumată. Altfel ne paşte pericolul unei ruşinoase înregimentări forţate, politică şi economică, iar jurnaliştii vor ajunge să fie doar nişte biete şi jalnice prelungiri ale unor potentaţi ai zilei şi să ia poziţie de drepţi înainte să li se ordone acest lucru! Tinerii jurnaliştii pot aduce schimbarea! Cu condiţia să accepte apostolatul impus de profesia lor!”, era o postare-manifest de pe blogul ei.

Sursa:

Transilvania Expres

Liliana JIGHIRA

Un oarecare Eminescu. La Braşov. Cântul DOINĂ

Zile tulburi. Românii, ajunşi cu cuţitul la os, şi întărîtaţi de nişte figuri triste, schimonosite, îmbuibate şi autoritare îşi dau cu pietre-n cap. E trist că ne întoarcem la astfel de scene cu scutieri şi gaze lacrimogene care, nu fac decît să ne tragă şi mai la fund, în zone părăsite, parcă iremediabil, de cultura dialogului, de raţiune, de soluţii…
În o astfel de zi mi se reproşează (poate pe bună dreptate!) că eu îmi văd de bucuria zăpezilor şi de gîndul, devenit cam stereotip şi de dată fixă, privitor la postumitatea sau contemporaneitatea unui “oarecare Eminescu” prin Braşov. Pe la 1871, nişte… miliţieni austro-ungari aşa-l numeau pe Mihai Eminescu, tînăr răzvrătit şi organizator de congrese anti-imperiale: “un oarecare Eminescu”…
Ciudat, acum, e că privind peste zăpezile încă fără poteci ale dimineţii de ieri am zărit culmea Cetăţii de deasupra Şirului Hoţilor şi m-a străfulgerat gîndul: “Băi, da’ de cînd n-am mai trecut… pe Eminescu!”. “Pe Eminescu” e o stradă aici în Braşov şi, mai mult decît atît, “Pe Eminescu” e… spitalul de nebuni (secţie a neuropsihiatriei) al oraşului, şi la o adică a ajunge “La Eminescu” nu-i tocmai… cuşer! Iar de la gîndul, pur… turistic, avînd în vedere că zona chiar merită bătută cu pasul oferind privelişti speciale, la “un oarecare Eminescu” nu-i decît un pas. Aşa a ajuns Eminescu un oarecare la Braşov, referindu-mă la “inconştientul colectiv”, un oarecare şi un bolnav cu minţile rătăcite – sau sinonim cu acestea. Nu ştiu a cui a fost ideea de a instala stabilimentul braşovean al celor ce, Doamne fereşte!, necesită cămaşa de forţă, tocmai pe strada Mihai Eminescu însă a fost o idee proastă, la fel de proastă, sub aspect toponimic, şi de greu de scos din capul nostru ca şi aceea cu… Oraşul Stalin!
După mintea mea Eminescu şi-ar fi meritat şi aici la Braşov un nume de bulevard şi, desigur, o statuie în centru. Vreo două plăci comemorative îi poartă, ce-i drept, numele pe nişte ziduri în oraş, dar cine mai ştie exact unde-s şi cu ce ocazie au fost montate acolo? Cum cui îi mai pasă că poetul ar fi spus: „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul!“ sau că acesta a petrecut multe zile pe aici încă din vremea “Trupei Pascali” şi că a avut destui prieteni, sau măcar cunoştinţe braşoveni (Sterie Ciurcu, Pandele Dima, Aurel Mureşianu, Nicolae Teclu, Constantin Popazu, doctorul său) cu care, fie nutrea idealuri fie avea… drumuri comune? Desigur, cărturarii noştri de azi, un Vasile Oltean sau regretatul Ion Itu (“Eminescu şi Braşovul”, 1990) şi alţii asemeni lor ştiu, dar…
„Trăiască România unită!“, ar fi strigat, Eminescu în toamna lui 1883, în gara din Braşov, aşteptînd un tren care să-l ducă mai departe la Viena, la tratament… Avea un ideal, mintea-i “nebună” nutrea ceva ce avea să se împlinească mai tîrziu, asemeni multor altor gînduri sau “premoniţii”. Ce i-o fi venit să îl strige tocmai aici, la Braşov?… “Un oarecare Eminescu”…
Ştiu, sunt vremuri tulburi şi românii-şi sparg, şi acum, capetele cu pietre în stradă… Unii ar trebui duşi “Pe Eminescu”!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sursa: Genunchiul Lumii

NEPASARE. Desi a trecut o luna de zile de la vandalizarea statuii lui Avram Iancu, edilii brasoveni nu au reusit sa repuna pe soclul statuii numele eroului si citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!"

 

Acum o luna de zile, sesizam public vandalizarea statuii lui Avram Iancu. Politia Brasov a demarat cercetarile pentru descoperirea faptasilor, iar Primaria Brasov, prin purtatorul ei de cuvant, Sorin Toarcea, ne asigura ca, in aproximativ o saptamana, va readuce monumentul la starea lui initiala. Din pacate, de atunci si pana astazi nu stim sa se fi intreprins ceva. Nu am aflat nici faptuitorii vandalizarii, nici numele lui Avram Iancu sau citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!" nu au fost repuse pe soclul monumentului. Sa nu fi reusit in acest timp Primaria Brasov sa identifice o turnatorie de cupru? 

Sursa: axioma-anonima.blogspot.com

Procesiune religioasa eretica în Vinerea Mare la Brasov

Cele şapte biserici istorice din Braşov: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), Biserica Reformată, Biserica Evanghelică-luterană (maghiară), Biserica Unitariană şi Biserica Evanghelică C.A. din România, organizează vineri, 22 aprilie 2011, o procesiune religioasă care doreşte să marcheze evenimentele ce au avut loc în Vinerea Mare. După meditaţia „Drumul crucii” (în limba maghiară) din Biserica Romano-Catolică Sf. Petru şi Pavel de pe strada Mureşenilor, care va începe la ora 12.00, procesiunea va porni la ora 12.30 din faţa acestei biserici pe traseul str. Sfântul Ioan, str. Republicii, Piaţa Sfatului, Curtea Johannes Honterus şi se va încheia în jurul orei 14.30 în Biserica Neagră. Procesiunea va fi marcată de cinci opriri pentru scurte meditaţii conduse de bisericile participante. O cruce mare de lemn va fi purtată în fruntea procesiunii pe rând de tineri aparţinând diferitelor confesiuni. Prin această acţiune simbolică cele şapte biserici participante doresc să aducă în centrul atenţiei ceea ce îi uneşte pe toţi creştinii de pretutindeni. Sînt invitaţi să se alăture acestui eveniment toţi credincioşii ce au în inimă împreuna-simţire şi dorinţa de a medita asupra acestui important moment al creştinismului.


de: Monitorul Expres

Duhovnici Romani despre Ecumenism

EVOCAREA EVENIMENTELOR DE LA BRASOV, 21-22 DECEMBRIE '89

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, după fiasco-ul „adunării populare” de la Bucureşti, organizată de Ceauşeşti şi slugile lor, urmărind emisiunea la radio şi Televiziune, care transmiteau “manifestaţia”, au realizat că întreruperea emisiunii poate fi considerată semnalul declanşării revoluţiei şi la Braşov.

Deja la ora 15, grupuri din ce în ce mai mari de oameni se adună în centrul oraşului, venind din toate părţile, de pe toate străzile şi din toate cartierele către Comitetul Judeţean P.C.R.

Sute de oameni aprind lumânări, lângă magazinul Universal, în memoria martirilor Timişoarei. Lumânările sunt fixate în asfalt. Trupe ale forţelor de Securitate intervin cu autotunuri de apă. Mulţimea este pentru un timp împrăştiată. Sediul partidului este înconjurat de unităţi ale Miliţiei, Securităţii şi trupe speciale de intervenţie. O coloană de muncitori de la Uzina Tractorul se îndreaptă spre centrul oraşului.

În faţa cordonului de trupe, în jurul orei 16, trupe ce păzesc sediul partidului comunist se scandează de către sute de manifestanţi: „Fără violenţă!”‚ „Armata e cu noi!”. Se trag salve în aer, însă mulţimea nu se dispersează. Dinspre Poşta Centrală, un grup de muncitori de la Tractorul agită tricolorul. Se strigă:„Ceauşescu şi soţia, duc de râpă România!”, ,,Ceauşescu, nu uita, va veni şi ziua ta!”.

În jurul orei 16.15, în sprijinul trupelor apar câteva camioane militare, din care sar soldaţi de la unităţile de Vânători de Munte, luând poziţie în faţa clădirii Modarom. Din Piaţa Sfatului, o coloană masivă de muncitori de la I.C.A. Ghimbav porneşte pe bulevardul Lenin, strada 7 Noiembrie şi strada Republicii, antrenând şi numeroşi cetăţeni. Se strigă lozinci: ,,Libertate!”, ,,Pentru Timişoara!”, ,,Nu suntem fascişti!”, ,,Noi suntem români!” şi ,,Fără violenţă!”.

În spatele sediului partidului, manifestanţii aprind făclii, în jurul orei 17. Grupuri de muncitori şi studenţi scandează: ,,Jos asasinii!”, ,,Noi suntem poporul!”, ,,Jos cu dictatorul!. Coloana manifestanţilor de la I.C.A. Ghimbav ajunge la 30 de metri de cordonul de protecţie. Se trag salve de avertizare. Mulţimea strigă: ,,Fără violenţă!”, ,,Pentru Timişoara!”. Se aprind sute de lumânări, iar lumea îngenunchează. Grupuri de cetăţeni sosesc din cartierul Răcădău, venind pe strada Dobrogeanu Gherea, alăturându-se manifestanţilor care erau aşezaţi în dreptul laturii din această stradă a magazinului Universal. Cetăţenii sosiţi dinspre Dobrogeanu Gherea strigau: ,,Timişoara, Timişoara!... Criminalilor!... Copiii Timişoarei!”, ,,Jos Ceauşescu!”.

Clădirea Comitetului Judeţean de Partid este înconjurată de o mare de oameni. Toată noaptea, până în zorii zilei de 22 decembrie, muncitori şi studenţi agită făclii în faţa formaţiunilor de trupe. Lozincile devin din ce in ce mai radicale: ,,Jos cizmarul!”, ,,Jos Dracula!”. Agenţi ai Securităţii, care sunt recunoscuţi în mulţime, sunt huiduiţi şi alungaţi. Se face din nou uz de tunurile de apă, în bulevardul Lenin.

În zorii zilei de 22 decembrie, grupuri de muncitori şi studenţi se află încă faţă în faţă cu trupele ce păzesc sediul partidului. Soldaţii nu au fost schimbaţi de joi, de la ora 15. Populaţia le oferă ţigări, mere, pâine. Este Vinerea Crăciunului.

Între magazinul Universal şi sediul partidului se scandează fără încetare: „Jos Ceauşescu!”. Din grupurile respective, cineva cere ca un preot să oficieze Sfânta Slujbă. Se flutură drapele tricolore, din care s-a decupat stema comunistă. Nu se reia circulaţia vehiculelor de niciun fel, circulaţie întreruptă cu o zi în urmă. Încă din primele ore ale dimineţii, muncitorii de pe marile platforme industriale se adună, se organizează şi pornesc spre centru. Rulmentiştii ajung în dreptul I.C.P.A.T.-ului. Ei scandează: “Veniţi cu noi!”. Prin porţile Întreprinderii Tractorul, muncitorii, inginerii, ies în valuri. Între timp, se alipiseră de coloanele de manifestanţi şi cei de la Hidromecanica II. Coloanele ajung la intersecţia dintre bulevardul V.I. Lenin şi strada Castanilor, unde se întâlnesc cu coloanele manifestanţilor sosite de la Uzina de Autocamioane. Întâlnirea celor două mari coloane are loc cu un entuziasm debordant din partea participanţilor. Toţi strigă: „Armata e cu noi!”, în dreptul clădirii garnizoanei de lângă Carpatex, unde erau aşezaţi soldaţi şi ofiţeri care priveau doar manifestanţii. Practic, mişcarea maselor, greva lor era însoţită de simpatia întregii populaţii a oraşului, foarte mulţi oameni care trebuiau să meargă la lucru la schimburile II şi III, alăturându-se manifestanţilor.

În jurul orei 9,30, o delegaţie a celor peste 100.000 de manifestanţi braşoveni este primită în sediul Comitetului Judeţean de Partid.

(...) Se face chetă în faţa clădirii Modarom. Se cumpără cornuri dintr-o patiserie apropiată şi se oferă soldaţilor. Tinere înfig în ţevile armelor soldaţilor flori. Printr-o portavoce se anunţă că, deoarece delegaţia nu a cuprins reprezentanţi din toate colectivele de oameni ai muncii din Braşov, oficialităţile încă în „scaune” propun să fie aduşi ca membri ai delegaţiei de petiţionari şi alţii, pentru a-şi prezenta solicitările. Tragere de timp. Manifestanţii ripostează prompt. „Nu mai vrem minciuni!”. Lumea îngenunchează în faţa armatei. „Armata e cu noi!”. Pe o creangă de plop sunt atârnate câteva pere şi un pantof, lumea scandează: „Plopul face pere!”. Doi soldaţi urcă pe cele două tunuri de apă plasate în faţa clădirii. Sunt huiduiţi, dar aceştia demonteză ţevile. Mulţimea scndează: “Armata e cu noi!”.

În mulţimea adunată îşi fac apariţia tineri vânjoşi, bine hrăniţi, îmbrăcaţi cu geci de sport, la modă, blugi şi adidaşi occidentali, rânjesc în stânga şi în dreapta. Sunt în grupuri de 4-5. Nu participă la entuziasmul popular. Feţele lor par a spune: „Aşteptaţi urmarea, vă vom arăta cine sunt stăpânii!”.

(...) Dinspre magazinul Universal, o procesiune, care trece pe lângă Liceul Unirea, cu un prapur purtat în faţă, atrage mai mulţi manifestanţi. Ei urmează preotul, făcând înconjurul cordonului de soldaţi aliniaţi în jurul zonei verzi triunghiulare din faţa sediului partidului.

(...) Deodată se află că dictatorul a fugit cu un elicopter de pe clădirea C.C. al P.C.R. Entuziasmul manifestanţilor ajunge la cote inimaginabile, entuziasm care devine şi mai puternic, când se află că la Bucureşti mulţimea a pătruns în sediul Televiziunii. Oamenii, de bucurie, se îmbrăţişează pe străzi. Peste tot lacrimi, lacrimi de bucurie.

Soldaţii, la fel, au lacrimi în ochi. Armata se îmbarcă în vehicule şi se retrage. Ovaţiile nu mai contenesc.

Mii de oameni se deplasează pe străzi, cântă şi strigă: „Libertate! Libertate!”.

Gazetarii de la Astra şi cei de la noua Gazeta de Transilvania se prezintă la Tipografie, pentru a scoate primele numere ale publicaţiilor respective.

O mare parte a mulţimii se îndreaptă către sediul Securităţii. Acolo însă nu mai era mare lucru de făcut. „Ei” nu prea mai erau şi nici nu lăsaseră mare lucru în urma lor...  

- fragment extras din lucrarea „Un pas spre libertate”, coordonată de regretatul jurnalist anticomunist Marius PETRAŞCU   

De Duminica Tomii, Junii Braşovului intră în Cetate: Hristos a înviat!

Cum sunt promovate paşapoartele biometrice la Braşov? De la 1 martie s-au mărit taxele pentru eliberarea paşapoartelor temporare!

Din 11 ianuarie până pe 26 februarie au fost aproape 1.300 de solicitări pentru paşapoarte cu cip şi puţin peste o mie de cereri pentru documente simple. Totul este legat de bani şi de timp. Un paşaport electronic costă 266 de lei, ceea ce înseamnă taxa de paşaport şi cea consulară, este gata în maximum 20 de zile dar este valabil 5 ani. Taxele pentru documentul simplu temporar ajung începând cu acestă lună până la 214 lei şi asta pentru că la cele pentru paşaport şi taxa consulară se va mai adăuga un tarif suplimentar de 100 de lei. Astfel începând de ieri, tarifele pentru eliberarea paşapoartelor simple temporare au fost majorate. Astfel, cine are nevoie de acest document, va trebui ca, în loc de 64,2 lei să achite la CEC 82 de lei, iar la Trezorerie să mai dea 32 de lei, taxă consulară, precum şi 100 de lei, tarif suplimentar. În schimb, pentru eliberarea paşapoartelor biometrice, tarifele au rămas neschimbate, adică 234 de lei, ce trebuie achitaţi la CEC şi 32 de lei, taxă consulară, ce trebuie plătiţi la Trezorerie.

Creşteri.

Ţinând cont de faptul că paşaportul simplu temporar este valabil doar 1 an şi costă aproape la fel cu cel electronic se aşteaptă ca solicitările pentru documentele biometrice să crească şi mai mult. Aici se mai pune la socoteală şi faptul că peste 120 de misiuni diplomatice din SUA, Canada, Italia şi Spania au fost dotate cu aparatură necesară procesării cererilor şi reînnoirii documentelor fără ca persoana stabilită în străinătate să mai fie nevoită să vină în ţară.

Sorin Focşa
Braşovul Tău

De nasterea Domnului 2009, cu colindatorii in Biserica

Mărturia Angelicăi Vieru, soţia muncitorului anticomunist Vasile Vieru, decedat la mai puţin de un an de la revolta din 15 noiembrie 1987

Angelica Vieru este soţia regretatului Vasile Vieru, participant la revoltă, trecut la cele veşnice în 5 septembrie 1988. Doamna Vieru ne-a pus la dispoziţie o zguduitoare mărturie scrisă la începutul anului 1990.

Mărturie Angelica VIERU:

«Era în stare să meargă oriunde, numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.»

În sâmbăta din 14 noiembrie, soţul meu a luat salariul. În duminica din 15 noiembrie 1987, dimineaţa pe la ora 6, am mers împreună la secţia de votare de la Şcoala Generală nr. 23, lăsându-ne copiii în casă singuri. Trebuia să votăm! Obligatoriu! Trebuia să primim apartament cu 3 camere de la uzină. Nu trebuia să faci «figuri» când erai chemat la lucru duminica, sau în timpul săptămânii peste program, trebuia să faci ce-ţi spuneau şefii fără comentarii, pentru că altfel se putea pierde totul. Şi noi trebuia să primim apartament. Unde stăteam noi, pe str. Zorilor nr.l, bl.D1O, sc.A, ap. 25, aveam două camere, - apartament proprietate personală - cumpărat de soţul meu când încă nu eram căsătoriţi. Ratele mari, întreţinerea mare la atâtea persone, spaţiul mic ne-au determinat să cerem o locuinţă mai mare, să putem trăi ca oamenii. Am votat şi, după votare, ne-am întâlnit cu un coleg de serviciu de la l.A.Bv, cu care soţul a plecat împreună la muncă. Eu am venit acasă, la copii, de care trebuia să am grijă, Liliana - fetiţa mai mare - fiind internată în spital cu hepatită.

Aşteptam sosirea lui acasă, ca unul dintre noi să meargă la fetiţă, la spital.

Pe la ora 13 a venit Vasile acasă, speriat, şi cum a intrat în casă, s-a uitat la mine şi mi-a spus: «E dezastru în oraş! Stegarii au dat foc la Consilul Popular.» Atât mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia să mănânce, ieşea şi intra în casă de multe ori.

Eu am plecat pe jos să-mi văd fetiţa internată de cinci săptămâni în spital, din cartierul «Steagul Roşu» până în str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar când am venit acasă, tot pe jos - pentru că nu circula nicio maşină în oraş - l-am găsit acasă tot în starea de nervi în care l-am lăsat.

Ceea ce văzusem în oraş nu am mai văzut niciodată: cordoane de armată şi miliţie cu scuturi, cu măşti de gaze şi cu câini nu lăsau oamenii să se îndrepte spre centrul oraşului.

Oamenii erau în grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica îi făcea să tacă.

Seara, pe la ora 21, soţul meu a mers la vecinii noştri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasă, şi a stat până la 12 noaptea.

Luni dimineaţa, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a întors doar pe Ia ora 19. L-am întrebat de ce a venit aşa târziu, şi el mi-a spus că a trecut pe la colegul Marchiş, că au avut şedinţă de partid, că I-a exclus din partid, că i-a luat «carnetul» şi că o să fie şi el «ridicat», dar că va veni înapoi nu peste mult timp şi că să nu fiu supărată.

Ne-am culcat, dar mai târziu m-am trezit şi l-am văzut scriind câteva scrisori. Parcă l-am întrebat: «Ce faci?», şi mi-a spus: «Nimic, nu mi-e somn!». Toate luminile erau aprinse în casă. Dimineaţa am găsit un bilet pe care scria către colegii lui cine l-ar fi «pârât» c-ar fi fost şi el acolo. Şi că biletul să fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.

Marţi dimineaţa, în 17 noiembrie, deja pe la 5 el nu mai era acasă -plecase la serviciu. Am aşteptat toată ziua să vină, dar n-a venit.

Seara am mers la vecinii mei şi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, că n-a venit acasă. Nu ştiau nimic. Noaptea pe la 23-24 au venit câţiva colegi, printre care Solcanu şi alţii, care m-au întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, dar nu ştiam nimic.

Am fost atunci, joi, la Miliţie să mă interesez de soţul meu şi să anunţ că a dispărut. Miliţienii erau de jur-împrejurul clădirii, şi nu mi-au dat voie spre poartă. M-au întrebat unde lucrează, şi când le-am spus, mi-au răspuns: «Mergeţi acasă că o să vină!».

După circa o săptămână a venit acasă la noi un civil de la Miliţie, care a luat datele lui personale şi mi-a spus: «este la noi şi peste câteva zile vine acasă». L-am întrebat dacă este la Braşov sau este dus la Bucureşti şi mi-a spus că este la Braşov, deşi Vasile era deja la Bucureşti atunci.

Vasile a venit acasă la începutul lunii decembrie, într-o miercuri seara, în ziua în care mi-am scos fetiţa din spital.

În tot acest timp eu am fost cu copiii acasă, nu am putut să primesc banii de la uzină, descurcându-mă destul de greu, ajutată fiind de vecinii de pe scară, de colegii lui şi-ai mei de la serviciu. Soţul meu era însoţit de un civil, care l-a avertizat să nu anunţe pe nimeni că a venit acasă şi să nu uite că a doua zi, de dimineaţă, îl va aştepta jos la scară să meargă împreună la club. Copiii au sărit toţi pe el şi l-au întrebat: «Aşa murdar ai fost la spital?» - că ei aşa ştiau, că tatăl lor este internat la spital. Seara, când auzea liftul, era foarte atent şi se uita pe vizor, iar pe la 12 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat când acesta ieşea din lift. Au stat de vorbă până târziu. Vasile mi-a povestit că la Bucureşti dădea declaraţii din oră-n oră. Îmi zicea că n-a fost bătut, dar nu l-au lăsat să doarmă.

După procesul de la Clubul uzinei, a venit acasă bucuros spunându-mi că a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare fără executarea pedepsei şi că urmează să fie repartizat cu locul de muncă în localitatea Bârlad.

La 2-3 zile, cu o geantă în care avea haine de lucru - salopetă şi bocanci - a plecat la Miliţie, de unde, însoţit, a plecat cu o maşină la Bârlad. A fost reţinut o zi şi-o noapte la Vaslui, după care a ajuns la Bârlad. De-acolo a dat un telefon să-şi facă angajarea la «Prestări Servicii». Se apropiau Sărbătorile de iarnă, şi dându-mi telefon la vecini, mi-a spus că nu poate veni acasă, dar dacă pot, să merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum să merg cu 5 copii mici pe tren? Îi era tare dor de mine şi de copii.

La începutul lui ianuarie '88 mi-a scris că se simte bolnav rău şi că-i trebuie toate actele noastre pentru mutaţie definitivă în Bârlad. Mi-a mai scris că primeşte apartament cu patru camere şi să merg şi eu cu copiii acolo. Întâi, fratele lui cel mic, Petrică, a fost trimis de Vasile să-i ia pe Liliana şi Ionuţ şi să-i ducă acasă la părinţii lui, în satul Chilieni, judeţul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui şi m-a ajutat să plec împreună cu ceilalţi trei copii mai mici acasă la Vasile, pentru că de fapt apartamentul aveam să-l primim doar prin martie. Până atunci aveam să stăm toţi şase la socrii mei.

Cum am ajuns la Bârlad, la 2-3 ore m-am întâlnit cu Vasile. Ştia că voi sosi. A fost fericit că ne-a văzut, m-a ajutat să merg până acasă la socrii mei, el locuind la fraţii şi surorile lui din Bârlad. Mi-a spus că se simte rău, că i se umflă picioarele, că are ameţeli, că se simte slăbit, că nu are poftă de mâncare, era slab de i se vedeau oasele. La începutul lui februarie, a fost internat de urgenţă la Spitalul Judeţean Bârlad, secţia medicală, sub îngrijirea medicului Bărbulescu, care i-a spus surorii lui că Vasile era în ultimul grad de boală.

El mi-a spus, stând în pat, neputându-se mişca: «S-ar putea să am cancer...». Din ochi îi curgeau lacrimi. M-am schimbat la faţă, mă abţineam să nu plâng, dar el a observat şi mi-a spus că aşa crede el, nu că i-a spus medicul, dar să nu fiu supărată şi să am grijă de copii.

Când a fost externat, situaţia lui nu era cu nimic mai bună. I se umflase burta, îl mânca pielea, era umflat peste tot. Când venea să-şi vadă copiii, de sâmbătă până luni, în prima oră se simţea bine, după aceea spunea că iar se simte rău. Şi acasă, şi la spital scuipa sânge, nu putea să vorbească mult şi obosea repede. Nu ştiam ce să fac.

Comportarea lui devenise ciudată. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam să înţeleg, tresărea, dormea cu ochii deschişi, dar numai în fotoliu sau pe jos întins pe burtă, deoarece avea proleme cu respiraţia. Când îl trezeam, atunci spunea că se simte mai bine jos decât în pat, că n-are nimic.

Pentru perioada cât a lucrat la Bârlad, a luat bani puţini pentru că nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost plătite la timp, ci cu întârziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia să mă descurc, aşa cum puteam.

Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui să se grăbească cu dosarul pentru pensionare ca să nu rămână copiii fără bani, fără pensie. Era clar că soţul meu va muri.

În aprilie, Vasile a insistat la Miliţie să primească un camion pentru a ne transporta mobila rămasă la Braşov în apartament. I s-au dat asigurări că va primi camionul şi să meargă el înainte. După 3-4 săptămâni, Vasile n-a obţinut camionul de la Bârlad şi în Braşov a încărcat totul şi-a pus la tren. Alţi bani, altă distracţie!

Soţului începuse să-i cadă părul, să i se mişte dantura, ochii îi erau în fundul orbitelor, era palid şi nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la laşi la un control, la Spitalul Sfântul Spiridon, dar i s-a spus să revină în septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Bărbulescu s-a confirmat şi la Iaşi. În iulie şi în august a fost din nou internat în Bârlad. Era în stare să meargă oriunde numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.

În 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a început să-l doară foarte rău mâna dreaptă. Durere atroce până la lacrimi. O zi şi-o noapte a plâns încontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucureşti, având trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Bărbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranţă de vindecare. La puţin timp după internare starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Braşov, Geta, a venit la Bârlad cu familia şi, după câteva zile, am plecat împreună cu ei şi cu copiii noştri, Ionuţ şi Claudia, la Bucureşti, la Vasile. Ajunşi acolo, când am întrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus că nu este internat în spital. Am simţit un fior rece prin tot corpul. După circa două ore de insistenţă, a venit asistenta şi, văzându-ne speriate, ne-a dat fiecăreia câte o pastilă. Cumnatului meu i-a spus că Vasile este la morgă, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1 - 2 din noapte.

Ce-a urmat, vă daţi seama. Înmormântarea şi pomenile, conform tradiţiilor noastre populare.

Când am cerut maşina ca să-l transportăm de la Bucureşti la Bârlad, nu ni s-a dat. Am închiriat o maşină, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai soţului au cerut pentru participarea la înmormântare autobuzul întreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru că soţul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea mişcare anticomunistă din 15 noiembrie 1987.

Am locuit la Bârlad în apartamentul cu patru camere primit în martie 1988. Acum se putea să primim apartament, dar la Braşov, înainte de 15 noiembrie 1987, nu s-a putut!

Până în decembrie 1988 nu am avut butelie de aragaz pentru a găti mâncarea. Daţi-vă seama ce însemna să găteşti mâncare pentru şase persoane, pe reşou, pentru care plăteam curentul electric circa 2.000 de lei! Apă rece n-aveam decât până la ora 9 dimineaţa, şi după-masa între orele 17-21, iar apă caldă nu era deloc. Alimentaţia era tot la fel de proastă. Astea erau condiţile «minunate» oferite de «Epoca de aur».

Comunismul a însemnat teroare. Mi-a ajutat Dumnezeu să rezist şi să fiu puternică.

Actul Unirii

Actul Unirii cu Basarabia
Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan