Gerul cumplit de afară şi fulgii grei de zăpadă ne loveau cu putere. Eram obişnuiţi, doar nici iarna trecută nu fusese uşoară. Munţii Apuseni nu sunt aşa blânzi cum par. Din contră. Dar tocmai acest lucru ne ocrotea. Am plecat în munţi pentru a nu cădea pradă comuniştilor, care ne interziceau biserica, îi persecutau pe preoţi şi mânjeau cu noroi numele lui Iisus Hristos. Aveam în faţă modelul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care şi-au dat viaţa pentru credinţă. Dacă ar fi trebuit, aşa am fi făcut şi noi. Am fi învăţat de la Matei, fiul cel mic al lui Constantin Brâncoveanu, să rostim cu demnitate: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.De când au venit comuniştii nu ne mai petrecusem sărbătorile în familie, nu ne mai vizitasem prietenii şi nu mai umblasem pe străzi, doar pe cărări de munte. Ne vânau necontenit, de mult timp, însă rugăciunea ne salvase de fiecare dată. Trebuia să fugim... trebuia să ne ascundem de comunişti, ca să-L mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acele momente grele am văzut minuni mari. Până şi animalele aveau milă de noi şi-şi lăsau de multe ori prada aproape neatinsă lângă ascunzătoarea noastră, pe care o schimbam des, ca să ni se piardă urma.
Dar şi foamea, şi frigul, şi dorul de casă erau mai uşor de suportat decât moartea camaradului. Sub ochii mei a fost împuşcat cel mai bun prieten al meu. A murit în braţele mele, fericit că nu a căzut în mâinile comuniştilor. Ultimele lui cuvinte au fost: „Nu te teme, frate, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.
Aşa m-au prins, săpându-i groapa camaradului meu. Cât de mult aveau să mă ajute acele ultime cuvinte ale lui! La anchete îmi spuneau mereu: „Renunţă, nu înţelegi că aţi pierdut? Nu vezi că Dumnezeul tău te-a părăsit? Nu vrei să scapi de bătăi, de puşcărie?”. Printre bâte nemiloase şi lovituri de bocanci le răspundeam desfigurat, parcă cu vocea camaradului meu: „Nu mă tem! Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge!”.
„Banditule, de trăit ai trăit cum ai vrut până acum, dar de-acum eşti al nostru şi vei muri când şi cum vom vrea noi!”.
Au urmat ani mulţi şi grei de suferinţă, de foamete, de umilinţe, de trădări, când moartea ne pândea la fiecare zuruit de lanţ. Dar au fost totodată ani frumoşi, căci am învăţat cu adevărat ce este dragostea de aproapele, dragostea de Dumnezeu. Am urmat o adevărată academie de înalte studii, având cei mai buni profesori din ţară, şi ei închişi cu noi, la Aiud, la Gherla, la Piteşti, la Târgu Ocna, la Canal şi în toate centrele concentraţionare din ţară. Pseudo-elitele conduceau
Închisoarea e grea, dorul de mamă, de tată, de copii, de familie e din ce în ce mai mare. Începi să iţi aduci aminte cum era să fii acasă. Începi să preţuieşti orice cuvânt care îţi e adresat, fie el din inimă, fie din ce-o fi. Îţi aduci aminte doar momentele fericite care te leagă de familia ta. Nu ai timp şi nu ai voinţă să îţi aminteşti nenorocirile. De eşti certat cu cineva, în închisoare ai timp să veghezi asupra a ceea ce ai făcut. Ai vrea să spui cât de rău îţi pare, însă scrisorile se pierd pe drum. Ai vrea să îţi vezi familia, însă izolarea este cumplită. Venirea vreunui deţinut nou, de afară sau din altă închisoare, e mană cerească. E singura legătură cu
Îmi amintesc cum a venit într-o zi un deţinut, Nicu îl chema, cu câteva fâşiuţe de ziar. Le-a adus cu el în bandajul de pe abdomen. Fusese şi el în munţi şi l-au prins după ce l-au împuşcat în abdomen. Ani de zile s-a chinuit cu rănile deschise. Luase bucăţile de ziar de la o toaletă din lagărul de muncă de la Canal. Unele erau articole economice, altele politice. Omul a riscat tot, căci ştia că, dacă va fi prins, va fi executat pe loc. Dar a făcut gestul acesta pentru noi, ceilalţi din celulă, ca să ne dăm seama cum decurge viaţa românilor. Câte dezbateri, câte discuţii, câte polemici au iscat aceste articole! În sfârşit, aveam şi noi ştiinţă despre ce se mai întâmplă afară. Sigur că nu a durat mult. Foarte repede, turnătorii şi-au făcut datoria, iar consecinţele au fost pe măsura faptei. Dar nimeni nu a aflat cum au intrat articolele în celulă, în ciuda tuturor torturilor la care fusesem supuşi.
Aveam şi în celulă momentele noastre de pace sufletească. Acestea veneau prin codul Morse în rime făurite în chip minunat de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi atâţia alţii.
În mâini pune-mi, Doamne, gherghefuri de soare,
să-mi ţes dorul meu ca o floare!
Cât de frumos răsunau, în liniştea celulei, versurile acestea ale lui Radu Gyr sau ce mare minune era să ne închinăm în faţa unei cruci adevărate, sculptate cu unghia sau cu unelte imaginare în bucăţele de os rătăcite, rareori, prin gamelă! O cruce adevărată, cum nu mai văzusem de ani de zile, e drept, de mărimea unei unghii, ne mângâia sufletele şi rănile, durerile şi dorurile...
Şi mai ales, cât de viu răsuna prin pereţii groşi şi reci ai celulei, dangătul clopotelor în noaptea Învierii! Hristos era cu noi în celulă, zi de zi, ceas de ceas. Cu noi împreună era şi El torturat. Dar nu pleca, ci ne sprijinea crucea, să fie mai uşoară. Uneori o căra numai El, căci noi nu mai puteam. În noaptea Învierii ştiam că va veni şi clipa eliberării noastre, fie spre cer, fie spre viaţa noastră de dinainte.
Şi a venit această clipă. Maica Domnului şi-a întins acoperământul peste creştetul meu şi m-a scos, după mai bine de 15 ani, din iadul acela cumplit. Dar acum simt că sunt într-o puşcărie mai mare. Nici aici, afară, nu pot să spun ce gândesc. Nici aici, afară, nu pot să-mi mărturisesc credinţa. Sunt privit cu coada ochiului mereu şi parcă aştept să mă strige: „banditule!”. Mă gândesc la mama, a cărei imagine m-a ajutat de atâtea ori în puşcărie. Atunci când eram pe pragul de a ceda, gândul că îmi va fi ruşine să dau ochii cu ea şi să-i spun că sunt un trădător mă aducea cu picioarele pe pământ. N-am mai găsit-o în viaţă, se dusese şi ea Dincolo. Şi mi-a lăsat, cu limbă de moarte, un cuvânt pe care îl mai auzisem odată: „Nu te teme, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă eliberează şi de aici, ca să ne vedem cu bine Dincolo!
(Pentru prezentarea acestui eseu am primit "MENŢIUNE" la concursul creştin ortodox
"Cu ce preţ", organizat de Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)
