Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Tomei (Despre indoiala in credinta)

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.

Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.

Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta: Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.

La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.

Iubiti credinciosi,

Indoiala lui Toma la Invierea Domnului a avut si un rol providential. Caci, prin pipairea ranilor Mintuitorului, Toma dovedeste celor necredinciosi ca Hristos a avut cu adevarat trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat si ca a patimit cu trupul pe cruce pentru mintuirea lumii. Iar daca Toma s-a indoit de Invierea Domnului, dupa ce si-a pus mina in coasta Lui, s-a cait de necredinta sa si, cazind in genunchi, si-a marturisit cu lacrimi credinta si pacatul sau, prin aceste cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Oare citi dintre crestinii de astazi nu cad in pacatul indoielii si al necredintei in Dumnezeu? Insa se intorc la credinta, cu cainta si smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii si Petru s-a lepadat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar indata dupa cintatul cocosului, din miezul noptii, Petru a iesit afara si a plins cu amar. Toata viata s-a cait Petru de caderea si necredinta sa. Dar dintre noi citi crestini nu se indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Citi nu-L injura si-L hulesc? Citi nu cauta dovezi si zic: "Nu cred pina nu vad!" Citi nu cauta sa pipaie ranile si coasta Domnului, cautind dovezi ale existentei lui Dumnezeu prin pamint, prin marturii vechi, prin tainele planetelor si ale Universului? Citi nu zic dintre crestini: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pamint este totul!" Iar cind se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei si a mortii, nici atunci nu se caiesc ca Toma, sa zica: "Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu! Acum cred in Tine Doamne, ca Tu m-ai zidit si m-ai mintuit. Iarta-ma de necredinta mea!" Nici macar la batrinete nu se intorc la Dumnezeu ca sa plinga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfriu, in rautati si necredinta.

Putini sint acei ce se pocaiesc de pacate la batrinete. Cei multi mor asa cum au trait, in necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osinda. Cu adevarat, mare dar este credinta in Dumnezeu insotita de fapte bune! De aceea a si zis Mintuitorul catre Toma cea de-a zecea fericire: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis catre ucenicii Sai: Fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine (Matei 11, 6). Adica nu se va sminti din dreapta credinta in Dumnezeu, cum s-au smintit multi in zilele noastre.

De ce credeti ca se smintesc unii crestini in Hristos si cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase? Pentru ca ei vor sa cuprinda cu mintea lor tainele si dogmele credintei. Ei vor sa pipaie cu ratiunea lor limitata miinile si coasta Domnului, adica vor sa inteleaga adincul cel nepatruns al credintei, mai mult decit este dat omului sa inteleaga.

Dar cei mai multi se leapada si se smintesc de Biserica intemeiata de Hristos din cauza mindriei si a neascultarii lor. Se smintesc de Maica Domnului si din mindrie si neascultare o defaima spunind ca ar fi fost o femeie de rind. Se smintesc de Sfinta Cruce si din aceleasi pricini spun ca este un semn de ocara, iar nu arma a crestinilor impotriva diavolilor, sfintita cu singele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane si le numesc idoli, neintelegind sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinti si de cinstea data lor si-i numesc oameni de rind, iar pe ei se numesc drepti si mintuiti.

Se smintesc de preoti, nu le recunosc harul Duhului Sfint primit la hirotonie si ii judeca. Se smintesc de Tainele Bisericii intemeiate de Hristos, prin care se revarsa harul Duhului Sfint si le refuza pe toate. Se smintesc de invatatura Sfintei Scripturi si o rastalmacesc dupa voia si mintea lor, spre a lor osinda si amagirea multora.

De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!

Iubiti credinciosi,

Se cade noua astazi, sa ne bucuram ca stam neclintiti in dreapta credinta si sintem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amina pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I raminem credinciosi pina la sfirsit, stiind ca cel ce va rabda toate pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 24, 13). Astazi, a opta zi dupa Sfintele Pasti, Domnul inviat S-a aratat Apostolilor si le-a dat pacea Duhului Sfint dupa care suspina toata lumea. Astazi Mintuitorul l-a incredintat pe Toma ca a inviat cu adevarat si ne incredinteaza si pe noi ca vom invia cu totii la judecata de apoi.

De aceea sa ne bucuram pentru inviere. Sa ne bucuram pentru marturisirea de credinta a lui Toma si sa ne rugam lui Dumnezeu ca si ceilalti indoielnici in credinta si doritori de semne si minuni, tineri sau batrini, rude, vecini si chiar fii, sa martu-riseasca si ei pe Hristos impreuna cu Apostolul Toma. Sa ne bucuram cu adevarat ca avem cu noi, in miinile noastre, pe Domnul inviat si sintem izbaviti de chinurile sufletesti ale necredintei si indoielii.

Noi si nu cautam sa iscodim tainele credintei sau sa pipaim coasta Domnului. Cerul instelat ne arata puterea Lui. Soarele si luna ne amintesc de stralucirea Lui. Florile cimpului si armonia creatiei ne incredinteaza ca Dumnezeu este frumusete. Copiii cei nevinovati, asemenea ingerilor, ne amintesc de bunatatea lui Dumnezeu si ne indeamna la sfintenie. Mamele cu pruncii la sin, cind se roaga, ne de Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate, care se roaga pentru mintuirea lumii.

Pentru toate acestea sa ne intarim mai mult in credinta si sa ne bucuram. Ne putem si noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu vointa si chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu indoiala ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinta, evlavie si rugaciune curata, duhovniceasca. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi si a altor carti ziditoare de suflet.

Cu vointa ne atingem de Domnul prin savirsirea faptelor bune, in dragoste si smerenie. Iar cu sufletul si cu trupul ne hranim si ne unim mistic cu Hristos Mintuitorul prin Sfinta Impartasanie, care este cea mai inalta cale de unire a , fara de care nu ne putem mintui.

Va reamintim ca astazi, la Duminica Tomei, numita si "Pastele blajinilor" in unele sate ies credinciosii la cimitir unde fac pomenire, dau de mincare unii altora si cinta cu totii troparul Invierii. Pastrati cu sfintenie acest obicei crestinesc. De altfel fiecare Duminica este un Paste, este ziua Invierii Domnului, ziua bucuriei si a mintuirii noastre.

Sa pastram cu sfintenie credinta curata si fierbinte in Dumnezeu. Sa ne ferim de necredinciosi, de sectanti si de indoielnici, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa pastram cu grija frumusetea cultului ortodox si toata traditia strabuna mostenita de la inaintasi si sa traim in pace si iubire unii cu altii, ca impreuna sa cintam cu ingerii "Hristos a inviat!". Amin.

Uniunea Europeana a declansat "Apocalipsa" plantelor medicinale. Codex Alimentarius, in slujba Big Pharma

Începând cu data de 1 Aprilie 2011, produsele naturiste pot fi comercializate numai dacă ierburile medicinale din componenţa lor sunt omologate pe un sistem similar cu cel folosit la medicamente. Ca să intre în legalitate, companiile din domeniu trebuie să plătească peste 100.000 de euro pentru atestarea fiecărei plante folosită în produsele lor. Producătorul hunedorean ” Fares” explică de ce această Directivă nu afectează afacerea de la Orăştie.

 

“Apocalipsa” plantelor medicinale şi a tratamentelor naturiste pare să fi început vineri, 1 Aprilie. La această dată a intrat în vigoare DIRECTIVA 2004/24/CE din 31 martie 2004.  În esenţă, documentul european, cunoscut sub denumirea de “Traditional Herbal Medicinal Products (THMPD)",  act aprobat şi de Guvernul României,  impune producătorilor de leacuri naturiste omologarea specială a plantelor medicinale pe care aceştia le folosesc ca materie primă. Practic, deşi aceste plante au fost folosite de mii de ani în siguranţă şi cu efecte benefice, Uniunea Europeană impune de acum avizarea lor prin proceduri similare cu cele folosite în cazul medicamentelor.   La modul virtual, de vineri,  aproape toate produsele care au la bază plante medicinale au devenit ilegale.

Omologări de milioane de euro

Să presupunem că avem un medicament naturist pentru diabet în componenţa căruia sunt folosite cinci plante medicinale. Potrivit informaţiilor publicate pe site-ul infowars.com, date preluate de majoritatea mediei din România, testele de laborator necesare omologării acestui medicament costă între 100.000 şi 150.000 de  euro. De fiecare plantă folosită ca ingredient. Adică, pentru ciuboţica cucului producătorul medicamentului naturist achită 100.000 de euro, pentru mentă 110.000, iar dacă are şi muşeţel mai pune bani de un Mercedes pentru obţinerea atestatului.  În cazul medicamentului pentru diabet, costul total al obţinerii autorizaţiei de comercializare tinde spre jumătate de milion de euro. Costul enorm scoate automat de pe piaţă micii producători din domeniul plantelor medicinale, lăsând loc giganţilor din domeniu. Un alt efect vizează accesul populaţiei la medicaţia naturistă,  care, în varianta cu aviz,  va însemna un cost substanţial majorat.  În plus,  interzicerea comercializării produselor naturiste neomologate ar putea afecta, din acest moment,  afacerile magazinelor de profil.

Pesimism naturist

România naturistă este în panică. Politicienii îşi fac campanie promiţând intervenţii la Bruxelles pentru obţinerea unei amânări a aplicării Directivei. În Deva funcţionează peste 20 de magazine care vând produse pe bază de plante. Intrarea în vigoare a Directivei Europene este percepută cu pesimism de către unii din reprezentanţii locali ai acestui tip de afacere. “Dacă această Directivă se va aplica, cam 60 la sută din ceea ce avem pe raft nu mai putem vinde. Am intra în faliment, mai ales că în ultimele luni vânzările au scăzut foarte mult faţă de perioada de dinainte de criză”, spune Lidia Jeler, lucrător comercial într-unul din magazinele de profil devene. Într-un alt magazin, Lavinia Mihai, comerciant,  nuanţează posibilele efecte ale aplicării Directivei. “Datorită preţului mai mic al acestora, simţim o creştere a cererii pentru medicamentele naturiste în această perioadă.  De exemplu, o cutie cu 30 de capsule de antibiotic naturist costă 13 lei, mult mai puţin decât ar costa o cantitate similară de antibiotice din farmaceutica clasică. Costurile omologării acestor medicamente vor avea ca efect o scumpire a lor. Acest lucru va duce inevitabil la o scădere semnificativă a vânzărilor”, spune Lavinia Mihai.

“Bau-bau” nu vine la suplimente alimentare

Compania hunedoreană “Fares” este unul dintre giganţii naţionali în materie de produse naturiste. La o primă analiză, firma din Orăştie ar avea cel mai mult de pierdut dacă Directiva produce efecte. Adică, ar trebui să aloce zeci de milioane de euro ca să-şi autorizeze marfa. Cu toate acestea, cei de la “Fares” nu-şi fac griji. Potrivit Janinei Dumitru, director de marketing al companiei,  sub incidenţa acestei Directive intră doar medicamentele pe bază de plante medicinale avizate la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale. “Suplimentele alimentare, care reprezintă baza produselor noastre,  nu intră în incidenţa acestei legi. Ele se notifică la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare-IBA Bucureşti pe baza Ordinului comun al M.A.P.D.R. şi M.S. nr. 244/401/2005, privind prelucrarea, procesarea şi comercializarea plantelor medicinale şi aromatice”, explică Janina Dumitru.  Aceasta spune că panica legată de dispariţia de pe piaţă a produselor pe bază de plante medicinale este nejustificată.

Codex Alimentarius

DIRECTIVA 2004/24/CE face parte din Codex Alimentarius, o colecţie internaţională de standarde, reguli şi recomandări privitoare la alimente, producţia de alimente şi siguranţa alimentară. Principalele reglementări pe care le impune Codex Alimentarius se referă la etichetarea alimentelor, utilizarea aditivilor alimentari, poluarea alimentelor cu pesticide sau alţi contaminanţi, siguranţa alimentară care vizează produsele modificate genetic şi, în fine, igiena alimentară. Codex-ul a trezit numeroase controverse. Una din principalele critici care i se aduc este că în spatele acestui complex de reguli impuse stau marile companii alimentare şi farmaceutice care vor să elimine de pe piaţă concurenţa micilor producători printr-un sistem costisitor de omologări ale produselor.
 

Adrian Sălăgean

Ziarul Hunedoreanului

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMANESTI (Partea a II-a)

Poetul Crucii, Virgil Mateiaş s-a prelins în lumina unui farmec cu versul său divin, în care slovele ne sorb haric din limpezimea bucuriei. Foşnirea Izvorului din Rana lui Iisus deschisă se vremuieşte-n împliniri ca o holdă de dorinţi. În sufletul său viu, cerul s-a ascuns pe o pajişte de dor, înmiresmată de Florile Primăverii. Împejmuit de taină, nădejdea i-a-nflorit în patima credinţei. Peste pomii înfloriţi inima i se deschide într-o sublimă chemare. Destinul lumii se filtrează prin marama Vinerii celei Mari a Patimilor. Sâmburele Vieţii atârnă pe Cruce. Sîngele sfânt picură peste trunchiul lumii veşted. Seva Crucii urcă suspinul şi rugăciunea Măicuţei la Ceruri, Soarele şi Stelele ţes porfira Mirelui Împărat.

  

   E mult de-atunci, ostaşii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu eşti Împărat. /Ţi-au spus măscări, făcut-au /şi glume de prost gust /când Ţi-au adus cununa /şi haina lui August. /Te-au şi scuipat, şi-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la aşa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânşii /cu suliţa Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârşise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-şi dădeau coate /şi garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda şi iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Paşti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /roşesc şi mă agit /de parc-am fost acolo /şi eu şi am fugit. /Nu cumva rătăceşte, /fugar strămoşul meu /că-n loc să-ţi mângâi rana /încep să tremur eu? /Şi cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu ţii mânia, /să-l ierţi şi să Te-mpaci! (Vinerea Patimilor, 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).

         Virgil Mateiaş, fiul învăţătorului Ilie şi al Cetăţii Făgăraş, avocat al Dreptăţii şi al Adevărului. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 şi re-re-arestat între 1958-1964. Erou şi veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbăţie şi Credinţă cu Spade cls. a III-a” şi cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară”.

      Sufletul său se topeşte şi curge în lacrimi fierbinţi. E primăvară în inima sa şi soarele mângâie mugurii, care plesnesc în chiot. Parfumul şi verdele pădurii îl inundă. Bucuria i se lipeşte de zenit. Mireasma rugii suie în timp ce Îngerii se pogoară. Florile îl împodobesc din tălpi şi până-n creştet. Toate ramurile se răsfiră-n el, pline de lumină, înflorind floare lângă floare. Sufletul lui îşi susură cântecul deschizându-şi izvoarele, spre a ne încânta cu savoarea sa.

        Am fost şi eu cu voi în noaptea asta /şi v-am urat:”Hristos a îviat!”/v-am însoţit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfăţau pe mesele cu flori /belşug pascal şi bunătăţi de soi, /eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou, /să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi. /Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-aţi adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îşi picura petalele în el. /Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând şi mut, /şi m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost şi v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /şi dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. (Înviere, 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).

         Slovele sale plouă peste noi cu mângâieri de cântare ca frumoşii ochi de Fecioară, care tremură în pleoapele moi prin cuiburi de lumină. Neobosite de aşteptări, dorinţele încununează trăirea, bând frumuseţea unei vieţi. Inima lui caldă, dogoritoare, ne deschide porţile sufletului. Cântarea răsună din adânc şi ne inundă făptura. Poezia lui bate-n aripile cugetului nostru dorinţi înviorate, chemări din Slava Luminii.

            Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-şi facă, /a împins vreo zece suliţi /în celula mea opacă. /Şi pe firul lor subţire /a lăsat uşor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur şi-n blidu-mi /şi văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /şi mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îţi mai cer un dar, şi-anume /varsă un pic de omenie /peste om şi peste lume! (De Paşti, 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52). 

        Mihai Buracu este o întretăiere a psalmilor de dor cu psalmii de luptă, care s-au pogorât pe pământ cu binecuvântarea Duhului Sfânt, scormonind în vibrări sufletul său ne-mplinit. Se scutură-n priviri mustirea psalmului dintâi, cu dor, ca gândul cioplit în vioară, legănând peste Codrii, scara de argint a crezului de luptă. Strigarea, ca un cântec de leagăn, sângerează ca un apus de soare, la porţile mari şi-ntristate, iar porumbeii purpurii de jale îşi desfac zborul ca braţele Crucii înlăcrimată-n piroane.

      Pe ape, din pământ, peste păduri, /Ies nopţile rânjind să ne sugrume, /ca nişte-apocaliptice făpturi /cutreierând flămânde peste lume. /Pe care dintre noi îl îndrăgesc, /de-l caută-atâta prin spărtura-naltă, /de ţărmurile toate se urnesc /cu ploile şi  vântul laolaltă. /Plecaţi pe răngi, ne îndârjim mereu /să dăm de capăt stâncilor şi humii, /de parc-am şti c-aci e Dumnezeu, /Înmormântat de la-nceputul lumii. /Izbim mereu şi ca-ntr-un surd ecou /ni se prăvale muntele-n timpane, /de parcă ne-am munci într-un cavou / să ne zdrobim truditele ciolane. /Şi cum prin pâclă ne mişcăm înceţi, /ni-s tâmplele un scrâşnet de motoare /şi-n loc de mâini par-cam avea lopeţi /şi-am dumica şenile sub picioare. /Iar către zori, împovăraţi de răngi, /de-ngenunchem pe deal ca pe-o Golgotă, /ne pare ceru-ntrezărit prin crengi, /halucinant, ca cea din urmă cotă. (Golgotă).

          Din rănile crucificatelor iubiri, în sufletul său au odrăslit fărâme de dumnezeire. A sângerat, dar nu cu disperare, în noaptea tristă ce sta-ngenuncheată în priveghere. Mătasea aripilor dorului îi scânteia-n inimă chipul iubitei, spulberându-i tristeţea fărâmă cu fărâmă. Din ogorul Casei cu miros de fân, purtat în inimă ca pe-o icoană, i-au mai rămas doar câteva crâmpeie, aplecate peste răspântiile vieţii.

   Cine mă strigă: Mihai!...şi-mi bate /la porţile mari şi-ntristate, /de-mi farmec auzul cu strigătul ei? /-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei, /ţi-aduc primăvara şi dorul să vii. /Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii /şi tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere. /Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere! /-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce. /Nu-i timpul iubito, sunt încă pe cruce. /Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt, /căci scris este ceasul când am să m-arăt /cu răni încă vii la mâini şi picioare /să-ţi spun:-pune mâna şi vezi de mai doare, /dar râzi fericită, deşi-s sângerat, /căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat! (Cine mă strigă...?, Aprilie 1951, Piteşti, camera 4 spital).

          Îngenuncheat cu sufletul în sfială, pe cerul teafăr licăre o stea şi-şi prinde anii de pripas în dangăte de clopot şi beteală. Telegarii visului îl poartă pretutindeni ca o logodnă de taină, ca leagănul în zbor al cocorilor. Rostogolindu-l pe tot ce-a fost marele dor. S-a prins de Cerdacul (cerul dacului) cerului cu ochii înfloriţi de lacrimi, cu inima pe cărăruie spre împlinite vreri, cu armonii de cânt în care se revarsă Harul sfânt.

         Nicicând răstignirea nu mi-a fost mai grea /şi fierea mai amară, Maica mea. /Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie, /să-mi plângă la picioare nimeni nu e, /căci osteniţi de prigoniri şi drum /m-au părăsit şi-apostolii de-acum. /Daca-i ştiut de soarta mea, Marie, /de ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie /şi să-mplinească voia din Scripturi? /De ce măcar acuma nu te-nduri /să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas, /Căci dintre toţi doar Tu mi-ai mai rămas /de la-nceput, de m-ai fi dus în munţi, /m-aş fi-tovărăşit cu lupii crunţi /şi fiarele, în juru-mi stând cuminte, /mi-ar fi cinstit parabolele sfinte... /Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe, /aş fi cinat la una dintre Marte /şi desluşit m-ar fi privit prin gene /cea mai frumoasă dintre Magdalene. /Atunci proorocii-ar ar fi cătat pe-un altul /să se jertfească pentru Prea Înaltul... /aşa de singur, Tata nu mă cheamă, /de eşti cu El, de ce nu-i spui Tu, Mamă, /ca să-mi trimită unul dintre îngeri /să pună capăt istovitei plângeri... (Plângerea de pe Cruce).

POCAINTA IMPARATULUI MANASE

Manase, imparatul evreilor, din Vechiul Testament a facut atatea pacate inaintea lui Dumnezeu cum nu a mai facut nimeni asemenea lui. Timp de 52 de ani a facut cu sila un popor intreg sa se inchine la idoli si diavoli, silindu-l sa se lepede de Dumnezeu. Si s-au departat de Dumnezeu si el si copiii lui si toata familia.

Iar pe cei ce nu voiau sa se inchine la idoli si sa aduca jertfa dracilor, ii omora cu cele mai crancene chinuri.
Deci, acest imparat a facut atatea pacate, incat nu se poate spune. Dar, Preasfantul Dumnezeu, ca sa-Si arate adancul milostivirii Lui, si ca mila Lui care nu are margini, l-a adus pe Manase la pocainta prin judecatile Sale. Cum?

Acest imparat, desi era asa de rau, se tragea din neam bun. Tatal sau, Iezechia, imparat placut lui Dumnezeu, a trait in timpul Proorocului Isaia.

Cred ca el s-a rugat lui Dumnezeu, sa-l intoarca pe fiul sau, care se indepartase de Facatorul cerului si al pamantului. Si cum l-a intors Dumnezeu?

Vazand Dumnezeu rautatea si necredinta lui Manase si atata intunecare la minte, incat nu numai el s-a indepartat de Dumnezeu, ci si un popor intreg a fost adus in calea pierzarii, silit sa se lepede de Dumnezeu, atunci El, Care stie cum sa aduca pe fiecare la pocainta, i-a pus zabala si frau, cum spune in Psaltire: Cu zabala si cu frau, falcile lor vei strange, ale celor ce nu voiesc sa se apropie de Tine.

Asa a patit si acel imparat. Ca daca il lasa Dumnezeu asa, niciodata nu se pocaia. Dar a trimis Dumnezeu pe boierii imparatului Asud din Babilon cu mare ostire si au robit Ierusalimul, luand pe imparatul Manase rob. L-au legat si l-au pus intr-o cusca in care nu putea sta in picioare. Era legat ca un belciug, cu capul la picioare, cu doua lanturi de arama. Si l-au bagat in cusca aceea, in care nu putea sa ridice capul, decat sa stea numai asa, legat in forma de belciug rotund.

Imparatul Asud a crezut ca va trai o saptamana sau cateva zile si ii dadea mancare de doua ori pe saptamana, numai paine de tarate si apa.

Imparatul Babilonului tot intreba pe slugile lui :
- Nu a murit imparatul Manase?

Iar ei raspundeau :
- N-a murit, Maria Ta. Este inca viu si se misca in cusca aceea! Mare lucru!

Si a trait imparatul in acea cusca, legat cu lanturi, nu o saptamana, nu o luna, nu zece luni, ci sapte ani si ceva.
Si era infricosata minune sa vezi legat un om cu capul la picioare, sa-i dai putina apa si paine de tarata de doua ori pe saptamana si inca sa mai supravietuiasca.

Acest imparat de la care Dumnezeu nu a voit sa ia scanteia de viata din el, dupa atatea chinuri si necaz si canon ce avea acolo in aceste scarbe mari, ramasese numai pielea si oasele. Ganditi-va ce era acolo. Atunci el si-a adus aminte de Dumnezeu si a zis : "M-a adus Dumnezeu in acest chin si canon, pentru ca L-am maniat si m-am intors de la El si am silit si poporul lui Dumnezeu sa jertfeasca la idoli!"

Se gandea in inima lui : "Daca m-a tinut Dumnezeu cu zile pana acum, oare ce vrea El de la mine ? Sigur ca vrea mantuirea mea!"

Atunci, din adancul inimii, a inceput sa suspine, sa verse lacrimi si cu vapaie de foc se ruga lui Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov, Dumnezeul cerului si al pamantului! Doamne, Dumnezeule, daca Tu ai facut mila cu mine sa nu mor eu atatia ani si sa stau in lanturile acestea grele si sa mai fie viata in mine, se vede ca Tu astepti sa ma intorc la Tine.

Deci, Doamne, Dumnezeul meu, nu pot pleca genunchii mei, nu pot sa plec fruntea la pamant pentru ca sunt impilat de lanturi grele de fier si de arama, care ma trag si ma tin ca un belciug, cu capul la picioare si nu pot sa ma rog Tie.

Nu pot sa fac metanii, nu pot sa cad cu fata la pamant, pentru ca sunt asa legat. Ci, te rog, Doamne, Dumnezeule si imi plec genunchii inimii mele; adu-ti aminte, Doamne, ca daca Tu vei face mila cu cei drepti, nu-i nici o minune. Tu nu ai pus pocainta lui Avraam, lui Isaac, lui Iacov si semintiei lui celei drepte, ci ai pus pocainta asupra pacatosilor.

Deci, Doamne, Dumnezeule, daca ai sa faci mila cu mine, daca ai sa cauti Tu in inimi, daca ai sa ma ierti pe mine pentru pacatele care covarsesc nisipul de pe malul marii, atunci are sa se cunoasca, Doamne, cat de negraita este mila Ta si cat de neajunsa de minte bunatatea Ta ..."

Asa rugandu-se el din adancul inimii lui si varsand siroaie de lacrimi cu durere mare in acel chin in care era, Preasfantul Dumnezeu si-a adus aminte de dansul si a dat in gand acelui imparat, pe nume Asud, sa-i dezlege acele lanturi si sa-l scoata din cusca, din acea carcera.

Cand l-a scos, din cauza ca a stat legat cu lanturi de picioare, l-au dat de-a dura si mergea ca un cerc. Oasele se facusera rotunde si nu se putea intinde deloc. Ganditi-va ce jale era acolo sa vezi un om facut in forma de cerc, numai pielea si oasele, si sa-ti fie mila de el. Ganditi-va ce jale era acolo! Si au inceput a plange paganii din Babilon, zicand : "Mai exista viata in omul acesta? Este fiinta de om acesta?"

Atunci l-au lasat liber si au inceput sa-l hraneasca cate putin, sa-l ingrijeasca, si in timp de cateva luni s-a ridicat pe picioare. Si nu numai ca s-a ridicat si s-a facut sanatos, dar imparatul Babilonului a spus : " Dumnezeul lui, Caruia se inchina, l-a iertat pentru asa de mare pocainta". Si l-a trimis inapoi imparat la Ierusalim!

Manase a venit iar imparat si a adus pe poporul lui la inchinarea lui Dumnezeu, facand fapte bune, pe cat a putut pana la sfarsitul vietii si apoi a scris rugaciunea aceea mare, pe care o zicem la Pavecernita Mare, numita rugaciunea lui Manase, imparatul iudeilor.

Ati vazut intelepciunea lui Dumnezeu? Ati auzit ce face Dumnezeu? Dintr-un imparat pagan, ale carui pacate covarsisera stelele cerului si nisipul marii, a facut iarasi imparat si sfant, pentru ca s-a pocait din adancul inimii, a varsat lacrimi de foc si a fost chinuit atatia ani, cu atata post si cu atata chinuire si durere! Totusi el nu si-a pierdut nadejdea in mila lui Dumnezeu.

Sursa: Sfaturi Ortodoxe

Marcel Bouros: Fratiorii de cruce la judecata utecistilor

Am citit in revista Permanente pe luna aprilie 2011 un spumos articol semnat Pavel Nicoara, intitulat “Comentarii pe marginea atacurilor lui M. Platon, Ghe. Fedorovici si Al. Racu “ si articolul “Criteriul adevarului”de Bogdan Munteanu.

Nu vreau sa ma exprim polemic, am invatat de la doamna Aspazia Otel Petrescu ca polemica e distructiva, ci as dori din suflet sa pledez pentru unitatea romanilor.

Recunosc ca nu am citit lucrarile referitoare la legionari ale domnilor mentionati,  dar cunosc intr-o oarecare masura accentele critice la care este supusa Miscarea Legionara de o parte a intelectualitatii romanesti.

Consider ca in majoritatea cazurilor critica nu are la baza reaua credinta, ci o neputinta fireasca a noastra, a celor educati in comunism, de a descifra complexitatea fenomenului legionar; un fenomen care scapa oarecum ratiunii daca ne amintim afirmatia Capitanului “nu ne-am adunat cei care gandeam la fel ci acei care simteam la fel.“

Parintele Justin Parvu definea Miscarea Legionara ca o “taina mare”, o taina pe care –eventual o putem descifra prin credinta , avand ca instrument de simtire si investigare: dragostea. ”Analiza este diabolica: ea dezbina; sinteza este divina: ea unifica”, spunea parintele Calciu, sa ne apropiem deci de fenomenul legionar cu sfiiciunea si indrazneala dragostei.

Pe cale rationala trebuie sa avem decenta de a ne descoperi capetele in fata elitei interbelice, care in majoritatea ei a fost legionara sau simpatizanta legionara. A ne inchipui ca acesti oameni s-au inselat si ca  noi astazi avem perceptia adevarata asupra Miscarii Legionare, imi aminteste de zicerea Sf. Ioan Casian : “nu numai cu vin se imbata mintea omului!“

Cei care au astfel de pareri - fie ca sunt de buna credinta fie ca nu – sunt inregimentati, cu sau fara intentie, la caruta teleghidata a lui Neagu Djuvara , care fiind intrebat : ”Si totusi, maestre, cum va explicati ca in majoritatea ei elita interbelica a fost legionara sau simpatizanta legionara?”, Djuvara confirma afirmatia raspunzand: ”A fost o orbire colectiva!”.

Avem deci pe o parte oameni lucizi ca Neagu Djuvara, iar pe de alta parte oameni orbiti. Atat de orbiti incat au ajuns din greseala si genii, si sfinti, si eroi! Nu vreau sa ma erijez in aparator al Miscarii Legionare, nici nu o cunosc bine, nici nu i-as aduce un elogiu - fiind un om mediocru, vreau sa-mi exprim durerea ca nu apreciem cum se cuvine jertfa si dragostea lor pentru noi . Sunt convins insa ca asemeni unui tata iubitor, desi continuu raniti, ei ne iubesc si ne asteapta: caci ei au constiinta clara a jertfei lor:

“Din luptele si-nfrangerile noastre                       Din fiecare rana ce ne doare,

Asternem trepte altor noi destine,                      Din orice rastignire mai adanca

O scara de argint peste dezastre                       Am pus armuri pe piepturi viitoare

S-o urce pasii lumii care vine.                           Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.”

                                                 

Ofrande – Radu Gyr

si a faptului ca  nu exista jertfa care sa nu rodeasca: 

„In zambetul ce va miji                     Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Si-n orice geamat viitor,                   Cu vechiul nostru duh fecund,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,           Ne-napoiem si-n disperari,
Ca o samanta-n taina lor.                 Si-n rani ce-n piepturi se ascund

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi – Radu Gyr

Nu e de mirare ca nu intelegem fenomenul legionar – l-as numi radacina istoriei neamului romanesc care a inflorit in interbelic si a carui roade ne vor hrani pana la sfarsitul veacurilor – ne spune acest lucru parintele Arsenie Papacioc care atunci cand a fost intrebat : ce este Miscarea Legionara, a raspuns: ”N-ai sa pricepi, dar un lucru trebuie sa intelegi si sa te temi caci patronul miscarii legionare este Arhanghelul Mihail, si i-am spus troparul: unde umbreaza darul tau, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toata lucrarea diavolului, ca nu sufera sa ramana langa lumina ta, lucifer care a cazut din cer. De aceea ne rugam tie: sagetile lui cele de foc indreptate cu viclesug impotriva noastra stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de lauda, Mihaile Arhanghele. Asta era Garda de Fier, i-am spus.”