Când potrivnicul mântuirii noastre se
vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea
robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le
stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească
de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie
trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a
stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea
făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş
milostiv şi prieten viclean. In vremea negrijei de mântuire trupul se
nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos
de sub conducerea minţii, sau, mai bine-zis, au scos mintea de la
conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului,
chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu.
“Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se
supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate”.
Aşa vine că fiecare ducem un ateu,
necredincios, în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la
a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele
mai multe ori viaţa întreagă. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută,
nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă
trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii.
Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu.
Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea
îmblânzeşte fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea
aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui
duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura,
trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă,
după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi
după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au
grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând,
au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să
stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea
multa mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai
mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva
duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe
alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă
vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă –
care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta
mântuirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu