23.6.12

PREDICĂ A PĂRINTELUI ILIE CLEOPA LA NASTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL. "Cel mai mare păcat care este astăzi în lume si cel mai cumplit, care va grăbi urgia lui Dumnezeu peste omenire, este uciderea de copii".

Iubiti credinciosi,

Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.

Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.

Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.

Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?

Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: "Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!" Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.

Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?

Pe acest dumnezeiesc prooroc, mai înainte l-a vestit Isaia, zicând: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea fetei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Si iarăsi: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiti calea Domnului, drepte faceti cărările Lui.

Dar de ce l-a numit înger? Pentru că viata lui s-a asemănat foarte mult îngerilor celor fără de trup. Nu era la Ioan avere, nu era lux, nu erau mâncări alese; nu era la Ioan viată împătimită către trup, ci cu totul dezlegat de trup trăia pe pământ, ca un înger. Se hrănea cu acride si miere sălbatică.

Ioan mânca muguri de copaci si miere sălbatică care o fac viespile si albinele sălbatice prin niste stânci si este foarte amară. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era îmbrăcat cu o piele de cămilă si încins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, când a fost trimis la vre-mea propovăduirii, si a început să strige: Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!

Iată, ce este mai mare în lume! Nu dregătoria. Nu bogătia. Nu cinstea de la oameni. Ci fapta cea bună; virtutea este mai slăvită si în cer si pe pământ, si de Dumnezeu si de oameni.

Auzind oamenii din Iudeea si din Samaria si din tot Ierusalimul, că a iesit un prooroc pe prundu-rile Iordanului si predică apropierea Împărătiei Cerului, mergeau la el si erau botezati de Ioan în Iordan. Pielea cea de cămilă a lui Ioan cu care era îmbrăcat, cureaua cea de pe mijlocul său, viata lui îngerească si sfântă, lepădarea lui de toate ale veacului de acum, au atras toată Palestina la el.

Veneau la Ioan cei ce dormeau pe paturi împodobite cu nestemate, cu fildes de elefant; cei învătati să doarmă pe saltele si pe cearsafuri, până si cei cu coroana pe cap, că si Irod a venit, atunci când Ioan l-a mustrat în fata poporului, zicând: Nu se cade, o, Iroade, să trăiesti cu cumnată-ta, cu femeia fratelui tău.

Veneau pe prundurile Iordanului si dormeau pe nisip noaptea, ca să asculte de dimineată până seara pe acest om mai presus de om, pe acest înger în trup, care s-a lepădat cu totul de ale veacului de acum si venise ca un înger al Domnului să vestească venirea lui Hristos pe pământ.

Deci Ioan a fost cel mai mare om născut din femeie, înger cu trup si Înaintemergător. El s-a învrednicit să se atingă cu mâna sa cea dreaptă de crestetul Stăpânului Hristos. Am văzut mâna lui în Sfântul Munte al Atonului, la Mănăstirea Dionisiu, într-un toc de aur, dat de Neagoe Basarab al nostru în schimbul moastelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Este galbenă ca ceara.

La Bobotează, când se face aghiazmă, părintii de la Athos nu mai bagă Sfânta Cruce, ci iau mâna Sfântului Ioan si o bagă în vase cu apă de izvor, zicând: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…". Si dacă are să fie pace în Grecia si belsug, când o scoate din apă, mâna se deschide singură si iar se închide de trei ori, semn că Dumnezeu este cu aceas-tă mână care s-a atins de crestetul Său în Iordan.

Iubitilor mei frati, dacă trebuie să cinstim pe Maica Domnului, care-i mai presus si decât Ioan Botezătorul, că L-a născut pe Hristos cu trup, apoi al doilea după dânsa trebuie să-l cinstim pe Sfântul Ioan Botezătorul. Deci să nu fie casă de crestini unde să nu fie icoana Sfântului Ioan Botezătorul si unde să nu vă rugati acestui mare prooroc si înger în trup si înaintestătător al tuturor cetelor dreptilor, cum îl numeste Biserica.

Părintele Arsenie Boca despre post. TRUPUL - “VRĂJMAŞ MILOSTIV ŞI PRIETEN VICLEAN”

Când potrivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. In vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine-zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. “Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate”.

Aşa vine că fiecare ducem un ateu, necredincios, în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multa mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă – care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mântuirii.

CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI (pag. 21-22)

Din jurnalul Parintelui Liviu Branzas. Intalnirea cu Parintele Staniloae. Intre filosofie si teologie

Bucuresti, 26 ianuarie 1985
Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos.
26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.
Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.
A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?
Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.
Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa …
De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.

Părintele Liviu Brânzaş: Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.


Parintele Liviu Branzas despre cultura modernă ca operă a împrăştierii


Din punct de vedere creştin, toate valorile de existenţă se judecă raportate la mântuire. Nu există o autonomie estetică absolută. Trebuie arătat clar că arta şi cultura aşa cum sunt, ele nu ajută la mântuirea prin Hristos.
În acest act de clarificare trebuie stabilit ce este tendinţa inconştientă a omului lipsit de temei interior creştin şi ce este acţiune camuflată a unei conspiraţii anticreştine.
Toată cultura modernă este opera “împrăştierii”. Acum încep să înţeleg mai bine insistenţa Sfinţilor Părinţi asupra “împrăştierii”, adică a devierii în superficial şi neesenţial. În toate domeniile vieţii (religioase, sociale, etc.) există această tendinţă. Sunt rari oamenii profunzi, adică concentraţi în esenţial.
Pentru noi creştinii, esenţialul este Hristos şi mântuirea prin El.
(Dec. 1987)

Sursa:  Astradrom
Related Posts with Thumbnails