15 Noiembrie, 22 Noiembrie şi 11 Decembrie 1987 - momente de luptă anticomunistă, evocate de unul dintre membrii "Grupului de la Zărneşti" - Mihai Torjo

Trei zile calendaristice care par a nu avea o legătură anume între ele, dar au: 

     Ziua de 15 noiembrie 1987 nu trebuie prezentată – vorbeşte de la sine;

-        Ziua de 22 noiembrie – distanţă de o săptămână  - 3 studenţi ai Facultăţii de Silvicultură Braşov ies în stradă, dar nu oricum, ci cu o pancartă ce purta înscrisul „Muncitorii braşoveni nu trebuie să moară”, făcând cunoscut acest lucru studenţilor şi autorităţilor comuniste. Aceştia sunt Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Horia Şerban. Securitatea şi oficialităţile comuniste reacţionează dur împotriva studenţilor, urmând arestări şi anchete. Comuniştii nu acceptau, nu concepeau noţiunea de solidaritate. Aceasta demonstrează că sistemul nu funcţiona, nu era „perfect”;

-         În ziua de 11 decembrie, alţi trei studenţi, de data aceasta de la Facultatea de Mecanică, au încercat să convingă sistemul că nu funcţionează. Atâta timp cât există solidaritate între oameni, „sistemul” este vulnerabil, formarea „omului nou” nu este împlinită. Acei studenţi au fost: Marin Brâncoveanu, Marian Lupou şi Mihai Torjo, adică subsemnatul. 11 Decembrie 1987 a fost ziua în care ne-am decis să trecem la acţiune. 

Regimul comunist călca din ce în ce mai apăsat asupra grumazului nostru greu încercat. Am simţit din plin acea apăsare, dar puţini aveau îndrăzneala să ridice glasul. La 15 noiembrie 1987, nu unul, ci foarte mulţi au ridicat glasul. Vocea lor s-a propagat dincolo de ceea ce sistemul considera ograda lui. Întreg sistemul comunist a fost zguduit.

Era vineri, 11 decembrie  1987, eu am avut cursuri în corpurile T şi M ale Universităţii din Braşov, unde a trebuit să pregătesc intrările. Am lăsat geamurile cu zăvoarele deschise la parterul clădirilor unde urma să intrăm. Seara toţi trei ne aflam în curtea corpului T. La subsol era discotecă, iar paznicul, nea Gal, se afla acolo pentru a asigura ordinea. Împreună cu Marin Brâncoveanu am intrat în corpul clădirii T, unde practic se ţineau cursurile, iar Lupou a rămas afară, să ne atragă atenţia printr-un semnal luminos - de ţigară aprinsă - în cazul in care cineva ar sesiza prezenţa noastră în clădire. Am intrat în sălile de curs, unde am început să scriem lozinci anticomuniste, antidictatoriale şi în favoarea muncitorilor braşoveni. Nu am trecut cu vederea portretele „iubitului conducător”, pe care, cu multa „grijă”, le-am caricaturizat, dar nu înainte de a îndepărta  geamul care putea fi uşor şters, punându-l apoi la loc. Astfel de mesaje am lăsat şi pe coridoare, după care ne-am retras mergând spre corpul M. Acolo am intrat doar eu, singur, escaladarea fiind mai dificilă, urmând ca Brâncoveanu şi Lupou să mă asigure la intrarea şi ieşirea din clădire. Am inscripţionat pereţii sălii de curs, care se afla la parter, cât şi portretul lui Ceauşescu, dar şi pereţii holului de la intrare. De îndată ce am părăsit corpul M, am plecat spre casă – era seara târziu, trecuse de miezul nopţii - cu o maşină de ocazie, căci toţi trei locuiam la Zărneşti.

Studenţii exmatriculaţi acum 25 de ani, după solidarizarea cu muncitorii braşoveni arestaţi, cetăţeni de onoare

În ultima sa şedinţă, Consiliul Local Braşov a aprobat hotărârea prin care Marian Brâncoveanu, Cătălin Bia, Marian Lupov,  Lucian Silaghi, Horia Şerban şi Torjo Mihai au fost declaraţi cetăţeni de onoare ai municipiului Braşov, în semn de recunoaştere a meritelor lor. Cei şase au avut de suferit după ce s-au solidarizat, ulterior datei de 15 Noiembrie 1987, cu muncitorii care au avut curajul să se revolte. Primarul George Scripcaru le-a înmânat astăzi - în cadrul festivităţilor aniversare din Aula Universităţii Transilvania - diplomele prin care li s-a conferit acest titlu.

În perioada respectivă, cei şase erau studenţi şi au fost arestaţi, anchetaţi, exmatriculaţi şi deportaţi pentru solidarizarea ulterioară cu participanţii la revolta din 15 Noiembrie 1987”.
Concret, Cătălin Cornel Bia este studentul la Silvicultură care a confecţionat un afiş pe o foaie mare, pe care a scris „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară” şi, în 22 noiembrie 1987, a avut curajul de a-l afişa, de pe o bancă aflată în faţa cantinei din Memorandului, la ora la care studenţii veneau să-şi ia prânzul. Alături de el, s-au aşezat alţi doi studenţi, Lucian Silaghi şi Horia Şerban, care, fără să fi vorbit înainte, şi-au manifestat astfel solidaritatea cu demersul tânărului. Cu toţii au fost arestaţi, anchetaţi, exmatriculaţi din facultate, deportaţi cu domiciliul forţat în localităţile de origine şi obligaţi să se angajeze ca muncitori necalificaţi.

Şi în decembrie '87

În decembrie '87, alţi trei studenţi, de data aceasta de la Facultatea de Mecanică, s-au împotrivit sistemului, inspiraţi de mişcarea din noiembrie. Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu şi Marin Lupov au decis să intre neobservaţi în două săli ale universităţii, din corpuri diferite de clădire, pentru a inscripţiona pereţii cu lozinci anticeauşiste. Au pătruns noaptea, pe geamul lăsat intenţionat deschis. Au scris cu vopsea „Jos Ceauşescu!”, „Vrem pâine” şi au desenat chiar şi o caricatură a dictatorului. „Ororile” au fost descoperite a doua zi de paznici. Pentru că nu puteau să şteargă pereţii, clădirile au intrat subit în reparaţii capitale.
„Cei trei studenţi au fost închişi abia în aprilie-mai 1988, fiind identificaţi prin trădare, pentru că pe vremea aceea nu existau tehnici avansate de descoperire a autorilor”, a explicat Oana Demetriade, cercetător la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS). Au fost eliberaţi după câteva luni, exmatriculaţi şi expulzaţi din Braşov. Cei trei erau în Zărneşti şi, fiind studenţi la seral, erau angajaţi şi au fost daţi afară şi din serviciu.

Liliana Jighira

Sursa: Transilvania Expres

Vezi şi 15 Noiembrie 1987 - revolta anticomunista de la Brasov. Marturii

Expozitia DECEMBRIE '89 - DUPĂ 20 DE ANI. ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

Muzeul Casa Mureşenilor Braşov, în parteneriat cu C.N.S.A.S., Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Braşov, Direcţia de Cultură a oraşului Râşnov, Asociaţia 15 Noiembrie '87 Braşov, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, vă invită să luaţi parte la vernisajul expoziţiei Decembrie '89- după 20 de ani. Începutul sfârşitului comunismului în România, marţi, 15 decembrie 2009, ora 13.

La 20 de ani de la evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 vă propunem o expoziţie dedicată comunismului şi revoluţiei decembriste. Expoziţia cuprinde secvenţe ale perioadei comuniste, de la situaţia deţinuţilor politici din anii '50, până la revoluţia din 1989. Totodată, vor putea fi văzute o parte din momentele de revoltă din 15 noiembrie 1987 şi gestul lui Liviu Babeş din martie 1989. Fotografiile şi unele obiecte de viaţă cotidiană din perioada comunistă vor întregi expoziţia.

În zilele de 16, 17, 18 decembrie 2009, orele 11, vor avea loc conferinţele Ora de istorie la muzeu.

16 decembrie - domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici

17 decembrie - doamna Etelka Babeş, soţia eroului martir Liviu Babeş şi domnul Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie '87 şi alţi reprezentanţi

18 decembrie � domnul Ioan Demi, iniţiatorul manifestaţiei din 21 decembrie 1989 din Braşov, şi doamna Maria Petraşcu

Muzeul "Casa Muresenilor" Brasov

Mărturia Angelicăi Vieru, soţia muncitorului anticomunist Vasile Vieru, decedat la mai puţin de un an de la revolta din 15 noiembrie 1987

Angelica Vieru este soţia regretatului Vasile Vieru, participant la revoltă, trecut la cele veşnice în 5 septembrie 1988. Doamna Vieru ne-a pus la dispoziţie o zguduitoare mărturie scrisă la începutul anului 1990.

Mărturie Angelica VIERU:

«Era în stare să meargă oriunde, numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.»

În sâmbăta din 14 noiembrie, soţul meu a luat salariul. În duminica din 15 noiembrie 1987, dimineaţa pe la ora 6, am mers împreună la secţia de votare de la Şcoala Generală nr. 23, lăsându-ne copiii în casă singuri. Trebuia să votăm! Obligatoriu! Trebuia să primim apartament cu 3 camere de la uzină. Nu trebuia să faci «figuri» când erai chemat la lucru duminica, sau în timpul săptămânii peste program, trebuia să faci ce-ţi spuneau şefii fără comentarii, pentru că altfel se putea pierde totul. Şi noi trebuia să primim apartament. Unde stăteam noi, pe str. Zorilor nr.l, bl.D1O, sc.A, ap. 25, aveam două camere, - apartament proprietate personală - cumpărat de soţul meu când încă nu eram căsătoriţi. Ratele mari, întreţinerea mare la atâtea persone, spaţiul mic ne-au determinat să cerem o locuinţă mai mare, să putem trăi ca oamenii. Am votat şi, după votare, ne-am întâlnit cu un coleg de serviciu de la l.A.Bv, cu care soţul a plecat împreună la muncă. Eu am venit acasă, la copii, de care trebuia să am grijă, Liliana - fetiţa mai mare - fiind internată în spital cu hepatită.

Aşteptam sosirea lui acasă, ca unul dintre noi să meargă la fetiţă, la spital.

Pe la ora 13 a venit Vasile acasă, speriat, şi cum a intrat în casă, s-a uitat la mine şi mi-a spus: «E dezastru în oraş! Stegarii au dat foc la Consilul Popular.» Atât mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia să mănânce, ieşea şi intra în casă de multe ori.

Eu am plecat pe jos să-mi văd fetiţa internată de cinci săptămâni în spital, din cartierul «Steagul Roşu» până în str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar când am venit acasă, tot pe jos - pentru că nu circula nicio maşină în oraş - l-am găsit acasă tot în starea de nervi în care l-am lăsat.

Ceea ce văzusem în oraş nu am mai văzut niciodată: cordoane de armată şi miliţie cu scuturi, cu măşti de gaze şi cu câini nu lăsau oamenii să se îndrepte spre centrul oraşului.

Oamenii erau în grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica îi făcea să tacă.

Seara, pe la ora 21, soţul meu a mers la vecinii noştri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasă, şi a stat până la 12 noaptea.

Luni dimineaţa, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a întors doar pe Ia ora 19. L-am întrebat de ce a venit aşa târziu, şi el mi-a spus că a trecut pe la colegul Marchiş, că au avut şedinţă de partid, că I-a exclus din partid, că i-a luat «carnetul» şi că o să fie şi el «ridicat», dar că va veni înapoi nu peste mult timp şi că să nu fiu supărată.

Ne-am culcat, dar mai târziu m-am trezit şi l-am văzut scriind câteva scrisori. Parcă l-am întrebat: «Ce faci?», şi mi-a spus: «Nimic, nu mi-e somn!». Toate luminile erau aprinse în casă. Dimineaţa am găsit un bilet pe care scria către colegii lui cine l-ar fi «pârât» c-ar fi fost şi el acolo. Şi că biletul să fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.

Marţi dimineaţa, în 17 noiembrie, deja pe la 5 el nu mai era acasă -plecase la serviciu. Am aşteptat toată ziua să vină, dar n-a venit.

Seara am mers la vecinii mei şi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, că n-a venit acasă. Nu ştiau nimic. Noaptea pe la 23-24 au venit câţiva colegi, printre care Solcanu şi alţii, care m-au întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, dar nu ştiam nimic.

Am fost atunci, joi, la Miliţie să mă interesez de soţul meu şi să anunţ că a dispărut. Miliţienii erau de jur-împrejurul clădirii, şi nu mi-au dat voie spre poartă. M-au întrebat unde lucrează, şi când le-am spus, mi-au răspuns: «Mergeţi acasă că o să vină!».

După circa o săptămână a venit acasă la noi un civil de la Miliţie, care a luat datele lui personale şi mi-a spus: «este la noi şi peste câteva zile vine acasă». L-am întrebat dacă este la Braşov sau este dus la Bucureşti şi mi-a spus că este la Braşov, deşi Vasile era deja la Bucureşti atunci.

Vasile a venit acasă la începutul lunii decembrie, într-o miercuri seara, în ziua în care mi-am scos fetiţa din spital.

În tot acest timp eu am fost cu copiii acasă, nu am putut să primesc banii de la uzină, descurcându-mă destul de greu, ajutată fiind de vecinii de pe scară, de colegii lui şi-ai mei de la serviciu. Soţul meu era însoţit de un civil, care l-a avertizat să nu anunţe pe nimeni că a venit acasă şi să nu uite că a doua zi, de dimineaţă, îl va aştepta jos la scară să meargă împreună la club. Copiii au sărit toţi pe el şi l-au întrebat: «Aşa murdar ai fost la spital?» - că ei aşa ştiau, că tatăl lor este internat la spital. Seara, când auzea liftul, era foarte atent şi se uita pe vizor, iar pe la 12 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat când acesta ieşea din lift. Au stat de vorbă până târziu. Vasile mi-a povestit că la Bucureşti dădea declaraţii din oră-n oră. Îmi zicea că n-a fost bătut, dar nu l-au lăsat să doarmă.

După procesul de la Clubul uzinei, a venit acasă bucuros spunându-mi că a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare fără executarea pedepsei şi că urmează să fie repartizat cu locul de muncă în localitatea Bârlad.

La 2-3 zile, cu o geantă în care avea haine de lucru - salopetă şi bocanci - a plecat la Miliţie, de unde, însoţit, a plecat cu o maşină la Bârlad. A fost reţinut o zi şi-o noapte la Vaslui, după care a ajuns la Bârlad. De-acolo a dat un telefon să-şi facă angajarea la «Prestări Servicii». Se apropiau Sărbătorile de iarnă, şi dându-mi telefon la vecini, mi-a spus că nu poate veni acasă, dar dacă pot, să merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum să merg cu 5 copii mici pe tren? Îi era tare dor de mine şi de copii.

La începutul lui ianuarie '88 mi-a scris că se simte bolnav rău şi că-i trebuie toate actele noastre pentru mutaţie definitivă în Bârlad. Mi-a mai scris că primeşte apartament cu patru camere şi să merg şi eu cu copiii acolo. Întâi, fratele lui cel mic, Petrică, a fost trimis de Vasile să-i ia pe Liliana şi Ionuţ şi să-i ducă acasă la părinţii lui, în satul Chilieni, judeţul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui şi m-a ajutat să plec împreună cu ceilalţi trei copii mai mici acasă la Vasile, pentru că de fapt apartamentul aveam să-l primim doar prin martie. Până atunci aveam să stăm toţi şase la socrii mei.

Cum am ajuns la Bârlad, la 2-3 ore m-am întâlnit cu Vasile. Ştia că voi sosi. A fost fericit că ne-a văzut, m-a ajutat să merg până acasă la socrii mei, el locuind la fraţii şi surorile lui din Bârlad. Mi-a spus că se simte rău, că i se umflă picioarele, că are ameţeli, că se simte slăbit, că nu are poftă de mâncare, era slab de i se vedeau oasele. La începutul lui februarie, a fost internat de urgenţă la Spitalul Judeţean Bârlad, secţia medicală, sub îngrijirea medicului Bărbulescu, care i-a spus surorii lui că Vasile era în ultimul grad de boală.

El mi-a spus, stând în pat, neputându-se mişca: «S-ar putea să am cancer...». Din ochi îi curgeau lacrimi. M-am schimbat la faţă, mă abţineam să nu plâng, dar el a observat şi mi-a spus că aşa crede el, nu că i-a spus medicul, dar să nu fiu supărată şi să am grijă de copii.

Când a fost externat, situaţia lui nu era cu nimic mai bună. I se umflase burta, îl mânca pielea, era umflat peste tot. Când venea să-şi vadă copiii, de sâmbătă până luni, în prima oră se simţea bine, după aceea spunea că iar se simte rău. Şi acasă, şi la spital scuipa sânge, nu putea să vorbească mult şi obosea repede. Nu ştiam ce să fac.

Comportarea lui devenise ciudată. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam să înţeleg, tresărea, dormea cu ochii deschişi, dar numai în fotoliu sau pe jos întins pe burtă, deoarece avea proleme cu respiraţia. Când îl trezeam, atunci spunea că se simte mai bine jos decât în pat, că n-are nimic.

Pentru perioada cât a lucrat la Bârlad, a luat bani puţini pentru că nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost plătite la timp, ci cu întârziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia să mă descurc, aşa cum puteam.

Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui să se grăbească cu dosarul pentru pensionare ca să nu rămână copiii fără bani, fără pensie. Era clar că soţul meu va muri.

În aprilie, Vasile a insistat la Miliţie să primească un camion pentru a ne transporta mobila rămasă la Braşov în apartament. I s-au dat asigurări că va primi camionul şi să meargă el înainte. După 3-4 săptămâni, Vasile n-a obţinut camionul de la Bârlad şi în Braşov a încărcat totul şi-a pus la tren. Alţi bani, altă distracţie!

Soţului începuse să-i cadă părul, să i se mişte dantura, ochii îi erau în fundul orbitelor, era palid şi nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la laşi la un control, la Spitalul Sfântul Spiridon, dar i s-a spus să revină în septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Bărbulescu s-a confirmat şi la Iaşi. În iulie şi în august a fost din nou internat în Bârlad. Era în stare să meargă oriunde numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.

În 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a început să-l doară foarte rău mâna dreaptă. Durere atroce până la lacrimi. O zi şi-o noapte a plâns încontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucureşti, având trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Bărbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranţă de vindecare. La puţin timp după internare starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Braşov, Geta, a venit la Bârlad cu familia şi, după câteva zile, am plecat împreună cu ei şi cu copiii noştri, Ionuţ şi Claudia, la Bucureşti, la Vasile. Ajunşi acolo, când am întrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus că nu este internat în spital. Am simţit un fior rece prin tot corpul. După circa două ore de insistenţă, a venit asistenta şi, văzându-ne speriate, ne-a dat fiecăreia câte o pastilă. Cumnatului meu i-a spus că Vasile este la morgă, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1 - 2 din noapte.

Ce-a urmat, vă daţi seama. Înmormântarea şi pomenile, conform tradiţiilor noastre populare.

Când am cerut maşina ca să-l transportăm de la Bucureşti la Bârlad, nu ni s-a dat. Am închiriat o maşină, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai soţului au cerut pentru participarea la înmormântare autobuzul întreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru că soţul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea mişcare anticomunistă din 15 noiembrie 1987.

Am locuit la Bârlad în apartamentul cu patru camere primit în martie 1988. Acum se putea să primim apartament, dar la Braşov, înainte de 15 noiembrie 1987, nu s-a putut!

Până în decembrie 1988 nu am avut butelie de aragaz pentru a găti mâncarea. Daţi-vă seama ce însemna să găteşti mâncare pentru şase persoane, pe reşou, pentru care plăteam curentul electric circa 2.000 de lei! Apă rece n-aveam decât până la ora 9 dimineaţa, şi după-masa între orele 17-21, iar apă caldă nu era deloc. Alimentaţia era tot la fel de proastă. Astea erau condiţile «minunate» oferite de «Epoca de aur».

Comunismul a însemnat teroare. Mi-a ajutat Dumnezeu să rezist şi să fiu puternică.

15 Noiembrie 1987 - revolta anticomunista de la Brasov. Marturii

Dupa 22 de ani

Daniel ANGHEL: "Am ajuns devreme in intreprindere, in jurul orei 6:00. Cand am ajuns in fata Sectiei 440, am observat un grup de muncitori care erau adunati acolo si erau nemultumiti, spuneau ca trebuie facuta o greva ca sa fim si noi bagati in seama".
Vasile ANGHEL: "Ceea ce ma durea cel mai tare era ca partidul ducea o politica anticrestina."
Costica BAHNAREANU: "La Spitalul Judetean s-a intamplat ceva la care nu ma asteptam atunci. Acolo s-a cantat "Desteapta-te, romane!". L-am auzit pe Vasile Anghel cand a dat tonul acestui imn. S-a produs un moment de mare emotie. Din acel moment, am inceput sa scandam: "Jos Ceausescu!", "Jos comunismul!".
Viorica BAHNAREANU: "Sotul meu s-a intors din ancheta albit, slab si speriat."
Gheorghe BANCIU: "Mi-au pus catuse, iar unul a dat dispozitie sa fiu batut pentru ca sunt rau. M-au legat cu un belciug de perete, iar patru-cinci zdrahoni ma bateau ca pe hotii de cai. M-au batut cu pumnii, cu picioarele... dar cele mai dureroase au fost bataile la talpi".
Silvia BANCIU: "Cateodata ma gandesc daca a meritat toata suferinta asta."
Angela BARTI: "Cel mai mult m-a impresionat momentul in care s-a spus Tatal nostru!"
Aureliu BEJENARIU: "Raspunsul lui Ghelase a fost: <>. I-am spus ca stim si noi proverbe".
Marius BOERIU: "Colegii mei din schimbul III erau nemultumiti de taierea salariilor. Au manifestat in fata intreprinderii. M-am alaturat si eu lor. La iesirea din intreprindere, Cornel Vulpe, Dumnezeu sa-l ierte!, a luat steagurile tricolore si le-a impartit oamenilor".
Gica BROASCA: "Ce am castigat noi trebuie dus mai departe!"
Aurel BUCEANU: "La IGM Bucuresti am fost in celula cu Sbarn, cu Bordei si cu Nastase, Dumnezeu sa-i ierte, ca toti au murit. Ziua n-aveam voie sa stam pe pat, noaptea ne chemau la ancheta".
Sebastian CIORASTEANU: "La Judeteana de Partid se aruncau portocale, banane, salamuri pe geam. Pe la ora 12, cand s-au auzit sirenele masinilor de Militie, am inceput sa ne imprastiem".
Reghina CRISTEA: "Ma felicit ca n-am cedat psihic. Cand a venit acasa fiul meu, parca era o stafie!"
Gheorghe CUTUMBEANU: "Copiii de scoala ni s-au alaturat, mergand in fata noastra. Atunci ne-am gandit ca nu o sa ne impuste, daca sunt copiii in fata".
Ioan DAN: "In noaptea de 14 spre 15 Noiembrie le-am zis colegilor: Fratilor, nu mai lucram!"
Stana DOBRE: "Am prins o rafala de gaze lacrimogene cand au venit trupele USLA. Nu mai vedeam, eram nauca. Atunci m-am hotarat sa ma intorc la intreprindere. Sef de schimb era inginerul Calinovici, care m-a intrebat unde am fost. Nu i-am spus adevarul. <>, mi-a zis el. Si, intr-adevar, m-a turnat".
Stefan DOCHIA: "Cum am intrat pe usa, Dochita mi-a dat un pumn si-mi zicea sa spun unde am fost in 15 noiembrie. Initial n-am recunoscut ca am fost in strada. Dupa pumni, palme si bastoane, am spus ca am fost la manifestare".
Radu DUDUC: "In doua saptamani, cat am fost la IGM, am slabit 15 kg."
Ancuta DUDUC: "Am fost anticomunisti de mici."
Iosif FARCAS: "Singura autoritate prezenta a fost primarul Calancea, care ne-a amenintat si a fost lovit cu un steag. Cand au aparut trupele speciale de interventie am plecat".
Suzana FARCAS: "L-au deportat la Filiasi. Nici macar nu ne-au lasat sa ne luam ramas bun. Pur si simplu ne-am despartit ca niste straini. Dupa ce a plecat el, ma chemau la Militie, dupa aceea la partid, la Schuster si la Cebuc, care imi cereau sa plec din Brasov".
Delia FARCAS: "Fara actul de curaj de la Brasov, nu stiu daca ar fi existat momentul Timisoara!" Gavrila FILICHI: "Desteapta-te, romane! a fost semnalul descatusarii oamenilor."
Aurica GENETI: "Cel mai dureros pentru mine a fost ca nu puteam sa-mi vad mama si copilul!"
GERGELY Andras: "Am luat un spray de culoare rosie si am scris cu el pe ziduri: Jos dictatorul!" GERGELY Elena: "In deportare cel mai mult ne-a lipsit familia."
GYERKO Gheorghe: "In timpul anchetelor la Militia din Brasov am scapat si eu o lovitura de stanga unui anchetator. M-au legat de perete, cu mainile la spate, m-au batut cam o ora si ceva. Cand oboseau unii, veneau altii. A fost infiorator".
Aurel HOSSZU: "La ancheta insistau sa declar ca a fost o miscare organizata, nu spontana."
Danut IACOB: "Bunicul meu, care fusese detinut politic, mi-a spus ca nu am cum sa scap!"
Corina IACOB: "Cand sotul meu era deportat, ma chemau cei de la Judeteana de Partid. Cebuc, care era secretara cu propaganda, mi-a zis ca-s tanara, ca e pacat sa plec din Brasov, ca am tot viitorul inainte si imi cerea sa divortez".
Ionel ILIE: "La Judeteana de Partid am mancat si eu o bucata de paine din cea destinata tovarasilor. Eu painica dulce ca aia nu mancasem vreodata!"
Mihai MACOVEI: "Pana la Spitalul Judetean, s-a strigat: <>, <>, <>. Acolo s-a cantat <>, ceea ce ne-a infiorat pe toti".
Dumitru NASTASE: "Colegii de munca au strans bani pentru coroana, crezand ca am murit!"
Marius Tibi NECULAESCU: "La Judeteana de Partid am inteles ca trebuie distrus simbolul: sediul P.C.R.!"
Pavel NICUTARI: "Cat am fost arestat mi s-a pus sechestru pe apartament. M-am inteles cu sotia sa divortam, ca sa nu pierdem apartamentul, cu conditia sa ne luam iarasi dupa ce ma intorc. Si asa am facut, ne-am recasatorit dupa '89".
Gheorghe NITESCU: "Prin curajul nostru, am semanat samanta dreptatii in sufletele romanilor!" Dan ORDACE: "Cadeam cu scaun cu tot cand imi dadeau cate o palma!"
Nicuta PARASCHIV: "La Barlad am fost deportat cu Vieru. M-am intalnit cu el cu o saptamana inainte sa moara. Ii cazusera toti dintii din gura si parul din cap".
Ana PARASCHIV: "Fetita nu mai voia sa vada militieni. Erau cei care-i furasera tatal!"
Sofia POSTELNICU: "Un procuror, cu o figura de om al dracului, imi zicea pe un ton de mahala: "Ia asculta, fa, crezi ca ai venit tu din Moldova sa faci dreptate la Brasov?". Ne faceau curve, panarame, parasute".
Florin POSTOLACHI: "Comunismul inca subzista, rezidual, in societatea romaneasca, inclusiv in mediul politic".
Marian RICU: "Puteam sa luam orice de acolo: banane, portocale, cascaval, malai. Dar oamenii nu voiau asta. Voiau sa le distruga, pentru ca erau simbolurile prosperitatii comunistilor".
Ioan SERB: "Anchetatorul de la Bucuresti era de-o rautate ce nu s-a pomenit, extraordinara. Stia ca tatal meu a murit in razboi, pana si de asta ma injura".
Mircea SEVACIUC: "Ma, fratilor, vreau sa stiu daca am sa mai vad lumina soarelui vreodata!"
Werner SOMMERAUER: "Ar trebui facuta o reparatie pentru cei care ne-am revoltat in 15 Noiembrie 1987. Ne-au distrus sanatatea. Eu pot sa pun mana pe foc, ca nu ma arde. Mi-au distrus toate nervurile".
Gheorghe TOMA: "La IGM anchetele se faceau noaptea. Ma intrebau ce ne lipseste. Le-am spus ca ne lipseste libertatea".
Eugen TUDOSE: "A doua zi deja aparusera securistii. Erau usor de recunoscut, erau imbracati in haine de piele negre, ca in <> 82. Cainii negri".
Carmen TUDOSE: "A meritat toata suferinta asta, pentru ca altfel poate ramaneam tot cu comunismul!"
Angelica VIERU: "Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului".
Adela VITOS: "Am fost obligata de Schuster si Cebuc sa merg dupa sotul meu, in deportare. Sotul meu nu a primit aprobare sa vina la Brasov. Eram obligati sa semnam condica la capitanul Atanasiu din Targoviste".
Stan VOINEA: "M-au deportat la Braila, unde m-au angajat ca strungar, nu ca maistru. M-au chemat primarul Brailei, Anton Lungu, si comandantul Securitatii, Reis, sa-mi dea locuinta. Am refuzat, zicand ca am casa la Brasov. <>, mi-au zis".
Gheorghe ZAHARIA: "Am inceput sa cantam "Destepta-te, romane!". in momentul acela nu mai aveam frica. Nu mai stiu cine a avut initiativa cantarii actualului imn. Atunci era un cantec interzis, dar ii stiam versurile".
Anisoara ZAHARIA: "Peste cateva zile se zvonea ca vor fi arestati si copiii. Le-am cerut copiilor sa nu mai iasa afara singuri; mi-era frica sa nu fie rapiti, sa nu dea vreo masina peste ei. Copilului cel mic i-am zis ca, daca-l intreaba ceva securistii, sa nu recunoasca nimic, chiar daca il bat, chiar daca-i dau ciocolata".
Cristian ZAVELA: "Pe fluturasul meu de salariu scria 0,00 lei (...) La proces, majoritatea celor prezenti ne cerea condamnarea la moarte. Cei mai multi erau activisti P.C.R. si U.T.C." (Au consemnat Crina si Florian PALAS)