Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar – si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului – exista solutia (mistica) a credintei. Despre aceasta nu va fi vorba in cele ce urmeaza, ea fiind consecinta harului prin esenta selectiv.
Solutia intai: a lui Soljenitîn
In Primul cerc, Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.
Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume – dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.
Se cere insa, fireste, ca hotararea sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d’Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.
Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea gasita de unul din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere, sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.
Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.
Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – si ea indrazneata – a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.
E liber, liber, liber.
Solutia a treia: a lui Winston Churchill si Vladimir Bukovsky
Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta.
In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: “Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani“.
Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.
Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul.
E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!
Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.
Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz si de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb – nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb – daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele solutii sunt certe si fara gres.
Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.
Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca – lumeste, omeneste vorbind – alta cale de a infrunta cercul de fier – care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) – e foarte indoielnic sa gasiti.
Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.
Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.
- extras din Jurnalul fericirii
