27.4.12

Sfinţii închisorilor. Nicolae Purcărea: Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă. 

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA

Sursa: Veghea

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

  1. Curăţirea de patimi
  2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
  3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor
Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.
Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.
Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică
Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.
Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată
Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.
Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:
  1. Virtutea
  2. Cunoştinţa
  3. Frica lui Dumnezeu
Mintea trebuie să dobândească:
  1. Iubirea (a iuţimii)
  2. Înfrânarea (a poftei)
  3. Rugăciunea (purificarea minţii)
Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

Capete despre dragoste 

suta I

Mintea luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.


Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult ca toate rugăciunea curată.

Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.
 
Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia.

Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa.

Smerenia taie patimile sufletului, reaua pătimire, ale trupului.

Prin porunci Domnul dăruieşte luminarea cunoştinţei.

Precum pasărea având piciorul legat e trasă la pământ de sfoară aşa şi mintea.
Când ai ajuns ca niciodată în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea vreo idee din cele ale lumii, să ştii că nu te mai afli înafară de hotarele nepătimirii, căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri.

Dumnezeu este nesfârşirea; a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie.

Suta II

Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor – desfacerea acestui înţeles de orice gând pătimaş, înţeles – noimă.

Iar al citirii şi al contemplaţiei să facă mintea nepământească şi fără formă. Aceasta îi dă putinţa de a se ruga neîmprăştiat. 

În iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.

Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată.

Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare. 

Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea. 

Slujba de preot - cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă

Slujba de episcop - cel ce o desăvârşeşte prin Sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi.

Cele 3 trepte: nevoinţa cu fapta, cunoaşterea din lucruri şi cunoaşterea nemijlocită.

Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgăduinţele.

Plata înfrînării este nepătimirea, plata credinţei este cunoştinţa. Nepătimirea naşte discernămîntul, cunoştinţa naşte dragostea. 

Când zice Domnul: “Eu şi Tatăl una suntem, arată identitatea Fiinţei, iar când zice Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, arată nedespărţirea ipostasurilor. 
Taina este împărţirea şi unirea.

Dracii iau prilejuri de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul, apoi la păcatul cu cugetul şi în sfârşit la faptă.  

După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului. Mintea este biserica lui Dumnezeu. La e fel şi în istorie Antihristul.

Petru Damaschinul v V cap 24:
 În război omul cunoaşte că nu cunoaşte cum trebuie, apoi neputinţa care dă smerenie, şi nădejdea la Dumnezeu.

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut in celula 32, la Gherla. Auzisem in inchisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de inchisoare inca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se stransese in jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite insa.

Unul traia si simtea in spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gandea in spiritul Parintilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat placut acolo a fost intelegerea cu care cei mai in varsta ii primeau pe tinerii care trecusera prin demascari.

Pentru acestia, integrarea in Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam in spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscand sa ne azvarle intr-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, in raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de inchisoare 1954-1964 a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, intelegere, impartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954 (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai intunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera in sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii invatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau in discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri in sanul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran ininchisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara. In schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvantul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat in celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)
Related Posts with Thumbnails