25.10.12

Predică a Părintelui Cleopa la Sf Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie)


Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri
(Matei 10, 32)
 
Iubiţi credincioşi,
 
Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir.

Acest mucenic vrednic de laudă, s-a născut în cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod şi comandant al cetăţii Tesalonic şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană ce era atunci asupra creştinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic în dreapta credinţă şi în dragoste pentru Iisus Hristos. Tatăl lui Dimitrie avea în casa lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici, la care se închina el şi soţia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea părinţii pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, ca să se închine Mîntuitorului şi Maicii Domnului, învăţîndu-l să se roage şi descoperindu-i taina adevăratei credinţe în Hristos.

Pe cînd era Sfîntul Dimitrie în vîrstă de 20 de ani, a murit tatăl lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind împăratul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care văzîndu-l înţelept şi viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său; apoi Sfîntul Dimitrie mergînd în patria sa Tesalonic, în loc să prigonească pe creştini, cum îi poruncise Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi cinstit. Astfel, el s-a făcut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, căci pe mulţi îi aducea la cunoştinţa adevărului, risipind închinarea la idoli.
Iar împăratul Maximilian, întorcîndu-se biruitor de la un mare război contra sciţilor şi a sarmaţilor, a voit să aducă jertfă de mulţumire necuraţilor zei în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci viteazul ostaş al lui Hristos a înţeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea tiranului împărat credinţa în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele Sfîntului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire (Romani 10, 10). Adică nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu cuvîntul în public, ca să te poţi mîntui. Această credinţă cu darul Duhului Sfînt avînd-o Dimitrie în inima sa, a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu mare îndrăzneală, că nu zeii, ci Dumnezeul creştinilor este adevăratul Dumnezeu. El a făcut cerul şi pămîntul şi pentru nemăsurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Său în lume şi a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fără de păcate, şi a mîntuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce şi prin înviere.

Auzind împăratul că Sfîntul Dimitrie, în loc să-l laude pe el, a mărturisit că Hristos este adevăratul Dumnezeu, s-a mîniat tare şi l-a aruncat în temniţă, spre judecată şi osîndă la moarte. Într-o zi împăratul făcînd mare spectacol în aer liber, după obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptător, anume Lie, să se lupte cu creştinii pe un pod înalt şi să-i arunce jos în nişte suliţe cu vîrful în sus, spre veselia spectatorilor. În acest timp Sfîntul Dimitrie era păzit în temniţă din ordinul împăratului. Atunci un tînăr creştin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rîvnă pentru Dumnezeu şi nemaiputînd să rabde uciderea creştinilor, s-a dus în temniţă la Sfîntul Dimitrie şi i-a spus: "Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face împotriva creştinilor, deci roagă-te pentru mine, că vreau să lupt cu Lie, şi să izbîndesc sîngele nevinovat al creştinilor".
Sfîntul Dimitrie fiind legat în lanţuri, a binecuvîntat pe Nestor şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te, frate, şi te luptă cu Lie, că şi pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi!" Tînărul Nestor fiind întărit cu rugăciunea Sfîntului Dimitrie şi-a făcut cruce şi ducîndu-se în acea privelişte a strigat: "Vreau să lupt cu Lie!" Zadarnic încercau toţi să-l oprească pe Nestor de la lupta cu Lie că el striga în auzul tuturor: "Vino, Lie, să te lupţi cu mine!" Apoi începînd a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi".

Şi îndată, cu ajutorul rugăciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie în suliţe şi l-a omorît. Atunci împăratul, mîniindu-se a poruncit să-i taie capul Sfîntului Nestor, împlinindu-se profeţia dascălului său Dimitrie. Apoi a trimis ostaşi în temniţă să-l ucidă cu suliţele şi pe Marele Mucenic Dimitrie. Văzînd că i-a sosit sfîrşitul, Sfîntul Dimitrie s-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi şi-a ridicat mîna dreaptă în sus şi a fost străpuns cu suliţele de ostaşi în tot corpul, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos pe care L-a mărturisit.

În clipa aceea un alt ucenic al său a luat mantia şi inelul Sfîntului Dimitrie şi înmuindu-le în sîngele mucenicului, tămăduia cu ele pe mulţi bolnavi.

"Banditul” Nicolae Purcărea, salvat de nea Jenică, trimisul lui Dumnezeu din Zarca Gherlei



Gherla, vara 1952. Aici era să-mi las oscioarele.

Trebuie să menţionez un lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un cuvânt despre Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit. Dădusem la Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am povestit tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut, Ţurcanu era luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce rămăsese în locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la carantină şi dat la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe unde ai umblat, dar vei plăti cu vârf şi îndesat.” Şi am plătit-o.

Lucram la vopsitoria de dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot. Dar eu nu ştiam că el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru - bănăţean de-al lui, care bineînţeles a informat despre ce spun eu.

Într-o seară, septembrie 1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la o celulă, la parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.
“Banditule, ştii de ce te-am chemat?”

N-am mai avut timp să răspund, căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi cizmele să-mi deznoade măruntaiele şi coastele. “Ai trădat marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”

Izolarea era la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului 1953.

Un lucru menţionez: săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea: “Ai trădat marea cauză a demascării. Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare, încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”

După câteva luni, T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica, vedeam negru în faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu aveam nici o zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama chioară pe care o primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine. Deja viaţa mea era terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam, ci mă rugam lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi 1-a trimis pe nea Jenică Bărbier, ţăran din Bacău, mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba ascuţită, îi tot pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine. Iar el, cu sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele, care erau îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi viforoasă a mai fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar eu eram sloi, frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi ţurţuri atârnau.

Nea Jenică m-a descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi braţele, şi apoi împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba în glumă, ba mai serios. Dar eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau, muriseră de TBC. Doar păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.

Şi aşa au trecut 7 luni, când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să coborâm (bagajele erau o boceluţă cu câteva zdrenţe).

Jos, în curte, toată lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.

Nicolae PURCĂREA
Related Posts with Thumbnails