Aspazia OŢEL PETRESCU: Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare
Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspasia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Comuniştii mi-au făcut impresia că sunt draci
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.
Stricară talpa ţării
F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.
Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii
Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor...
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.
Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare
F.P.: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?
A.O.P.: N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor...
Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care erau mai blonavi, care nu puteau mânca borhotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Unii băieţi chiar au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces. Erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva poate să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.
Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv
F.P.: Care au fost poeţii creştini care au fost cei mai apropiaţi sufletului dumneavostră în temniţele comuniste?
A.O.P.: Radu Gyr a fost creştin şi toată poezia lui este de o trăire creştină profundă. Şi este o trăire afectivă. Vedeţi, Mântuitorul cere o credinţă caldă, o credinţă care trece prin inimă. Iisus bate la uşa inimii noastre. Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv. Este profund, este trăit, este simţit. Noi, cei din închisoare, ne aducem aminte de clipele când i-am învăţat poeziile plângând.
Înainte de a fi închisă, aveam o evlavie deosebită pentru Vasile Voiculescu, poetul îngerilor. Şi în cartea mea, Adusu-mi-am aminte, chiar citez poezia care mi-a fost ca un far călăuzitor. De asemenea, i-aş menţiona pe Ion Minulescu, George Topârceanu şi Vasile Militaru.
Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure
F.P.: Despre poezia Zoricăi Laţcu ce ne puteţi spune?
A.O.P.: Pentru mine, poezia Zoricăi Laţcu a fost o bucurie imensă, fiind foarte apropiată felului meu de a-l înţelege şi percepe pe Dumnezeu. Aşa l-am văzut dintotdeauna, cum l-a văzut şi ea. De pildă, în poezia „Răpire”. Într-o povestirea de-a mea despre Părintele Arsenie Boca povestesc despre un drum care semăna cu „Răpirea” Zoricăi. Ea este rătăcită pe un drum. În întuneric, apare dintr-odată cineva care o ia de mână şi o conduce pe un drum care se face din ce în ce mai fierbinte. Cum spune ea: „Şi aşa era cărarea de fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos, în jar ”.
Este aşa de concretă trăirea creştină a Zoricăi, încât aproape că-i pipăi sufletul în poezia ei. Şi, la un moment dat, ea se lasă condusă, nu ştie unde, cine o duce. Şi, dintr-odată se face o lumină foarte puternică şi-atunci ea se uită să vadă cine a dus-o de mână. Era Iisus şi ea înţelegea că toată lumina aceasta în valuri de le El venea.
Eu am cunoscut-o în perioada în care a scris „Osana luminii”. Până atunci îi apăruse „Insula albă”, un volum de poezie profană. Era înainte de convertirea ei, iar poezia este de un clasicism perfect. Dimitrie Popovici, care era profesorul nostru de limbă română, a făcut afirmaţia că dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, Zorica Laţcu l-a atins. Şi profesorul nu vorbea aiurea. Era un foarte mare profesor de limbă română.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină
Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.
Eşti fericit când te ceartă un om sfânt
E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.
Maica Mihaela era de partea isihaştilor
F.P.: Aţi cunoscut-o pe Maica Mihaela?
A.O.P.: Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să ştiu cum arată. Nu ştiam cum arată în carne şi oase. Dar am vorbit un an, un an şi jumătate chiar, în fiecare zi, cel puţin două ore, la perete, prin Morse. La început ea m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Laţcu. Şi i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creştine, despre probleme creştine, despre inadvertenţe între ortodoxia care se practica şi cea pe care o înţelegea ea.
O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credinţă mintal sau este pur afectiv? În ce măsură mintea (judecata lucidă, filosofică) poate să explice ce se petrece în actul de credinţă, care este pur afectiv? Era veşnica problemă a coborârii minţii în inimă, problema isihastă. Ea era de partea isihaştilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci.
La Blaga totul era perfect
F.P.: Ştiu că l-aţi cunoscut şi pe Lucian Blaga.
A.O.P.: Am mers la cursurile lui Lucian Blaga numai din admiraţie pentru el. Generaţia mea a avut o veneraţie aproape identică cu cea pe care o aveam pentru Eminescu. Era cumva reprezentantul generaţiei noastre, ca gândire, ca mentalitate. Eu îi citisem, elevă fiind, „Spaţiul mioritic”, care, bineînţeles m-a încântat. I-am făcut atunci o recenzie. Mitropolitul Tit Simedrea, un om foarte cult şi smerit, s-a mirat că o tânără ca mine a putut să citească o carte de filosofie destul de profundă. „Spaţiul mioritic” se citeşte foarte uşor, nu trebuie neapărat să ai o educaţie filosofică ca să-l înţelegi.
Primul contact cu Lucian Blaga a fost o decepţie. Se aşeza la masă, scotea notiţele şi începea să vorbească. Monoton, inexpresiv. Dacă-l ascultai pe Nae Ionescu, şi mie mi s-a întâmplat să-l ascult de câteva ori, rămâneai profund decepţionat de marele filosof Lucian Blaga, de modul cum se exprima. După ce depăşeai prima deziluzie şi începeai să asculţi ce spune, poezia, cadenţa frazei era perfectă. La el, totul era perfect. Fraza avea exact atâtea epitete câte erau necesare ca să nu-i strice cadenţa, muzicalitatea frazei. Pe urmă, muzicalitatea frazei era neaşteptată, era uluitoare, te izbea. De pildă, când îţi dădea un exemplu de metaforă revelatorie, el spunea că sunt metafore revelatorii care spun ceva, care descoperă ceva, pentru că poetul este cumva pe aceeaşi linie cu profetul. Era teza lui şi era foarte bine susţinută. De pildă, când s-a dat exemplu de metaforă revelatorie şi-a spus „Soarele, lacrima Domnului, cade în merele ...” dintr-odată te-a trezit, dispăreau monotonia şi inexpresivitatea vocii lui. Venea magia cuvântului, dar venea în al doilea sau al treilea timp, nu venea dintr-odată, buluc, ca la Nae Ionescu.
Nae Ionescu era fascinant
F.P.: Cum era Nae Ionescu?
A.O.P.: Avea o fascinaţie, pur şi simplu, în felul de a vorbi. Avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant. Şi nu spunea lucruri deosebite, de pildă, de ale lui Nichifor Crainic. Şi Nichifor Crainic vorbea frumos. Era un bun conferenţiar. Dar nici pe departe nu avea farmecul şi puterea de a fascina ale lui Nae Ionescu.
Cartea „Avram Iancu” a lui Silviu Dragomir a fost salvată în mod miraculos
F.P.: În perioada 1946-1948 aţi lucrat ca dactilografă la Centrul pentru Studii Transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteţi să ne faceţi o evocare a lui?
A.O.P: Era un om profund creştin, dar foarte discret. El făcuse şi studii teologice la Cernăuţi. Am aflat într-un mod cu totul neobişnuit. Noi, studenţii refugiaţi din Bucovina, înfiinţasem o organizaţie, numită „Junimea”. Făcusem o şedinţă în care i-am proclamat preşedinţi de onaoare pe toţi foştii preşedinţi ai „Junimii” care locuiau în Cluj. Profesorul Cândea, Profesorul Tarangul, Teofănescu şi alţii. De el n-am ştiut că a fost preşedintele „Junimii” în timpul stundenţiei sale. Era absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.
F.P.: Opera sa „Avram Iancu” este o capodoperă, după părerea mea. Nu ştiu dacă mai există cineva care să meargă cu atâta înţelegere pe urmele eroului nostru naţional.
A.O.P.: Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la maşină. De la început până la sfârşit. A salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puţin înainte de a începe arestările în masă, cam în 1-2 mai, nu ţin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la maşină. L-am bătut în cvasiclandestinitate. Profesorul era deja pus la index, institutul îi fusese desfiinţat, îl pensionaseră forţat, îi luaseră toate prerogativele.
A făcut lucruri extraordinare. Printre altele reuşise să obţină autorizaţie ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ţinute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise sunt descrise, rând pe rând, cum au fost înrobite şi smulse voevodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânţi Gelu, Glad, Menumorut, şi sunt mulţi alţii, necunoscuţi. Autorizaţia i-a fost ridicată de către Moscova, la rugăminţile ungurilor.
Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îţi prezenta o expunere, n-aveai ce să reproşezi. Avea un simţ al istoriei deosebit. Şi era şi un profesor foarte bun. Impunea şi ca ţinută.
În timpul grevei studenţeşti din 1946 el a prezentat raportul Senatului Universitar, care înfiera vandalismele săvârşite împotriva studenţilor. El a luat cuvântul când a venit Gheorghiu-Dej şi s-a întâlnit cu profesorii.
Pătrăşcanu a fost împins de studenţi să spună: „Înainte de a fi comunist, sunt român”
F.P.: Aţi fost de faţă când Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit studenţilor?
A.O.P.: Absolut!
F.P.: Este adevărat că Pătrăşcanu a declarat că mai întâi este român, şi după aceea este comunist?
A.O.P: DA! Aşa a spus. Degeaba neagă alţii! A venit cu prefectul Clujului, Crăciun, care întocmise un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoşi erau românii. Pătrăşcanu, pe baza acestui material, a spus că studenţimea română este vinovată. Şi că asta este judecata lui ca Ministru de justiţie. A mai spus că şovinismul românesc şi-a spus cuvântul, că a defavorizat România, şi câte şi mai câte. Atunci, studenţii i-au răspuns pe măsură. 4.000 de studenţi l-au fluierat copios ore întregi. Pătrăşcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus şi, când s-a potolit, în sfârşit, viforul de fluierături, a spus că cei 30 de studenţi care fuseseră arestaţi au fost eliberaţi. Unul dintre aceşti studenţi a luat cuvântul în faţa noastră şi a mulţumit colegilor pentru camaraderie. Ne-a mulţumit nouă, nu lui Pătrăşcanu. Şi atunci, un student, cu o voce de tenor, o voce tunătoare, se numea parcă Mureşan, a spus: „Domnule Ministru, aţi citit dosarul Kali, l-aţi ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiţie şi ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultaţi şi cealaltă parte. Noi nu ne vom susţine cauza. Vă spunem doar că ne considerăm nevinovaţi de toate acuzaţile ce s-au adus aici, şi cât de nevinovaţi sunt ceilalţi, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat şi pe care noi le-am copiat. Şi pentru că nu cunoaşteţi limba maghiară o să vi le citim în limba maghiară şi o să vi le traducem. În limba română s-a strigat oficial: Să pedepsim pe reacţionarii din cuibul Avram Iancu! Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu!, iar în limba maghiară s-a strigat: Vrem să curgă sânge de valah! Vrem să spălăm cu sângele împuţit al valahilor zidurile Kolozsvárului, spurcate de ei! ”. El le-a spus în ordinea crescătoare a gravităţii. Erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o linişte de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr copleşitor. Pătrăşcanu n-a putut să-i reziste. S-a ridicat şi a spus: „Voi cerceta şi, dacă acesta este adevărul, eu, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, vă promit că studenţimea va fi declarată nevinovată, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”.
A fost împins de noi să facă această afirmaţie, pe fondul unui moment emoţional. Era foarte greu să-i faci faţă. N-a fost nimic studiat. Dumnezeu a vrut să fie aşa. După aceasta Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitorilor maghiari asupra căminului „Avram Iancu”, în urma motivaţiei făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept, Traian Pop, care era preşedintele acestui for. Nimic din ce a promis Pătrăşcanu nu s-a respectat însă.
Părintele Anania era ameninţat de unguri
O figură frumoasă a făcut Părintele Anania. Gheorghe Rednic a reuşit să-l aducă pe acesta în rândul studenţilor care votau soarta grevei (continuarea sau sistarea). Părintele Anania a fost primit cu nişte ovaţii nemaipomenite. Noi ştiam că nu va veni, pentru că ungurii îl aşteptau să vină ca să-l termine degrabă. Când Părintele Anania a anunţat continuarea grevei, studenţii s-au ridicat în picioare şi au cântat: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”.
F.P.: Mitropolitul Anania consideră că greva studenţească din 1946 a fost anticomunistă şi antirevizionistă. Sunteţi de acord cu Sfinţia sa?
A.O.P.: A avut acest caracter. La început a fost o reacţie de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta?” L-a contracarat imediat istoricul Constantin Daicoviciu, care a spus: „Orice veţi face, orice veţi spune, vă avertizez dinainte că studenţimea română va ieşi vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.
În America masoneria câştigase războiul
F.P.: A urmat închisoarea, vreme de 14 ani. Aţi scris în timpul acesta piesa de teatru „Cele trei flori albastre”.
A.O.P.: Da. E vorba despre Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Era un poem în care voiam să le arăt colegelor mele că atâta vreme cât vom păstra aceste trei virtuţi, nu suntem pierdute.
Exista atunci un moment în care se credea în revenirea la sentimente mai bune a Apusului faţă de noi. Eu ştiam că am fost sacrificaţi într-un mod foarte urât. Erau foarte mulţi oameni de bună credinţă care nu înţelegeau că America nu mai era America. În America masoneria câştigase războiul şi, prin preşedintele ţării, mergeau pe linia programului lor. Şi acum multă lume spune că nu există, că toată chestia asta cu oculta care conduce lumea este o inerţie. Noi ştiam că nu este aşa. Şi atunci, am scris această piesă de teatru.
Politica ţării faţă de teritoriile româneşti ocupate a fost trădătoare
F.P.: Ca bucovineancă, cum priviţi politica românească faţă de teritoriile româneşti ocupate?
A.O.P.: Ca un act de trădare a Patriei-Mame. Politica ţării faţă de aceste provincii a fost trădătoare. Mai ales pentru Basarabia. Şi totuşi, basarabenii, în 1918, au fost primii care s-au alipit la Patria-Mamă. Şi primii care au văzut salvarea în revenirea la Ţară. 98% din populaţia Basarabiei era românească, după un inventar făcut de ruşi. Toate lucrurile astea s-au uitat. Au trecut în derizoriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum cu Ardealul, care este părăsit de Patria-Mamă într-o orbire şi o imbecilitate nescuzabile.
Eminescu era un trăitor în spirit creştin
F.P.: Doamna Aspazia, unei ultime întrebări va mai solicit răspuns pentru această întâlnire: cum le-aţi răspunde celor care susţin că Eminescu a fost în afara creştinismului şi a ortodoxiei?
A.O.P.: Eminescu, fiind genial, abordează problemele din foarte multe puncte de vedere. Dacă îl iei separat, numai dintr-un anumit punct de vedere, poţi să afirmi despre el orice. Poţi să afirmi că a fost un mare iubitor al asiatismului, în forma lui budistă, confucionistă ş.a.m.d.
Eminescu nu trebuie judecat parţial, nu trebuie luat pe bucăţele. Noi, ca români, trebuie să-l receptăm în întregime, în întregul lui. Este suficient să citeşti Rugăciunea către Sfânta Fecioară, ca să-ţi dai seama cât de profund simţea creştineşte. Eminescu era un trăitor în spirit creştin.
Sursa: Veghea, An II, NR. 2
