Mitropolit Bartolomeu Anania - cuvant de invatatura la Anul Nou. "Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu".

"Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s'ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într'un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant." (Mitropolitul Bartolomeu)

Cuvantul de invatatura al Inaltpreasfintitului Bartolomeu Valeriu Anania la slujba de Te Deum oficiata la trecerea anilor (Anul Nou-2001)

http://bartolomeuanania.blogspot.ro/

“Să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” – ganduri pentru anul nou si Liturghia de maine dimineata

Sf. Apostol Pavel :

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, si să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit. “ ( Rom. 12,1-2)

Si zice Sf. Nicolae Cabasila :

“Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:

„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”

Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau

cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine

unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca

mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.

Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca

sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se

vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru

bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi

sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute

vreun folos.

Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui

Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre

Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si

marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El ,adica

slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,

din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,

gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,

comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face

bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât

prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai

aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor

nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se

cheama marturisire.

Abia in al patrulea rând vine cererea. Intr-adevar, încrederea ca vom

dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit

mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca

Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au

schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa

cum a zis proorocul: „Marturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”.

Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu

Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,

în primul rând, slava lui Dumnezeu.”

 

Iar Sf. Teofan Zavoratul zice :

 

 “„Casa Mea este casă de rugăciune”.( Luca 19,46). Cu adevărat, numai să intri în bise­rică şi mintea te va îndemna la rugăciune. Totul aici e rân­duit şi se săvârşeşte în aşa fel ca să ne dea imbold şi ajutor la rugăciune. Drept aceea, de vrei să aprinzi în inima ta focul rugăciunii, mergi mai des în biserica lui Dumnezeu. Acasă e greu să te rogi ca la biserică. Sunt unii care se roa­gă fierbinte şi acasă, dar cu cât mai fierbinte este rugăciu­nea din biserică ? Stând însă în biserică, să nu stai doar cu trupul, ci mai vârtos cu duhul. Stai acolo unde este mai linişte şi, având în minte pe Dumnezeu, varsă înaintea Lui sufletul tău. Izgoneşte visările, nu te lăsa prins de gri­jii lumeşti şi ia aminte la un singur lucru: lucrarea rugă­ciunii. Inalţă-ţi sufletul greoi şi despovărează-1 prin con­templarea lucrurilor dumnezeieşti. Dacă ai vreun lucru pe suflet, curăţă-l prin pocăinţă şi prin făgăduinţa îndrep­tării. Dacă conştiinţa ta nu este mulţumită cu atât, adaugă faptele lepădării de sine şi ale dragostei. Stând în biserică, pregăteşte-te şi pentru toată vremea pe care o vei petrece în afara bisericii, ca să nu se despartă gândul tău de Dom­nul, ci pururea să-L ai înaintea ta, ca să nu se abată paşii tăi de la calea cea dreaptă pe cea nedreaptă. De vei face aceasta, atunci când vei veni la biserică îţi va fi mai uşor să stai în ea după cuviinţă; iar petrecerea cuviincioasă din biserică îţi va înlesni aducerea aminte de Dumnezeu, atunci când te vei afla în afara bisericii... Astfel, petrecerea ta în Domnul va deveni din ce în ce mai înaltă; şi mai mult de atât, ce îţi mai poţi dori ?”

 

- culese de Dan Fagarasanu

Analfabetii teologic (Nicolae Manolescu si Andrei Marga) care vor sa reformeze Biserica dupa principiile corectitudinii politice sunt si instigatorii infaptuirii manualelor alternative - deznationalizante si despiritualizante (dupa cum ne aminteste profesorul Adrian Botez)

Prof. Dr. Adrian Botez: N. Manolescu, şeful USR, este principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga) al înfăptuirii „manualelor alternative"- deznaţionalizante şi despiritualizante, prin lipsirea poporului român de Istorie şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator Românesc. Nu, nu trebuie să se mai poată aşa, adică, „să spunem Răului Bine şi Binelui, Rău. S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar - şi mai avem pretenţie să se facă, în România, cultură şi educaţie.

- extras dintr-un interviu realizat de Maria Diana Popescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1078-dialoguri-privilegiate-iv-prof-dr-adrian-botez.html

Scrisoare inedită a lui Mircea Eliade către Petre Ţuţea din 26 decembrie 1941

Petre Ţuţea (6 Oct. 1902 – 3 Dec. 1991) a fost unul din cei mai mari oameni ai României secolului XX. Vecin de celulă la Aiud cu marele filosof, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ne-a spus: “Nu am cunoscut în tot Aiudul om mai chinuit şi mai torturat decît Petre Ţuţea”. Filosoful român a fost arestat şi anchetat fără condamnare între 1948-1953, apoi din nou arestat şi întemniţat la Aiud între 1956-1964. Petre Ţuţea a fost una din cele mai strălucite conştiinţe pe care Dumnezeu le-a păstrat românilor pînă la ieşirea din dictatura comunistă. Documentul de mai jos este din arhiva CNSAS.

LÉGATION ROYALE DE ROUMANIE
LE SECRÉTAIRE DE PRESSE

                                                                                                                                             Lisabona, 26 decembrie 1941

Dragă Petrache,

Prietenul tău, d. J. Constantinescu[1], venit printr’o mie de miracole de la Tokyo, îți aduce această primă scrisoare din parte-mi. Inutil să-ți spun câte scrisori ți-am adresat în conversațiile nesfârșite cu Nina[2] și Giza[3], conversații în care geniul și dragostea ta erau prezente cu toate dimensiunile, mirările și extazele lor. Știi că ești omul cel mai adnotat din România. Dar îmi place să cred că niciodată nu te-ai îndoit de frenezia, minuțiozitatea și inteligența cu care te-am comentat, editat, adnotat și prefațat eu. La noi în casă, alături de problema mântuirii și destinul neamului românesc, alături de Camoens[4] și credința în normele meditareniene, există, tot atât de viu și de fecund, fenomenul spiritual, Petre Țuțea. Nu roși, dragă Petrache, pentru că pagina de față este o scrisoare de dragoste.

Îmi pare rău că nu-ți pot vesti, de astă dată, nici o operă sfârșită. Am început mai multe, dar întâmplările m-au împiedecat până acum să trimit în țară un manuscris complet. Era și greu, de altfel. Rămâne „Viața Nouă”[5], urmarea, ca să zic așa, a prietenilor tăi „Huliganii”[6], va avea 3-4000 de pagini, și nu am scris decât a zecea parte, adică un volum de 3-400 pagini dese.

Am început o carte oarecum gravă, zisă „Camoens, încercare de filozofie a culturilor maritime”[7]. Doar începută. Mai înaintată se află o a treia carte, „Salazar și contra-revoluția în Portugalia”[8]. Îmi plac lucrurile cu „contra”- și sper că va fi gata în vreo două luni. Nici nu-ți închipui ce bibliotecă de memorii și monografii istorice am cetit, cu puternicele mele dioptrii, pentru pregătirea acestei cărți. Documentarea feroce, până la imbecilizarea finală, a fost pasiunea mea. Pentru o pagină, citesc uneori trei volume. Nu uita, totuși, că micul volum va fi semnat Mircea Eliade, nu Emil Ludwig[9], nici Stefan Ţvaig[10] (se pare că suntem siliți să românizăm cu orice preț!). Viața de la Lisabona este de o dulce inconștiență. Avem toți mica noastră viață interioară: se scumpesc stofele englezești, Costa Rica a declarat războiu Axei[11], anul acesta Carnavalul[12] va fi la Estoril, soția însărcinatului cu afaceri al Cubei va avea un copil, etc. Viața diplomatică, precum știi, e plină de probleme și mult gingașe.

Între alte multe alte boacăne, am înființat și o societate literară, un fel de „Junimea”, lisboetă, cu cei mai interesanți scriitori și cărturari portughezi, în care, săptămânal, la mine în casă, țin prelegeri despre lucruri inactuale.

Am devenit, nemeritat, o temută glorie lusitană. Oamenii aceștia m-au câștigat prin poeții lor, care l-ar face pe Cioran să se mire plângând. Altceva, Portugalia nu are. Inutil să-ți spun că mi-am alcătuit o bibliotecă lusitană și că discut savant cu filologii.

Ași vrea, uneori, să vin în țară[13] și să mă fac corespondent de războiu. În orice caz, nu știu cât voiu mai rămâne pe aici. Cinstit cum sunt, nu vreau să plec înainte de a termina cele câteva cărți despre Portugalia – și în nici un caz înainte de a face numele României firesc ca al soarelui[14].

Dragă Petrache, poate voiu avea vreodată fericirea de a primi un rând din parte-ți. Prietenul  tău, Jenică Constantinescu, e un om cu totul extraordinar și de o bunătate fără margeni. Nici nu știu cum i-ași putea mulțumi vreodată. N-am avut aici nici o carte de-a mea pentru a i-o dărui. Spune-i și tu că îi sunt sincer recunoscător. Îmbrățișează pe toți prietenii. Nu uita pe tânărul Georgel. Iar pe tine, pur și simplu, te mănânc.

Al tău, Mircea Eliade.

---

[1] Cel mai probabil este vorba de actorul Jenică Constantinescu.

[2] Nina Mareş, prima soţie a lui Eliade, a murit de cancer la Lisabona, în Noiembrie 1944.

[3] Adalgiza Tătărescu, fiică a Ninei Mareş dintr-o căsătorie anterioară, emigrată în 1948 în Argentina.

[4] Luís Vaz de Camões (~1524 – 1580), mare poet portughez.

[5] Roman început în 1937, neterminat și publicat abia în 1999, despre care a ținut între 1940-1942 un jurnal publicat în volumul 1 din „Jurnalul portughez și alte scrieri” (ed. Humanitas, 2008).

[6] „Huliganii”, roman al lui Mircea Eliade apărut în 1935.

[7] Ar putea fi vorba despre studiul „Camoens şi Eminescu”?

[8] Lucrare biografică publicată la Bucureşti în 1942 (republicată în 2002), care l-a făcut apropiat al lui António de Oliveira Salazar.

[9] E. Ludwig (1881-1948) Biograf celebru al unor mari personalități ale sec. XIX și al principalilor oameni politici ai celui de-al doilea război mondial.

[10] S. Zweig (1881-1942), unul din cei mai importanţi scriitori, jurnalişti şi biografi ai primei jumătăţi a sec. XX.

[11] Ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbor din 7 Decembrie, președintele Calderon al micului stat Costa Rica a declarat război Japoniei chiar cu 5 ore înaintea Statelor Unite.

[12] Sărbătoare portugheză anuală.

[13] Eliade a mai apucat o singură dată să se întoarcă în România, în Iunie 1942.

[14] Aluzie la cuvintele testamentare ale scrisorii lui Ionel I. Moţa către Corneliu Z. Codreanu: „Și să faci, măi Corneliu, din țara noastră o țară frumoasă ca un soare și puternică și ascultătoare de Dumnezeu!”

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/31/scrisoare-inedita-a-lui-mircea-eliade-catre-petre-tutea-din-26-12-1941/

Profesorul Th. Codreanu il pune la punct pe Nicolae Manolescu: Istoria critica a literaturii romane este contaminata cu ideologia internationalismului

„Deconstrucţia" canonului. Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă. „Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu. Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 voi.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

- fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7

Reputatul filolg Ovidiu Moceanu declară: Nu există perspectiva creştină în "Istoria" lui Nicolae Manolescu. Cauzele: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă

Nu există perspectiva creştină în “Istoria critică a literaturii române”, scrisă de Nicolae Manolescu. Nu există pentru că nu există organul de receptare a unui astfel de mesaj. Nici el, nici critica literară, în general, nu şi-au propus acest lucru. Au fost două dificultăţi: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă, fiindcă în momentul în care ţi-ai propus să vorbeşti despre acest lucru trebuie să fii şi întărit duhovniceşte.

Guvernul interzice vânzarea laptelui provenit din gospodăriile de la ţară

După ce a permis cumpărarea terenului agricol de către străini, de la 1 ianuarie, statul român mai dă o lovitură micului producător autohton.
Astfel, începând cu noul an, în România nu se mai poate comercializa decât laptele prelucrat la maxim două ore de la muls, ceea ce înseamnă că ţăranii români se vor afla în imposibilitatea de a mai vinde produsele lor în pieţe.

Sfidează Uniunea Europeană: Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol

Ei vor fi nevoiţi să investească în echipamente foarte scumpe, pentru a reduce numărul de germeni, sub 100.000/ml şi de celule somatice, sub 400.000/ml.
„Dacă aveam bani, luam și tanc, că de pe urma vacilor trăim. Avem ceapă și cartofi în grădină, creștem păsări. Dar bani scoteam doar de la piață. Acum, ce să fac cu laptele?”, se întreabă Dumitru Cocoș, țăran din Neamț, citat de stiriagricole.ro.
Asemeni lui Dumitru Cocoş sunt aproximati 800.000 de crescători de vaci din România. Pentru a fi sprijiniţi de Guvern, oamenii trebuie să se asocieze. Suma maximă este de 5.000 de euro pentru fiecare comună. Decizia Guvernului a venit însă prea târziu, pentru că pentru a îndeplini etapele necesare acordării ajutorului este nevoie de minim două luni. ar ultima derogare pentru vânzarea laptelui neconform expiră în două zile.

Foto: Silviu Matei
Autorul: Mihai Șomănescu  
Sursa: activenews 

Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol până în 2020! La noi de ce nu se poate?

Parlamentul Bulgariei a aprobat extinderea interzicerii vânzării pământului agricol către străini până în 2020, informează Abc News.
Parlamentarii au aprobat cu 171 de voturi pentru și 38 împotrivă o moțiune introdusă de partidul naționalist Ataka care propune extinderea deja existentei interdicții cu încă șapte ani.
Această măsură a fost luată în ciuda amenințărilor venite dinspre Uniunea Europeană, care așteaptă liberalizarea încă din 2008.
Comisia Europeană a avertizat Bulgaria că vor urma consecințe în urma acestei decizii, dar nu a precizat la ce se referă. Președintele Bulgariei, poate, în teorie, să blocheze această lege.
În România, din 2014, nu vor mai exista niciun fel de interdicții în privința achiziționării de pâmânt agricol.

Autorul: Mihai Șomănescu

Sursa:

activenews