Parintele Nicolae Steinhardt: Jertfa, marturisirea si curajul crestinesc al Sfantului Arhidiacon Stefan. Pilda stralucita a Sfantului. Hristos ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte. De nu, vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea.

Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu."
Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui "ca o fata de inger".
Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.
De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.
Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.
Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o
Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.
Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.
Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri."
Marcu 8, 38: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri."
Luca 9, 26: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri."
Luca 12, 8-9: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu."
Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.
Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: "Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire."
Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.
Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.
Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. "De forma" nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca - in orice fel - Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.
Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.
De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu - mare nerozie - pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in viclenii ieftine de tipul "am facut-o numai de forma" ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.
Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mântuitorul său dar îmbracă şi chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne îndreptam, ne curăţim şi ne înălţăm crezând cu inima; ne adeverim însă fiinţa şi credinţa prin mărturisire în faţa oamenilor; nu putem face abstracţie de "ceilalţi". Domnul ne-o spune desluşit şi pilda strălucită a Sfântului Ştefan confirmă dumnezeieştile cuvinte relatate de evanghelişti.
Nicolae Steinhardt

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Meditaţie de Crăciun a mucenicului Mircea Vulcănescu

(…) Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…

Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe“. Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite.

N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier deodinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii] malthusiene trag astăzi iarşi spre vâltoare batalioane răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine“, „pace“. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?

Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Crăciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii. Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale? E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană“. La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

(…) În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire  – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun. 

În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim, nu facem decât să ne schimbăm robia.

Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.

 

… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie. Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie“.

Nae Ionescu despre naşterea lui Iisus şi moartea lui Irod, despre jertfă şi pedeapsă

Este una din cele mai emotionante şi mai semnificative prăznuiri. Copilul Sfânt, născut in ieslea simplă a Betleemului, căruia i se închină boul şi asinul, păstorii şi cei trei magi ai Răsăritului; stâpânul cerului şi al pământului, căruia îi pregătim în sufletele noastre ,,pat de flori” pentru a se sălăşlui întru noi, spre mântuirea noastră! Desigur, aceasta e Crăciunul. Dar bucuria mântuirii nu e singură; şi e atât de cutremurătoare, că nu o putem suporta cu inima liniştită. Orice bucurie se clădeşte pe o jertfă. Ca şi bucuria veştii bune a naşterii Domnului, pentru care omenirea a plătit birul câtorva mii de prunci gâtuiti. Care este jertfa noastră?…

Pedeapsa – o ştim: patru ani dela naşterea Domnului, Irod murea: îi putrezise carnea; viermii îi sfârtecau de viu trupul; îl frigeau picioarele; răsuflarea îi mirosea a stârv. Avea oroare de sine însuşi – şi se omorî singur, nemaiputând îndura chinuri oribile. Grozavă pedeapsă, desigur, pe care cărtile noastre obişnuite nu ne-o tin la îndemână. Irod dispare pentru noi odată cu porunca pentru uciderea copiilor de sân. Noi uităm însă a ne aminti şi valul nesfârşit de sânge si de lapte, care a curs ca o răzbunare a Răului, către care omenirea trebuia să expieze norocul Mântuitorului înfăptuit – şi groaznica moarte a lui Irod, unealtă perversă a celui rău.
Să ni le aducem aminte astăzi, in această zi mare, ca o conştiintă a jertfelor pe care le datorăm – pentru răscumpărarea isbăvirii noastre. Căci toate bucuriile fără reculegere – nu rezistă coltului vremii.

- extras dintr-un articol al lui Nae Ionescu publicat în ziarul Cuvântul

COLIND de Vasile Militaru. "Mii de haite s’or năpusti pe tine şi s’or înfige‘n gâtu-ţi spurcatele jivine, Şi oasele-ţi trosni-vor în gura lor de fiară, Şi toţi colindătorii cu stele au să piară?…

Bună dimineaţa la Moş Ajun, Române-frate,
Din brazda căruia mereu străinii ‘şi fac palate!…

Colindători cu doruri mari, cu stele ‘n suflete şi ‘n gând,
Venim la tine, frate blând,
Prin vifor drumul străbătând…

Spurcaţii lupi gonesc în turmă,
Adulmecând a noastră urmă,
Să nu ne lase să-ţi aducem urarea unui trai mai bun,
Dar lupii vor cădea curând, c’avem toţi bâte de alun….
Bună dimineaţa la Moş Ajun !…

E ceru ‘ntunecat ca un mormânt
A cărui candelă s’a stins de vânt
Şi crucea-i sub viforniţă s’a frânt…
Prin întuneric, paşii noştri grei
Abia găsesc cărarea spre-al tău sărac bordei…


Si’n timp ce vântu ‘n hornuri stă soarta să ţi-o vaite,
Noi, cei goniţi de haite,
La geamul tău, Române, – c’un vis ce vrea să stea
Intruchipând a Tării strălucitoare stea, -
Cântămu-ţi, azi, cu-în gene de lacrămi cald adun:
Bună dimineaţa la Moş Ajun ?…

Române-frate, – astăzi nu-ţi cerem colindeţe,
Ci să ne vii în ceată, cu durde şi sineţe,
Să doborîm toţi lupii ce urlă pe moşie
Şi vor să ne sfâşie !…

Altminteri, mii de haite s’or năpusti pe tine
Şi s’or înfige ‘n gâtu-ţi spurcatele jivine,
Şi oasele-ţi trosni-vor în gura lor de fiară,
Şi toţi colindătorii cu stele au să piară…

Ai înţeles, Române din sat şi din cătun ?
Bună dimineaţa la Moş Ajun !…

Vasile MILITARU

Vasile Băncilă: CRĂCIUNUL ROMÂNESC

Sărbătoarea Crăciunului are multe semnificaţii.
Una şi cea dintâi este în legătură cu ideea de naştere, de nouă începătură în lume. Acum s’a născut Iisus Hristos, Mântuitorul făgăduit omului chiar dela început, de când a căzut în păcat. In cele trei zile ale Crăciunului, în ajunul şi zilele care îl urmează, trăim ideea împărătească a naşterii Celui care avea să introducă în istorie pe noul Adam.
Altă semnificaţie este în legătură cu ideea coplăriei. Nicicând ca la Crăciun copilul nu tronează mai mult în preocupările, gândurile şi toate trăirile noastre. In aceste zile de mare praznic sărbătoresc, se bucură în primal rând copilăretul creştin din toată lumea. Mai mult: se bucură însuşi copilul care a fost în noi, adulţii, altădată. Din lumea feerică şi parcă de pe alt tărâm a copilăriei noastre uitate, încep să învie amintirile, să se legene ademenitor, ca funigeii de vis şi să încropească o lume frumoasă, un paradis pe care l-am pierdut.
Cine nu simte miscând în el, cu acest prilej, un puşti scump, care a fost acum zece, douăzeci, treizeci de ani sau mai mult şi care în timp ce i se lipeau nările de ger umbla cu moş ajunul şi cu alte obiceiuri pe la casele gospodarilor, ori măcar la unchi şi mătuşe, la cunoscuti si prieteni?