De Inaltarea Domnului (Ziua Eroilor) - un cuvant al Parintelui Justin Parvu despre Neam, Tara si mucenicii din inchisorile comuniste

Sursa: Manastirea Petru Voda

Despre eroism - Amintirile detinutului anonim

Gerul cumplit de afară şi fulgii grei de zăpadă ne loveau cu putere. Eram obişnuiţi, doar nici iarna trecută nu fusese uşoară. Munţii Apuseni nu sunt aşa blânzi cum par. Din contră. Dar tocmai acest lucru ne ocrotea. Am plecat în munţi pentru a nu cădea pradă comuniştilor, care ne interziceau biserica, îi persecutau pe preoţi şi mânjeau cu noroi numele lui Iisus Hristos. Aveam în faţă modelul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care şi-au dat viaţa pentru credinţă. Dacă ar fi trebuit, aşa am fi făcut şi noi. Am fi învăţat de la Matei, fiul cel mic al lui Constantin Brâncoveanu, să rostim cu demnitate: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.

De când au venit comuniştii nu ne mai petrecusem sărbătorile în familie, nu ne mai vizitasem prietenii şi nu mai umblasem pe străzi, doar pe cărări de munte. Ne vânau necontenit, de mult timp, însă rugăciunea ne salvase de fiecare dată. Trebuia să fugim... trebuia să ne ascundem de comunişti, ca să-L mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acele momente grele am văzut minuni mari. Până şi animalele aveau milă de noi şi-şi lăsau de multe ori prada aproape neatinsă lângă ascunzătoarea noastră, pe care o schimbam des, ca să ni se piardă urma.

Dar şi foamea, şi frigul, şi dorul de casă erau mai uşor de suportat decât moartea camaradului. Sub ochii mei a fost împuşcat cel mai bun prieten al meu. A murit în braţele mele, fericit că nu a căzut în mâinile comuniştilor. Ultimele lui cuvinte au fost: „Nu te teme, frate, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.

Aşa m-au prins, săpându-i groapa camaradului meu. Cât de mult aveau să mă ajute acele ultime cuvinte ale lui! La anchete îmi spuneau mereu: „Renunţă, nu înţelegi că aţi pierdut? Nu vezi că Dumnezeul tău te-a părăsit? Nu vrei să scapi de bătăi, de puşcărie?”. Printre bâte nemiloase şi lovituri de bocanci le răspundeam desfigurat, parcă cu vocea camaradului meu: „Nu mă tem! Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge!”.
„Banditule, de trăit ai trăit cum ai vrut până acum, dar de-acum eşti al nostru şi vei muri când şi cum vom vrea noi!”.

Au urmat ani mulţi şi grei de suferinţă, de foamete, de umilinţe, de trădări, când moartea ne pândea la fiecare zuruit de lanţ. Dar au fost totodată ani frumoşi, căci am învăţat cu adevărat ce este dragostea de aproapele, dragostea de Dumnezeu. Am urmat o adevărată academie de înalte studii, având cei mai buni profesori din ţară, şi ei închişi cu noi, la Aiud, la Gherla, la Piteşti, la Târgu Ocna, la Canal şi în toate centrele concentraţionare din ţară. Pseudo-elitele conduceau ţara şi noi eram prin închisori... fără putinţa de a reacţiona în vreun fel. Ne rugam întruna, purtându-ne crucea pe Golgota neamului românesc. Ne pictasem în minte icoana Maicii Domnului şi o ascunsesem adânc în sufletele noastre, iar noaptea, pe întuneric, într-un cotlon adăpostit, ne plecam genunchii zdrobiţi în faţa ei. La anchete, printre lovituri, ne cereau să spunem unde am ascuns icoana. „În suflet este, adânc, şi de acolo nu mi-o puteţi scoate!”. „S-o crezi tu, banditule! Scoate-o de acolo, că te omor!”. Atunci aveam marea bucurie de a rosti, precum Matei Brâncoveanu: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.

Închisoarea e grea, dorul de mamă, de tată, de copii, de familie e din ce în ce mai mare. Începi să iţi aduci aminte cum era să fii acasă. Începi să preţuieşti orice cuvânt care îţi e adresat, fie el din inimă, fie din ce-o fi. Îţi aduci aminte doar momentele fericite care te leagă de familia ta. Nu ai timp şi nu ai voinţă să îţi aminteşti nenorocirile. De eşti certat cu cineva, în închisoare ai timp să veghezi asupra a ceea ce ai făcut. Ai vrea să spui cât de rău îţi pare, însă scrisorile se pierd pe drum. Ai vrea să îţi vezi familia, însă izolarea este cumplită. Venirea vreunui deţinut nou, de afară sau din altă închisoare, e mană cerească. E singura legătură cu ţara pentru care am luptat.

Îmi amintesc cum a venit într-o zi un deţinut, Nicu îl chema, cu câteva fâşiuţe de ziar. Le-a adus cu el în bandajul de pe abdomen. Fusese şi el în munţi şi l-au prins după ce l-au împuşcat în abdomen. Ani de zile s-a chinuit cu rănile deschise. Luase bucăţile de ziar de la o toaletă din lagărul de muncă de la Canal. Unele erau articole economice, altele politice. Omul a riscat tot, căci ştia că, dacă va fi prins, va fi executat pe loc. Dar a făcut gestul acesta pentru noi, ceilalţi din celulă, ca să ne dăm seama cum decurge viaţa românilor. Câte dezbateri, câte discuţii, câte polemici au iscat aceste articole! În sfârşit, aveam şi noi ştiinţă despre ce se mai întâmplă afară. Sigur că nu a durat mult. Foarte repede, turnătorii şi-au făcut datoria, iar consecinţele au fost pe măsura faptei. Dar nimeni nu a aflat cum au intrat articolele în celulă, în ciuda tuturor torturilor la care fusesem supuşi.

Aveam şi în celulă momentele noastre de pace sufletească. Acestea veneau prin codul Morse în rime făurite în chip minunat de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi atâţia alţii.

În mâini pune-mi, Doamne, gherghefuri de soare,
să-mi ţes dorul meu ca o floare!

Cât de frumos răsunau, în liniştea celulei, versurile acestea ale lui Radu Gyr sau ce mare minune era să ne închinăm în faţa unei cruci adevărate, sculptate cu unghia sau cu unelte imaginare în bucăţele de os rătăcite, rareori, prin gamelă! O cruce adevărată, cum nu mai văzusem de ani de zile, e drept, de mărimea unei unghii, ne mângâia sufletele şi rănile, durerile şi dorurile...

Şi mai ales, cât de viu răsuna prin pereţii groşi şi reci ai celulei, dangătul clopotelor în noaptea Învierii! Hristos era cu noi în celulă, zi de zi, ceas de ceas. Cu noi împreună era şi El torturat. Dar nu pleca, ci ne sprijinea crucea, să fie mai uşoară. Uneori o căra numai El, căci noi nu mai puteam. În noaptea Învierii ştiam că va veni şi clipa eliberării noastre, fie spre cer, fie spre viaţa noastră de dinainte.

Şi a venit această clipă. Maica Domnului şi-a întins acoperământul peste creştetul meu şi m-a scos, după mai bine de 15 ani, din iadul acela cumplit. Dar acum simt că sunt într-o puşcărie mai mare. Nici aici, afară, nu pot să spun ce gândesc. Nici aici, afară, nu pot să-mi mărturisesc credinţa. Sunt privit cu coada ochiului mereu şi parcă aştept să mă strige: „banditule!”. Mă gândesc la mama, a cărei imagine m-a ajutat de atâtea ori în puşcărie. Atunci când eram pe pragul de a ceda, gândul că îmi va fi ruşine să dau ochii cu ea şi să-i spun că sunt un trădător mă aducea cu picioarele pe pământ. N-am mai găsit-o în viaţă, se dusese şi ea Dincolo. Şi mi-a lăsat, cu limbă de moarte, un cuvânt pe care îl mai auzisem odată: „Nu te teme, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă eliberează şi de aici, ca să ne vedem cu bine Dincolo!

(Pentru prezentarea acestui eseu am primit "MENŢIUNE" la concursul creştin ortodox

"Cu ce preţ", organizat de Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)

Parintele Justin Parvu: A te opune Aiudului este echivalent cu a te impotrivi Imparatiei lui Dumnezeu!

-Parinte, s-a creat o intreaga valva pe seama proiectului manastirii sau memorialului de la Aiud. Stim ca sfintia voastra ati sustinut un proiect, momentan aflat in atentia IPS Andrei, dar care a acordat mai mult credit unui proiect mai putin ortodox din punct de vedere arhitectural, sustinut insa de personaje ale mass-mediei romanesti, cum ar fi domnul Dan Puric si altii, care au lasat impresia mai mult a unor interese profitabile decat a proslavirii sfintilor martiri de la Aiud. Cine este in drept sa hotarasca asupra acestui proiect? De ce credeti ca glasul fostilor detinuti este oprimat si acum, dupa atatia ani de la caderea cenzurii si comunismului?

- Dragii mei, pentru mine Aiudul are o semnificatie mult mai profunda decat le-o acorda mai-marii lumii de azi. Aiudul ar trebui sa fie pentru noi centrul principal de preocupare al intregului nostru neam crestin ortodox, pentru ca de aici se leaga toata forta de traire si de rugaciune a noastra, la ora actuala, prin puritatea martirilor, a anilor si miilor de ani care s-au scurs prin toate aceste celule. Aiudul nu poate fi monopolizat de nimeni; Aiudul nu este o granita, nu este un loc inchis de unde se adapa numai neamul nostru. Aiudul este un centru de traire duhovniceasca, de spiritualitate si model de viata pentru toate neamurile crestine, in special pentru ortodoxie, pentru ca forta si idealul acestor martiri se rasfrange asupra unui intreg neam crestinesc, nu doar peste Romania. Ei sunt glasul care striga in pustie in veacul acesta rece si mort si lipsit de viata duhovniceasca si de luptatori vaditi impotriva prigonitorilor crestinismului pe toate planurile. Ele sunt singurele glasuri care ne unesc pe noi intr-un singur glas catre ceruri pentru salvarea si viitorul neamului nostru. Vremurile sunt destul de grele, mai mult decat banuim noi. Nu este vorba despre o greutate materiala, financiara, economica. Este o criza spirituala care a cuprins intreaga lume si aceasta criza a dat si peste Rasaritul acesta ortodox si in special, Romania, tara ortodoxa care a mai ramas in picioare cu fata catre ceruri. Pentru mine, in lupta asta crancena intre ateism si ortodoxie care este din ce in ce mai puternica, singurul glas curat catre Dumnezeu este glasul romanilor, prin sangele martirilor din Aiud si de prin toate puscariile comuniste, Pitestiul, Gherla, cetatui de rezistenta anticomuniste. Cand in puscariile noastre judetene, cum era de pilda in Suceava, prin 1949, se faceau odioasele arestari, zaceau copii de 15- 16 ani, si copii de san care au fost luati de la cresele lor si adusi cu mamele lor la ancheta, cu tatii lor, adusi aici intemnitati. Ce jertfa mai placuta si mai curata poate fi decat a acestei generatii in fata careia noi trebuie sa ne inchinam? Nu este admis sa vorbim altfel despre lucrurile acestea pentru ca numai niste atei, niste oameni uratori de neam si de Biserica pot sa se mai opuna acestor idealuri crestine, curate, sanatoase care ar putea sa dea nastere unui simbol al adevarului de lupta crestin ortodoxa.
Este inadmisibil sa se gandeasca cineva ca aici e vorba despre centru cultural, despre centru de cercetari martirologice, de cercetari istorice s.a.m.d. Aici este vorba despre fondarea unei biserici crestine ortodoxe, care sa ne adanceasca comuniunea cu martirii trecutului nostru. S-a creat o mare confuzie in privinta sensului de schit sau de manastire.
Ce est un schit? Un schit este radacina, samburele unei manastiri; nu e altceva. Un schit are un numar de pana in 15 calugari, si ce este mai mult devine o manastire. Schitul este nucleul de inceput al monahismului nostru si leaganul formarii neamului nostru. Ce a fost manastirea Neamtu, de pilda, cetatea acesta voievodala? Ce a fost Putna, toate cetatile marete ale domnitorilor nostri? Au fost niste schituri. Intai domnitorul a dat o mostenire de pamant, cateva zeci de hectare, unde s-au adunat cei mai buni dintre crestini, calugari si care au inceput sa faca pomenirea ctitorilor, voievozilor si a tuturor din trecut. S-au dezvoltat Putna, manastirea Neamtu – manastiri domnesti, care duc mai departe crezul nostru crestin ortodox. Ce a fost manastirea Neamtului initial? A fost un schit, a devenit o manastire, apoi un centru cultural; acolo s-au adapostit toti scriitorii nostri mari: Eminescu, Sadoveanu, Creanga, Arghezi si altii, care au ajutat si au cautat sa dezvolte cultura romaneasca in baza traditiei si obiceiurilor noastre ortodoxe. Acum se bat in terminologie si se bat in nimicuri cum ca facem schit, cum ca facem manastire, cum ca facem centru de studii. Pai cand am spus manastire, implicit este vorba si despre centru cultural. Pentru ca aici se celebreaza jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos, de aici izvorasc toate cazaniile, toate cartile, de aici izvoraste toata cultura noastra romaneasca; restul este imitatie. Ca se aproba, ca nu se aproba, ca se denumeste, se calculeaza – nu este altceva decat o rea vointa a tuturor care se opun la jertfa si la valorile noastre crestine. A te opune Aiudului este echivalent cu a te impotrivi Imparatiei lui Dumnezeu, direct; acestia anuleaza jertfa martirilor, anuleaza viata noastra spirituala, atat aici, cat si dincolo. A fost o durere pentru mine faptul ca nu s-a luat in considerare si parerea noastra, a fostilor detinuti, si acest lucru mi-a reamintit de dictatura comunista. Am avut sentimentul ca nu se vrea cu niciun chip implicarea celor care s-au jertfit si au marturisit acolo. Nu cumva sa scrie istoria cine a jertfit pe acele locuri si cine a scos tara de sub comunism, nu cumva sa ramana acolo o marturie adevarata pentru viitorul si fiii neamului nostru. Sa inventeze ei istoria dupa cum le convine lor.

- Dar ce parere aveti despre acesti oameni de cultura care vor sa transforme intr-o firma acel loc sfant, arogandu-si drepturi nemeritate?

- Mai, oamenii acestia nu sunt niste oameni de cultura, sunt niste speculanti de istorie, arta si filosofie, pe ici pe colo, si nu fac altceva decat sa incurce mintile oamenilor. Nu gasesc oameni de cultura care sa se opuna la o frumusete, asa cum ar trebui sa fie Aiudul.

- Credeti ca poate fi curata activitatea unor oameni care au asocieri cu diverse cluburi si organizatii indoielnice?

- Nici pomeneala. Nu are ce cauta asa ceva in cetatea aceasta a Aiudului; aici a fost o conceptie curat crestina si nationala; tocmai aceste organizatii, masoneria a fost cea care a oprimat si a inchis acolo miile de crestini si au dat condamnari de sute de mii de ani. Acestia sunt si raman in intuneric; pentru ei Aiudul este cel mai mare junghi in inima lor. In realitate, ei nu urmaresc decat sa distruga si sa descompuna orice notiune de adevar ortodox. Si acestia nu pot fi decat cei care de la inceput au ucis impotriva lui Hristos pe cei 14 mii de prunci, aceiasi sunt pana la revolutia franceza, si au continuat cu revolutia din Rusia, si pana in zilele noastre nu inceteaza sa lucreze la distrugerea planului nostru crestin ortodox.

- Multa lume se intreaba cum de v-ati suparat pe Dan Puric, mai ales ca sfintia voastra i-ati aratat calea catre Biserica si ati rostit multe cuvinte laudative la adresa lui.

- Mai, in privinta lui merge zicala aceea romaneasca: „Un om, ca sa-l cunosti, trebuie sa mananci o banita de sare”.

- Credeti ca actoria poate fi un mijloc de pescuire duhovniceasca?

- Bineinteles, dar depinde in ce duh o faci, cum o faci. Daca nu ai pocainta, in zadar este toata lucrarea ta. Actoria este si falsitate. Depinde cat adevar ai in tine ca artist. Acesti actori care intr-o ora pot schimba trei masti, asa cum m-a pacalit si pe mine, aici… Eu i-am dat o sansa si o mana de dragoste domnului Puric, ca unul ce putea sluji cauzei acestui neam… dar, in sfarsit, este loc de pocainta pentru fiecare, pentru cel mai mare criminal.

- Cum credeti ca ar trebui sa se raporteze o personalitate culturala fata de toate aceste asociatii murdare care conduc lumea si nu iti permit sa te extinzi mai mult daca nu pactizezi cu ei cumva?

- Pai, ori esti firul de izvor curat, neamestecat cu ape straine, ori esti o mare sarata care se compune din toate apele murdare care vin din lume. Noi ramanem pe acest fir ortodox curat, sanatos. Sigur ca au fost intotdeauna si oameni de atac impotriva acestui adevar si vor fi pana la sfarsitul veacurilor, insa noi nu trebuie sa ne micsoram in fata acestor incercari, pentru ca noi suntem radacina acestui neam; peste noi nu pot trece. Noi nu am cotropit pe nimeni; ei au venit peste noi si au amestecat toate limbile si cauta si pana astazi sa le amestece si sa suceasca mintile credinciosilor nostri si intregii omeniri. Noi ne-am pastrat aici saracia si neamul, dupa cum spune poetul. Aici ne-am nascut, aici avem si drepturile noastre. Si mai mult, am fost aici permanent de straja Europei de Apus si ramanem si mai departe in aceeasi gandire crestin-ortodoxa a pacii, a linistii si a dragostei intregii lumi. Aceasta este conceptia, gandirea noastra, nu speculatie si amagire specifica oamenilor slabi.

- Credeti ca Romania ar fi putut rezista prin propriile ei resurse, fara ajutorul marilor puteri?

- Ar fi putut si oricand o poate face. Tara noastra este o tara care nu are nevoie de nimeni. Daca tara asta ar fi gospodarita de niste oameni pe care ii doare sufletul si inima pentru frumusetea acestei tari, nu am avea nevoie de nimic, nici de un surub occidental.

- Dar in cazul in care noi suntem datori vanduti bancilor mondiale…

- Asta e altceva. Aici e criza aceasta economica, in spatele careia sunt tot manevrele marilor actionari, actionari care manevreaza tarile acestea mici si le conduc ei cum vor. Acuma le saracesc, acuma le imbogatesc, acuma le desfac, apoi maine le descompun si asta-i manevra lor, ca sa poata lovi cat mai mult in Hristos Cel inviat din morti…

- Credeti ca traim intr-o falsa libertate si preconizati instaurarea unei noi dictaturi? Ati vazut, de pilda, ce a patit Parintele Filotheu cu conferinta de la Onesti – a fost interzisa pe motive neclare…

- Da, ca si la Iasi… Se intampla la ora aceasta peste tot. Democratia este doar pentru ei, nu pentru noi. Noua dictatura este instalata deja, noi nu avem decat sa ne pregatim de asprimile si de metodele satanice pe care le vor exercita asupra noastra.

- Cadem insa in capcana aceasta, ca ni se pare ca suntem liberi si putini se dezmeticesc din aceasta betie.

- Bine, dar nu multimea dirijeaza lumea… ci oameni care iau asupra lor jugul si duc mai departe crucea unui neam. Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nostru; restul… trepadusi pe langa ei.

- Ce recomandati oamenilor cu privire la aceste vaccinuri obligatorii?

- Pai, da, sunt obligatorii. Acuma vine si te executa daca nu te vaccinezi. Te executa, ai gatit-o! Mucenic vei fi!

- Si credeti ca e un act de martiraj daca refuzi aceste vaccinuri, sau mai bine le acceptam si sa suportam consecintele?

- Ori una, ori alta, dar asta este o cale mai cu compromis.

- Considerati ca este mai bine pentru crestini sa-si pregateasca din timp niste fortarete, sau e de preferat ca fiecare sa stea la locul lui si sa se pregateasca de mucenicie?

- Ei, nu vor lovi chiar asa in masa, vor lovi sistematic. Acuma vin cu gardasilul, cu gripa porcina… vrei-nu vrei, trebuie sa bei otrava. Maine-poimaine vine cu alta interdictie-nu ai sa mai poti bea apa dintr-o fantana, dintr-un paraoas, n-ai sa poti avea o planta, n-ai sa poti avea un pom, si incetisor asa te aduce de nu mai ai suflare. Ei, pe de alta parte vin si cu otravirea alimentatie pe care ti-o impune… o sa traim cu pilule. Iei pilula felul I, pilula felul II, si pilula felul III – apa. Ei fac o aplicare directa, au renuntat la experimente, pentru ca au de sapte mii de ani o experienta in istorie cu fel si fel de metode cu popoarele acestea crestine. Noi suntem ca o pisica ce se joaca cu soarecul… asa suntem noi in fata acestor forte ale raului ce se napustesc asupra noastra. Dar nu ne ramane decat sa ne rugam, sa ne ingradim sa putem avea curajul sa intampinam cu toata dragostea si fermitatea jertfa aceasta pentru Hristos. Asa cum au facut sfintii martiri din primele secole si pana in zilele noastre, asa trebuie sa mergem si noi sa ne gaseasca oarecum pregatiti de lupta.

(interviu realizat de monahia Fotini, 5 august 2009, Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamt, extras din nr.7 al revistei Atitudini)

Sfinţi ai închisorilor - Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului (relatare Monitorul de Fagaras)

Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din Ţara Făgăraşului a avut loc duminică, 26 iulie 2009, la Crucea-monument de la Mănăstirea Brîncoveanu

„Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflîndu-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvînt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc“. Şi aţi desenat dedesubt o cruce ...

...şi un steag dac, simbolizînd pe Dumnezeu şi neamul nostru. Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris. După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rîndu-i bătrîn, îţi depune pe mormînt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei. Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în prefaţa primului volum al cărţii „Brazii se frînd dar nu se îndoiesc“, în memoria lui Traian Trifan. De trei ani, luptătorul Ion Gavrilă Ogoranu s-a alăturat eroilor anticomunişti şi lui Bădia Traian, acolo sus, în ceruri. Şi privesc de la depărtare ce s-a ales din lupta lor. Comemorarea anuală se păstrează însă aşa cum le-a fost voia lor, la Crucea ridicată lîngă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus, în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie. Din păcate, an de an vin tot mai puţini luptători, pentru că timpul nemilos vrea să-i adune laolaltă, acolo, în ceruri.

Execuţia Grupului Dabija

Mulţi oameni se întreabă azi, la peste şase decenii de la lupta anticomunistă, de ce se face atîta vorbire despre cei care au crezut în această rezistenţă, de ce trebuie să fie declaraţi cetăţeni de onoare, de ce trebuie să fie recompensaţi cu onoruri sau bani, de ce să aibă caziere curate că doar au fost încarceraţi. Sînt întrebări nu doar ale generaţiilor tinere care n-au deschis un volum de carte scris de cei care au trecut prin gulagul comunist, sau care au aflat despre rezistenţa anticomunistă numai din cartea de istorie actuală şi care i-a rezervat acelei perioade doar cîteva fraze. Sînt însă şi adulţi sau chiar vîrstnici care ignoră acea parte a istoriei pentru că în acei ani ei n-au simţit teroarea şi persecuţiile regimului. Pentru aceia dintre ei, redau doar una dintre numeroasele execuţii în masă ale luptătorilor, cea a grupului Dabija, descrisă chiar de comunişti. „După aceasta, condamnaţii au fost legaţi la ochi. În care moment Dabija s-a exprimat că el nu vrea să fie legat la ochi, fără a i se îndeplini această dorinţă. Au fost aşezaţi la locul execuţiei şi înainte de deschiderea focului au început pe rînd să se manifeste prin anumite exprimări. Astfel Traian Mihălţean a spus: Cu aceeaşi monedă vă vom plăti!, Bolfea Silvestru: Doamne ajută, iar Dabija a strigat: Trăiască România!“. A urmat apoi împuşcarea lor, apoi medicul legist a constatat moartea tuturor celor şapte“. Căpitanul de Securitate Gheorghe Crăciun raporta atunci cu atîta mîndrie colonelului Dulgheru (Dulbetgher) executarea grupului Dabija, „Atît Tov: Lt. Colonel care a citit degradarea celor doi condamnaţi cît şi procuroreul, au avut o atitudine demnă. Plutonul de execuţie s-a comportat conform instrucţiunilor primite de la comandantul de pluton, care după execuţie a spus ostaşilor: „Tovarăşi ne-am îndeplinit datoria faţă de clasa muncitoare“. Cadavrele celor şapte au fost transportate de la locul execuţiei şi au fost îngropate de către organele de miliţie şi Securitate sub supravegherea directă a noastră. Execuţia celor şapte a decurs în ordine, asistenţii fiind Comandanţi militari din Sibiu, avocaţii apărători şi membrii din Biroul Judeţenei PMR Sibiu. Paza a fost în tot timpul asigurată de către organele noastre, ajutate de către organele de miliţie.“ LT. Colonel de Securitate Gh. Crăciun; Lt de Securitate V. Nistor. Precum această execuţie au fost şi altele. Trupurile tinerilor luptători au fost secerate de gloanţe. Grupul făgărăşenilor executaţi în 1957, la Jilava, grupul Săplăcan, grupul Mogoş şi Mazilu, etc. Stau mărturie documentele Securităţii, căci o cruce sau un mormînt al lor, nu există.

În cazul reprimării Rezistenţei Anticomuniste un rol la fel de important, un rol criminal, l-au avut atît străinii cît şi românii. „Ce aveau comun cu România Ana Pauker, Luca, Nicolski sau Teohari Georgescu şi alţii ca ei? Dar examinînd de aproape crimele, nu aceştia le-au executat. Aceştia numai au dat ordin. Treburile murdare ale regimului au fost făcute în marea majoritate de români. Ei ameninţau populaţia, ei băteau în case, pe uliţe, la securitate. Ei ucideau din ordin sau din zel, ei condamnau. Românii erau cei care-i executau pe condamnaţii la moarte, ei îi chinuiau în închisori, ei colectivizau satele, ei strămutau satele în Bărăgan, ei au făcut reeducările la Piteşti, Gherla şi Aiud. Şi făceau acestea cu zel pentru a fi lăudaţi şi recompensaţi de stăpînii lor, străini de neamul românesc. Cum a fost posibil ca în sînul neamului nostru să fie atîţia executannţi ai crimei? pentru că nu pot crede că erau convinşi că fac acest lucru pentru România. Aici trebuie căutat un răspuns de către istorici, psihologi, etnologi şi scriitori. Cum a fost posibil ca un popor să-şi plece capul şi să nu se revolte în faţa atîtor umilinţe? Vom învăţa ceva din această lecţie vie a istoriei?“ scria Ion Gavrilă Ogoranu în volumul III al cărţii.

Veşnica pomenire s-a auzit din nou

La Crucea monument de la Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus s-au adunat şi în acest an supravieţuitorii gulagului comunist, urmaşii şi rudele acestora. Este al 14 an cînd preoţii mănăstirii oficiază parastasul şi slujba de pomenire pentru eroii Ţării Făgăraşului. Pentru cei care au pierit în luptele directe cu securitatea comunistă, pentru cei împuşcaţi de comunişti în închisori sau în lagărele de muncă şi pentru toţi cei care şi-au dat viaţa pentru a-i sprijini pe luptătorii anticomunişti. Toţi deopotrivă au fost pomeniţi duminică, 26 iulie a.c., în prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie.
O cruce din marmură, simplă, dar care a strîns toată suferinţa, moartea şi chinul îndurat de Ţara Făgăraşului în regimul comunist. Au fost înşiruite numele tinerilor făgărăşeni care au avut curajul să-i înfrunte pe comunişti. Şi care au murit pentru idealul de credinţă, dreptate şi adevăr. Nu s-a reuşit inscripţionarea numelor tuturor eroilor pentru că sînt mii. S-a auzit din nou „veşnica pomenire“ pentru eroii martiri ai Făgăraşului. Au făcut posibilă organizarea evenimentului Fundaţia „Ion şi Ana Gavrilă“, Partidul Pentru Patrie, Monitorul de Făgăraş şi AFDPR. Ca în fiecare an, organizatorii au avut sprijinul stăreţeiei Mănăstirii Brîncoveanu care a asigurat cazarea şi masa participanţilor şi SC Transbus SA care a asigurat transportul participanţilor de la Gara Făgăraş la mănăstire şi retur.

Istoria Crucii - monument

Locaţia actuală a Crucii de Mănăstirea Brâncoveanu a fost stabilită în anul 1952 de către luptătorii grupului Gavrilă aflat în acel an pe crestele Munţilor Făgăraş. Era sărbătoarea Paştelui, o zi frumoasă de primăvară, iar ei ascultau slujba Învierii oficiată la mănăstire de către părintele Arsenie Boca. „Ne gîndeam la cei căzuţi dintre noi pînă atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă Haşu. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut părerea, parcă Brâncoveanu (N.R. Remus Sofonea din Drăguş), pe care a spus-o cu glas tare: Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire. În 1990 mi-am adus aminte de acest legămînt şi le-am amintit lui Ilioi şi celorlaţi legămîntul făcut cu 40 de ani în urmă şi am pornit la realizarea lui. Trupurile morţilor nu aveam de unde le lua, noi nu ştim unde sînt, nimeni n-a venit să ne spună, pe ucigaşi nimeni nu i-a deranjat să spună locul unde i-au aruncat. Rămînea doar să ridicăm o cruce seacă undeva ca amintire“ scria Ion Gavrilă Ogoranu. Sfinţirea crucii a avut loc în 17 octombrie 1995 după multe ezitări, aprobări şi umilinţe. „După ridicarea crucii m-am simţit eliberat ca de-o povară grea. Tocind scările de piatră ale instituţiilor de care depindea aprobarea ridicării crucii, căciulindu-mă în faţa multora, încercînd să-i convong că noi vrem să ridicăm o cruce pentru cei care n-au nici mormînt, nici cruce, şi nu un monument de care să se mire lumea, purtam teama de a nu muri înainte ca aceată datorie să fie împlinită“ scria şeful Rezistenţei Anticomuniste, Ion gavrilă Ogoranu. De atunci, an de an este îndeplinită şi dorinţa luptătorului de a se organiza la Cruce, comemorarea eroilor. În prima duminică după sărbătoarea Sfîntului Ilie, aşa cum ei au vrut.

Monitorul de Făgăraş