„Deconstrucţia" canonului. Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae
Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a
specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului",
criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă
ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de
cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac
reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă
grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar
contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul
nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului,
insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera
Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de
sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea
război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al
Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost
tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În
condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a
prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii
români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau
parţial filosofia marxist-leninistă. „Canonul" proletcultist (care a
însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui
naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice
ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert
Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul
spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în
experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a
putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea
primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura
română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş
de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu
intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre
cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care
l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de
cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară,
din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă
politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de
zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în
spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui
mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu.
Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi
marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S.
Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă
ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe
evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu. Sub aparenţa
„schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei
transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie
culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării
ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de
către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei
antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul
naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură"
neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu
întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat
critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de
„prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind,
peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar.
Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da
credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul
naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă
plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie,
desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi
s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice
antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2
voi.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme
de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă
Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat
darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere
că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat
îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul
maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că
experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele
mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând
să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu
întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu
şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970.
„Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui
Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a
literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre
personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul
său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al
canonului naţional, Mihai Eminescu.
- fragment din
Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu