Trei zile
calendaristice care par a nu avea o legătură anume între ele, dar au:
Ziua de 15 noiembrie 1987 nu trebuie prezentată – vorbeşte de la sine;
- Ziua de 22 noiembrie – distanţă
de o săptămână - 3 studenţi ai Facultăţii de Silvicultură Braşov ies în
stradă, dar nu oricum, ci cu o pancartă ce purta înscrisul „Muncitorii
braşoveni nu trebuie să moară”, făcând cunoscut acest lucru studenţilor şi
autorităţilor comuniste. Aceştia sunt Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Horia
Şerban. Securitatea şi oficialităţile comuniste reacţionează dur împotriva
studenţilor, urmând arestări şi anchete. Comuniştii nu acceptau, nu concepeau
noţiunea de solidaritate. Aceasta demonstrează că sistemul nu funcţiona, nu era
„perfect”;
- În ziua de 11 decembrie,
alţi trei studenţi, de data aceasta de la Facultatea de Mecanică, au încercat
să convingă sistemul că nu funcţionează. Atâta timp cât există solidaritate
între oameni, „sistemul” este vulnerabil, formarea „omului nou” nu este
împlinită. Acei studenţi au fost: Marin Brâncoveanu, Marian Lupou şi Mihai
Torjo, adică subsemnatul. 11 Decembrie 1987 a fost ziua în care ne-am decis să
trecem la acţiune.
Regimul comunist călca din ce în ce mai apăsat asupra
grumazului nostru greu încercat. Am simţit din plin acea apăsare, dar puţini
aveau îndrăzneala să ridice glasul. La 15 noiembrie 1987, nu unul, ci foarte
mulţi au ridicat glasul. Vocea lor s-a propagat dincolo de ceea ce sistemul
considera ograda lui. Întreg sistemul comunist a fost zguduit.
Era vineri, 11 decembrie 1987, eu am avut cursuri
în corpurile T şi M ale Universităţii din Braşov, unde a trebuit să pregătesc intrările. Am lăsat geamurile
cu zăvoarele deschise la parterul clădirilor unde urma să intrăm. Seara toţi
trei ne aflam în curtea corpului T. La subsol era discotecă, iar paznicul, nea
Gal, se afla acolo pentru a asigura ordinea. Împreună cu Marin Brâncoveanu am
intrat în corpul clădirii T, unde practic se ţineau cursurile, iar Lupou a
rămas afară, să ne atragă atenţia printr-un semnal
luminos - de ţigară aprinsă - în cazul in care cineva ar sesiza prezenţa
noastră în clădire. Am intrat în sălile de curs, unde am început să
scriem lozinci anticomuniste, antidictatoriale şi în favoarea muncitorilor
braşoveni. Nu am trecut cu vederea portretele „iubitului conducător”, pe care,
cu multa „grijă”, le-am caricaturizat, dar nu înainte de a îndepărta geamul
care putea fi uşor şters, punându-l apoi la loc. Astfel de mesaje am lăsat şi
pe coridoare, după care ne-am retras mergând spre corpul M. Acolo am intrat
doar eu, singur, escaladarea fiind mai dificilă, urmând ca Brâncoveanu şi Lupou
să mă asigure la intrarea şi ieşirea din clădire. Am inscripţionat pereţii
sălii de curs, care se afla la parter, cât şi portretul lui Ceauşescu, dar şi
pereţii holului de la intrare. De îndată ce am părăsit corpul M, am plecat spre
casă – era seara târziu, trecuse de miezul nopţii - cu o maşină de ocazie, căci
toţi trei locuiam la Zărneşti.
Suntem depistaţi relativ târziu, în luna mai a anului
următor, fiind ridicaţi de acasă, după cum urmează: pe 15 mai – Brâncoveanu, pe
16 – Lupou, iar pe 17 – eu (astfel încât să nu ne putem întâlni) de către
ofiţerul de securitate căpitanul Taropa Ioan, ulterior avansat în grad, şi de
un miliţian, fiind transportaţi la sediul miliţiei din Cristian, unde, prin
presiuni fizice şi psihice, suntem forţaţi să dăm declaraţii. Am fost turnaţi
de informatorul cu numele conspirativ „Romitan”, cu numele real Dinu Rumega,
coleg cu Brâncoveanu. Acestuia Brâncoveanu îi vorbise despre acţiunea noastră,
considerând că poate avea încredere în el. Această informaţie am aflat-o în
urmă cu 4-5 ani, când am intrat în posesia dosarelor de la C.N.S.A.S. Din 19
mai ancheta continuă la sediul securităţii din Braşov şi durează până la
sfârşitul lunii. În timpul anchetelor, sub diverse presiuni fizice şi psihice,
suntem obligaţi să dăm zeci de declaraţii aproape identice. Familiile
noastre, dar şi prietenii, sunt intimidaţi şi ameninţaţi, încercându-se astfel,
pe de o parte, să fim determinaţi să renunţăm la acele acţiuni „ostile”,
iar pe de altă parte,se incerca izolarea noastră.
Măsurile împotriva noastră nu se lasă aşteptate, astfel
încât imediat suntem excluşi din UTC (Uniunea Tineretului Comunist) - situaţie
care nu ne-a deranjat – apoi Rectoratul Universităţii dă sentinţa de excludere
a noastră din facultate pentru ”grave prejudicii materiale şi morale aduse
facultăţii”, fiind astfel exmatriculaţi prin ordinul rectoratului
6162/20.06.1988. Suntem obligaţi la plata daunelor provocate Universităţii – o
sumă foarte mare la vremea aceea - 19.550 lei. Ni se schimbă locurile de
muncă, după cum urmează: Marin Brâncoveanu, muncitor necalificat în subteran –
mina Bărbăteni, Marian Lupou, muncitor necalificat – manipulator lemne la CCH
Zărneşti, iar Mihai Torjo, muncitor necalificat în turnătorie la IMMR – Braşov.
Imediat după încheierea anchetelor, îl contactez pe
prietenul şi colegul meu de alpinism, Victor Şerban, cu care împărtăşeam
aceleaşi opinii faţă de regim. Cu mult înainte, el o contactase pe profesoara
Doina Cornea în legătură cu mişcarea novembriştilor, astfel că decidem să ieşim
din anonimat, soluţia aleasă fiind o şansă în plus pentru noi. Astfel
organizaţi, Victor contactează B.I.T. (Bureau Internationale du Travail),
C.I.S.L. (Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere) din Bruxelles,
Amnesty International, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât şi
posturile de radio străine, pentru a putea fi puşi sub protecţie de către
aceste organisme internaţionale.
Astfel stând lucrurile, ne organizăm într-un grup de
presiune care urmărea subminarea puterii de stat, apărarea drepturilor omului,
în special cele muncitoreşti, noi înşine provenind din mediul acesta.
Iniţiativa în coordonare o avea Victor Şerban, iar forma de organizare era de
tip celular, astfel că nu toţi ne cunoşteam între noi, pentru a evita astfel
scurgerea anumitor informaţii în timpul anchetelor. Victor Şerban întotdeauna a
lăsat impresia că există cineva de la care se primesc dispoziţiile privind
acţiunile noastre. Numele acelei persoane era Sorescu Ion, nume care, ulterior,
după revoluţie - am aflat că era de fapt pseudonimul lui. Victor, împreună cu
Ioan Voicu, cât şi alţi apropiaţi de-ai lui, au răspândit manifeste concepute
pe hârtie fotografică, sub semnătura S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor
Muncii din România), pe care le-au răspândit prin mijloace de transport, magazine,
spaţii aglomerate, în localităţi ca Zărneşti, Sfântu Gheorghe, Braşov şi
Câmpina, cu mult înainte de evenimentele din 15 noiembrie 1987.
Între timp ne solidarizăm cu dna Doina Cornea, devenind
cosemnatari ai unor scrisori deschise publicate de dânsa, între care şi
cea în care protestam în problema dărâmării satelor. Din grupul nostru,
numit generic ,,grupul din Zărneşti”, ulterior ,,grupul sindicalist din
Zărneşti”, cum însăşi dna Cornea spunea, sau ,,Zărneşteni”, cum eram numiţi în
dosarele securităţii, făceau parte Victor Şerban, Monica Şerban – soţia, Ioan
Voicu – coleg de muncă cu Victor Şerban, şi noi, cei trei studenţi seralişti –
Marin Brâncoveanu, Marian Lupou, respectiv eu, Torjo Mihai, toţi cei
enumeraţi fiind semnatari ai scrisorilor dnei Cornea, dar şi persoane
care ne vom manifesta de aici încolo în mod făţiş si consecvent opinia faţă de
sistemul comunist până în anii '90, cât şi după aceea. La scurt timp poziţiile
noastre devin cunoscute opiniei internaţionale, cât şi organizaţiilor internaţionale,
care încep să se intereseze de noi.
Soţia lui Şerban, Monica, împreună cu cei doi copii,
Andrei şi Asineta, de 2 şi respectiv 4 ani, se deplasează în câteva rânduri la
Cluj la Doina Cornea, unde stabileşte o întâlnire cu dânsa pentru data de 1
mai, în Piaţa Libertăţii din Cluj (data şi locul sunt alese în mod
simbolic), şi obţinem adrese ale altor dizidenţi din ţară, cu care trebuia să
intrăm în contact.
Pe data de 1 mai, împreună cu Victor Şerban şi Ioan Voicu
– Brâncoveanu neputând fi prezent din cauza faptului că pierduse trenul - ne
deplasăm la Cluj, unde ne întâlnim cu d-na profesor Doina Cornea la ora
8,00-8,30. La puţin timp securitatea intervine, pe dna Cornea o îmbrânceşte,
iar pe noi trei ne înfaşcă şi ne urcă într-o maşină, fiind duşi la sediul
securităţii din Cluj, unde începe ancheta – declaraţiile şi bătăile nelipsind.
Sub stare de arest suntem transportaţi sub escortă de către căpitanul Gheorghe
Moldovan, căpitanul Dumitru Costea –ofiţeri de securitate – şi doi miliţieni,
la Braşov, unde continuă anchetele. După cele câteva zile de anchetă petrecute
în stare de arest suntem eliberaţi şi ni se face percheziţie acasă.
Acţiunile noastre nu se opresc aici, posturile de
radio străine publică iniţiativa noastră de a forma un sindicat la Zărneşti.
Victor Şerban este contactat de către C.I.S.L. din Bruxelles, în câteva rânduri
fiind întrebat despre situaţia noastră şi despre iniţiativa sindicală. Sunt contactat
şi eu dand un interviu ce afost publicat la posturile de radio straine.
Datorita intervenţiilor lui Victor Şerban, C.I.S.L. depune o plângere împotriva
guvernului României. Raportul care a fost remis Biroului Internaţional al
Muncii (B.I.T.) – o instituţie a O.N.U. de la Geneva – constituindu-se
astfel ca o plângere oficială împotriva guvernului român.
Securitatea ne supraveghează îndeaproape pe toţi şase,
presiunea era din ce în ce mai mare, părinţi, prieteni, toţi cei care stăteau
de vorbă cu noi erau suspecţi, astfel că eram nevoiţi să evităm orice contact
spre a-i proteja pe cei în cauză.
În perioada premergătoare Revoluţiei, odată cu începerea
evenimentelor din Timişoara, supravegherea locuinţelor noastre devenise
permanentă, acţiunile noastre fiind monitorizate continuu.
În ziua de 22 decembrie 1989, până la abdicarea
preşedintelui R.S.R., împreună cu Victor Şerban am facut parte din
delegaţia muncitorilor braşoveni, care a intrat să negocieze cu autorităţile
municipale şi a redactat o petiţie, prin care, între altele, se cerea
demiterea preşedintelui Ceauşescu.
Iată că cei 25 de ani de la momentul „11 decembrie
1987” pentru noi, cei trei studenţi, şi pentru colegii noştri de suferinţă
Victor Şerban, Monica Şerban şi Ioan Voicu – ale căror merite NU pot fi trecute
cu vederea – au o însemnătate. Nu regretăm nimic, chiar dacă cei care acum ne
conduc nu sunt capabili să priveasca înapoi. Cu 25 de ani în urmă, pe 15
noiembrie, era duminică şi zi de alegeri, unii au ales altceva ... Acum, în
schimb, cu nesimţire, tot comuniştii cred că li se cuvine să conducă şi, ce
este mai trist, – iată paradoxul - cei care odinioară urau secera şi ciocanul,
astăzi ţin acest steag la loc de cinste. Cât de uşor se uită... Chiar zilele
acestea s-a consumat o mare DRAMĂ... pentru unii... şi totuşi nu este motiv de
capitulare. Încă avem NĂDEJDE!
Mihai TORJO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu