Parintele Justin Parvu, omul dragostei. Ganduri prilejuite de o aniversare

De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care-l cunoaştem ştim  că dragostea este principalul atribut care-l caracterizează pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar avem noi oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Când spun aceasta mă gândesc, în primul rând, la mine. Spunea Părintele Justin  că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Un sfânt părinte prevedea că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.

Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.  S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “Imperiile din Răsărit şi de peste ocean au ajuns într-un stadiu de decădere spirituală şi morală. Ceea ce a mai rămas în oaza aceasta a României poate supăra pe mulţi dintre vecinii noştri şi chiar toată Europa: faptul că am rămas pe poziţia de creştin ortodocşi. Vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Aceeaşi dragoste faţă de poporul său îl face să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.

Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele crede că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc. La Aiud rămâne numai schitul, iar la Petru Vodă mânăstirea închinată martirilor, ambele ctitorite de Părintele Justin pentru fraţii săi de dincolo. Obştea monahală, strânsă în jurul Părintelui, care numără aproape 200 de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrânii de la azil şi copiii de la şcoală, sunt rodul dragostei acestui mare duhovnic al ortodoxiei româneşti. “Vai, ce de îngeri aici!”, exclama Părintele privind la ucenicii şi ucenicele sale.

Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.

Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii scut, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.

Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! Să-l rugăm pe blândul Părinte Justin să se roage pentru noi nevrednicii şi să ne rugăm Sfinţilor închisorilor ca Dumnezeu să ni-l mai lase pe Bătrân între noi, pentru a ne călăuzi paşii în vremurile care urmează să vie!

Florin PALAS

Viata Sfantului Nectarie de la Eghina, dupa sinaxarul Parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a nascut la 1 octombrie 1846, in Selibria (Tracia), din parinti saraci dar credinciosi piosi : Dimos si Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi inca din copilarie o mare mila si o inclinare profunda pentru studiu. Cum mama sa il invata Psalmul al 50 lea, lui ii placea sa repete versetul : "Invata-voi pe cei fara de lege caile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind in tara sa primele notiuni de invatatura, fu trimis de catre parintii sai la Constantinopol pentru a-si continua educatia, lucrând in acelasi timp ca angajat intr-un magazin. Tânarul baiat ramase atunci insensibil tulburarilor vietii mondene, preocupându-se zi si noapte doar de cladirea inlauntrul sau a omului interior dupa chipul lui Hristos, prin rugaciune si meditatie asupra scrierilor Sfintilor Parinti.


La vârsta de 20 de ani parasi Constantinopolul pentru a deveni invatator in insula Chios. Acolo incuraja cu multa sârguinta pe tineri si pe sateni intru milostenie si virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul insusi al vietii sale de privatiune si rugaciune. Dorindu-si de mult sa imbratiseze o viata asemeni Ingerilor, deveni calugar sub numele de Lazar, la 7 noiembrie 1876, in renumita manastire din Nea-Moni. Cautând doar lucrurile de Sus, model de blândete si supunere, se facu indragit de toti fratii din comunitate si deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protectia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu sa isi continue studiile la Atena si sa obtina diploma Facultatii de Teologie.

In 1885 ajunse la Alexandria unde la putina vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta diocesa corespunzând Libiei superioare). Predicator si secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. In ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa si stia sa comunice turmei sale spirituale sârguinta pentru virtutile Evangheliei. Dragostea si admiratia pe care i-o purta poporul se intoarsera insa impotriva lui. Impinsi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidiosi pe succesele sale, il calomniara, spunând ca ar cauta sa isi atraga favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu incerca sa se justifice, ci isi punea increderea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiti veti fi când va vor ocarî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau impotriva voastra, mintind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul sau si se imbarca pentru Atena unde se trezi singur, nestiut, dispretuit si lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, caci nu stia sa pastreze nimic pentru sine si isi impartea saracilor putina sa avutie. Abandonând proiectul initial de a se retrage in Muntele Athos, blândul si umilul urmas al Domnului nostru Isus Hristos, prefera - in favoarea mântuirii aproapelui sau - sa sacrifice dragostea sa de a se retrage in singuratate. Ramase câtiva ani ca predicator (1891-1894), apoi fu numit director al scolii ecleziastice Rizarios, destinata pregatirii viitorilor Preoti. Profunda sa cunoastere a Scripturilor, a Sfintilor Parinti si chiar a stiintelor profane, precum si autoritatea sa plina de blândete orientata catre oameni aveau sa ii permita sa insufle in scurt timp acestei institutii o inalta calitate intelectuala si morala. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea si lectiile Pastoralei, dar nu inceta totusi sa isi traiasca programul de ascet, de meditatie si de rugaciune a unui calugar, adaugând la acestea inaltele functii de predicare si de oficiere regulata a Sfintelor Taine, in sânul scolii dar si in regiunea din jurul Atenei.

Nectarie pastra insa in adâncul inimii sale o dragoste arzatoare pentru linistea si pacea vietii din manastiri, de aceea profita de dorinta exprimata de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburarile vietii mondene si sa puna bazele unei manastiri feminine in insula Eghina (intre 1904 si 1907).

Azi sosesc la Brasov Moastele Sfantului Nectarie

 Credincioşii se vor putea ruga la racla sfîntului numit şi „vindecătorul de cancer“ care va fi depusă la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Valea Cetăţii • Vineri, sîmbătă şi duminică biserica va rămîne deschisă şi pe timpul nopţii, urmînd ca de luni să fie stabilit un program de pelerinaj

Credincioşii braşoveni se vor putea ruga de azi la racla cu moaştele Sfîntului Nectarie care va sosi după-amiază din Grecia. Despre minunile săvîrşite de Sf. Nectarie în zilele noastre - mai ales vindecări de cancer şi alte boli grave, ce se săvîrşesc la moaştele sale, ori cu untdelemn de la candela sa - s-au scris nenumărate cărţi în Grecia, care în parte au fost traduse şi în româneşte. Începînd de astăzi şi pînă pe 17 februarie Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din cartierul Valea Cetăţii, va fi locul de pelerinaj pentru credincioşii care vor dori să se roage la moaştele Sfîntului Nectarie Taumaturgul. Racla cu sfintele moaşte ajunge la Braşov la ora 17.00. Este adusă de către o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Greceşti, a Mitropoliei de Mesogheas şi Lavreotikis şi este însoţită de către Gheorghios Stamulis, preotul protopop din oraşul Koropi şi de alţi doi preoţi greci. Delegaţia va fi întîmpinată, la ora 16.30, la intrarea în oraş dinspre Dîrste de către preotul Dănuţ Gheorghe Benga, noul protopop al Protopopiatului Ortodox Braşov, care l-a înlocuit luna trecută pe preotul Zenobie Moşoiu după 40 de ani de nobil serviciu în slujba bisericii Braşovului. „După ce vom prelua racla cu sfintele moaşte, vom înconjura biserica rostind rugăciuni, după care o vom depune în interiorul bisericii. De-a lungul acestor zile vor avea loc, dimineaţa şi seara, slujbe în cadrul cărora se vor rosti acatistele Sfîntului Nectarie, paraclisul Sfîntului Nectarie, vecernia Sfîntului Nectarie şi va avea loc seară de seară, slujba Sfîntului Maslu. Vineri, sîmbătă şi duminică biserica va rămîne deschisă şi pe timpul nopţii, urmînd ca de luni şi pînă joi să stabilim programul de pelerinaj în funcţie de numărul credincioşilor“, a declarat, ieri, preotul Corneliu Gârbacea, parohul Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“. Duminică, începînd cu ora 9.00, se va săvîrşi Sfînta Liturghie Arhierească de către Înalt Prea Sfinţitul Părinte Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, alături de un sobor de preoţi şi diaconi români şi greci. Nectarie a trăit între anii 1846-1920 şi a fost Mitropolit al Pentapolei (Libia), director al Seminarului Rizareios şi întemeietor al mănăstirii „Sfînta Treime“ din Insula Eghina. El a fost canonizat în 1961, fiind unul din cei mai iubiţi sfinţi în Grecia de azi.

de: » H.O., Monitorul Expres

 

Despre dragostea dumnezeiasca. Talcuiri

Iar Coresi, talcuind aceasta, zice ca cel ce II iubeste pe Hristos se preface in chipul lui Hristos. [...] De aceea, daca-L iubesti pe Dumnezeu, vei fi Dumnezeu; iar daca-l iubesti pe diavolul, diavol vei fi; daca iubesti trupul, trup vei fi. Ia aminte ca lucrul cel dintai al iubirii dumnezeiesti este a-l uni pe cel ce iubeste cu cel iubit. De aceea a zis dumnezeiescul Dionisie ca numele iubirii dumnezeiesti este unitor de putere, si de tinere impreuna si mai cu deosebire de amestecare intru bine si intru bunatate (Despre numirile dumnezeiesti, capitolul 4). A doua lucrare a iubirii dumnezeiesti este cea deopotriva - precum zice aici Pavel: Asa cum Hristos S-a rastignit pentru mine, tot astfel si eu deopotriva ma rastignesc impreuna cu Hristos. A treia, a-l face pe cel ce este iubit sa-l iubeasca pe cel ce il iubeste si a-l inchipui intru toate cele ce se vad si se gandesc. Iar a patra lucrare a iubirii dumnezeiesti este a pricinui uimire iubitorilor. Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Dionisie: „Dumnezeiasca iubire este inca si uimitoare, nelasind pe iubitorii sai a fi ai lor, ci ai celor iubite de dinsii, adica ai darurilor dumnezeiesti" (Despre numirile dumnezeiesti, capitolul 4). Despre aceasta scria, arzandu-se de iubirea lui Hristos, si dumnezeiescul Ignatie, zicand catre Romani: „Dragostea mea s-a rastignit." Pentru aceasta a zis si Sfantul Grigorie al Nissei despre Pavel ca dragostea 1-a facut pe el a nu simti nici indulcire, nici durere, nici frica, nici cat de putina plecare omeneasca, ci a se schimba cu totul in Hristos. Pentru aceasta dumnezeiasca dragoste a lui Dumnezeu, Andrei, osandindu-se la cruce de catre Egheat, ighemonul Ahaei, zicea: „0 cruce! - eu, care de demult te doream, iata, acum dobandesc plinirea dorului meu." Pentru dragostea dumnezeiasca, Petru i-a spus lui Nero sa-1 rastigneasca cu capul in jos. Pentru dragostea dumnezeiasca s-a rastignit Filip, in vremea Chesarului Claudiu - precum zice Evsevie. Pentru dragostea dumnezeiasca s-a rastig­nit Sixtus, in vremea imparatilor Decius si Valerian - dupa Prudentiu. Pentru dragostea dum­nezeiasca s-a rastignit Dionisie, dupa multe munci, in vremea lui Adrian. Pentru dragostea dumnezeiasca s-a rastignit, in ziua Vinerei celei Mari, Sfintul Mucenic Caliopie, ucenicul lui Dionisie - dupa Sirul (Vezi si subinsemnarea zicerii „si pe vrajmasii crucii", Filipeni 2:18, si subinsemnarea zicerii „iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos", Galateni 6:16). (n. aut in “ Talcuiri la Galateni  “, 2, 19-20, Sf. Teofilact)

- text cules de Dan Fagaraseanu