Părintele Sofian: „Cum aşteptăm noi Crăciunul?”

„Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule!”

Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, aşa cum ne-au învăţat Proorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Iisus? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa Ia cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)?

Cum aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pentru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul Lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântuitorul neamurilor? Va găsi Pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noastre, sau aceasta este mânjită şi surpată şi pustiită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii, El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci cu adevărat nu vom avea nici un folos de naşterea Lui. EI va merge Ia alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat.

Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii”. Şi nu întâmplător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic, să se apropie de altar, unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească.

Acesta este rostul Postului de patruzeci de zile, rânduit de Sfânta noastră Biserică, acela de a ne pregăti pentru Sfânta Mărturisire şi Sfânta împărtăşanie. Aşa ne vom face şi noi părtaşi la bucuria şi pacea cântată de corurile îngereşti deasupra staulului din Betleem.

Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 170-175)

Sursa: Doxologia

Meditaţie de Crăciun a mucenicului Mircea Vulcănescu

(…) Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…

Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe“. Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite.

N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier deodinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii] malthusiene trag astăzi iarşi spre vâltoare batalioane răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine“, „pace“. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?

Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Crăciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii. Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale? E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană“. La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

(…) În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire  – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun. 

În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim, nu facem decât să ne schimbăm robia.

Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.

 

… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie. Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie“.