Gherla,
vara 1952. Aici era să-mi las oscioarele.
Trebuie
să menţionez un lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un
cuvânt despre Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit.
Dădusem la Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am
povestit tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut,
Ţurcanu era luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce
rămăsese în locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la
carantină şi dat la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe
unde ai umblat, dar vei plăti cu vârf şi îndesat.” Şi am plătit-o.
Lucram
la vopsitoria de dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot.
Dar eu nu ştiam că el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru - bănăţean de-al lui,
care bineînţeles a informat despre ce spun eu.
Într-o
seară, septembrie 1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la
o celulă, la parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.
“Banditule, ştii de ce te-am chemat?”
N-am
mai avut timp să răspund, căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi
cizmele să-mi deznoade măruntaiele şi coastele. “Ai trădat marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”
Izolarea era
la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar
sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de
fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de
iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram
în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului
1953.
Un
lucru menţionez: săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea:
“Ai trădat marea cauză a demascării.
Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare,
încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când
auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”
După
câteva luni, T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica,
vedeam negru în faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu
aveam nici o zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama
chioară pe care o primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine.
Deja viaţa mea era terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam,
ci mă rugam lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi 1-a trimis pe nea Jenică Bărbier,
ţăran din Bacău, mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba
ascuţită, îi tot pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine.
Iar el, cu sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele,
care erau îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi
viforoasă a mai fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar
eu eram sloi, frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi
ţurţuri atârnau.
Nea
Jenică m-a descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi
braţele, şi apoi împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba
în glumă, ba mai serios. Dar eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau,
muriseră de TBC. Doar păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.
Şi aşa
au trecut 7 luni, când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să
coborâm (bagajele erau o boceluţă cu câteva zdrenţe).
Jos, în
curte, toată lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să
păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un
frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai
departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A
vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.
Nicolae PURCĂREA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu