Doctorul Teofil Mija despre prietenii sai. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
- Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.
Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
- Ce vă doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.
Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.
Dr. Teofil MIJA

Dr Teofil Mija - evocare a Centrului de Rezistenţă Anticomunistă

La monumentul din Codrul Fetea (judeţul Mureş), închinat eroilor martiri ai acestor locuri, care au constituit unul dintre primele centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, dupa 23 august 1944, va fi oficiat astazi un parastas.

În cadrul Centrului de Rezistenţă Armată Anticomunistă din Codrul Fetea au activat zeci de studenţi ai Universităţii din Cluj. Centrul a fost activ până în 1948, când a fost anihilat de Securitate. Sufletul acestei grupări, studentul medicinist Ion Golea, s-a reîntors în Codrul Fetea, în 1951, împreună cu un grup de luptători anticomunişti, paraşutaţi de avioane NATO, activând până în 1953, când au căzut prin trădare. Astăzi mai supravieţuieşte doar inginerul Aurel Ursu. Monumentul din Codrul Fetea a fost construit, în 2003, prin grija doctorului Teofil Mija şi a inginerului Aurel Ursu. În fiecare toamnă supravieţuitorii şi urmaşii luptătorilor merg să cinstească memoria eroilor martiri anticomunişti.

"Vom muri cu convingerea că, oricât de târziu, adevărul va ieşi la lumină, iar adevăraţii eroi martiri anticomunişti, şi nu cei inventaţi în laboratoarele Securităţii şi ale biroului de cadre al PCR vor fi aşezaţi la loc de cinste, spre gloria neamului românesc şi slava lui Dumnezeu!", ne declara regretatul doctor Teofil Mija, în anul 2007, când a participat pentru ultima oară la pomenirea camarazilor săi.

Postez aici un text evocator inedit despre Centrul de Rezistenţă Anticomunistă din Codrul Fetea, scris de doctorul Teofil Mija, unul din animatorii acestui grup de luptători şi păstrător fidel al memoriei rezistenţei. (Florin Palas)

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor. Reacţia de împotrivire s-a manifestat chiar de la primele contacte ale populaţiei ţării noastre cu hoardele bolşevice, care ne invadau ca să ne înrobească. Căci în drumul acestora spre Berlin, drum lung care a durat aproape un an şi apoi vreo alţi doi ani de întârziere la întoarcere, trecând tot prin ţara noastră - aceste armate băgau spaima în populaţie prădând, violând, jefuind şi distrugând tot ce le ieşea în cale.

Primele nuclee de împotrivire faţă de aceşti cotropitori au apărut sub forma unor gărzi naţionale înfiinţate în satele pe unde se scurgeau aceste armate spre Berlin. Scopul acestor gărzi era apărarea populaţiei şi a gospodăriilor împotriva invadatorilor. Cei ce au înfiinţat aceste gărzi în regiunea Târnavelor au fost studenţii localnici. Alături de noi, au participat şi bătrânii satelor, invalizii de război şi băieţii peste 15 ani, restul bărbaţilor fiind pe front. Pot afirma că începutul luptei armate şi a rezistenţei anticomuniste în ţara noastră a coincis cu înfiinţarea acestor gărzi naţionale. Organizarea, dotarea cu armament şi apropvizionarea cu alimente a primelor centre de rezistenţă armată din ţară a început odată cu apariţia primelor grupuri de militari voluntari din Armata naţională de la Viena, care au fost paraşutaţi şi răspândiţi în majoritatea regiunilor ţării.

Grupul nostru de studenţi târnăveni, în frunte cu Ionel Golea, eroul martir condamnat la moarte şi executat la Jilava în 3 noiembrie 1953, cel mai bun prieten al meu, am înfiinţat împreună primul centru de rezistenţă armată din Codrul Fetea (dacă nu primul din ţară, în mod sigur printre primele). Cătunul de pe hartă numit Fetea se află în cel mai mare codru din regiunea Târnavelor, între Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş, Sibiu şi Agnita. Este mărginit de vreo 15 comune, la distanţă de 8-10 km de centrul lui, sate pe care le-am organizat ca puncte de sprijin şi aprovizionare cu zeci de familii colaboratoare.

Inamicului i-ar fi fost imposibil să pătrundă până la locul unde aveam noi depozitul de armament şi de alimente, nefiind căi de acces decât prin pădure, ştiute numai de noi. Secretul acestui Centru a fost păstrat până la arestările masive de după 15 mai 1948, când unii dintre arestaţii din Sighişoara, torturaţi în timpul anchetelor de la Securitate peste limita suportabilului, au recunoscut participarea la acţiunile din acest Centru. Codrul Fetea ne-a oferit atunci cea mai sigură sursă de existenţă pentru un timp îndelungat în acţiuni anticomuniste. Garanţia era familia colegului nostru de liceu, camaradul Aurel Ursu. Această familie, de la mic la mare, era trup şi suflet alături de noi. În plus aveau şi multe rude în comună şi în satele din jur, toţi oameni de ispravă.

Dar cel mai convingător argument pentru alegerea acestui loc pentru Centrul nostru de Rezistenţă anticomunistă a fost prezenţa familiei lui nenea Zaharia Ursu, fratele cel mai mare al lui Aurel, un adevărat cioban, care locuia în Fetea, într-o casă situată chiar în mijlocul acestui codru. În plus exista ascendentul moral ce-l avea nenea Zaharia Ursu asupra celorlalţi gospodari răspândiţi în această regiune de păduri şi păşuni. Una dintre aceste familii de gospodari era chiar cea a mătuşii familiei Ursu, Susana Năvodar, care a fost de mare ajutor în lupta noastră.

În decembrie 2005 am reuşit să public cartea pe care am scris-o şi pe care am intitulat-o „Noi nu am avut tinereţe”, cu următoarea dedicaţie: ”Prietenului meu Ion Golea, erou martir anticomunist. Din ghearele securităţii nu se putea scăpa decât recunoscând acuzaţiile, nebun sau mort. El s-a eliberat prin moarte”. În această carte, în capitolul intitulat ”Începuturile luptei anticomuniste”, am cuprins o parte din activitatea Centrului Fetea, contribuţia localnicilor şi mai ales a studenţilor târnăveni care am înfiinţat, am organizat şi ne-am legat prin jurământ ca aceia dintre noi care vom supravieţui luptei şi rezistenţei anticomuniste să facem cunoscut posterităţii că, în cea mai crâncenă luptă pentru supravieţuirea neamului nostru, alături de trădători şi laşi, care au dat mâna cu duşmanul, au existat şi luptători viteji, eroi martiri, care au salvat demnitatea, onoarea şi întregul patrimoniu spiritual al poporului român. Distrugerile materiale se vor putea reface, dar pierderea capitalului spiritual – numai bunul Dumnezeu va mai putea ajuta să ni-l refacem. Iar noi, supravieţuitorii, ne-am legat prin jurământ că ne vom ruga lui Dumnezeu pentru sufletele eroilor şi ale maritirilor noştri, că nu vom rămâne numai la vorbe, ci vom încerca după posibilităţile noastre să vindecăm rănile adânci pe care comunismul, comuniştii, securiştii şi nomenclaturiştii le-au pricinuit în decurs de 50 de ani şi le pricinuiesc şi astăzi celor ce nu au plecat capul şi n-au dat mîna cu duşmanul satanic. Tot în Codrul Fetea au fost paraşutaţi în 1951 Nelu Golea şi Ion Samoilă, doi viteji care au revenit în patrie ca să continue lupta anticomunistă, aşa cum în 1936 Moţa şi Marin au plecat în Spania ca să lupte împotriva brigăzilor internaţionale comuniste care urmăreau cucerirea, comunizarea şi satanizarea Spaniei. Golea şi Samoilă au căzut deasemenea pentru apărarea credinţei creştine şi pentru scoaterea neamului românesc din infernul comunist.

Prin moartea lor, aceşti eroi martiri au făcut dovada supremă a iubirii de Hristos şi de neamul românesc! În perioada 1944-1948 au făcut parte, au acţionat şi s-au perindat prin Centrul Fetea zeci de studenţi târnăveni, tineri localnici, oameni de legătură, colegi şi colege, unii fiind urmăriţi de poliţie şi jandarmerie, deasemenea şi foarte mulţi camarazi eliberaţi din lagărele din Germania. Printre aceştia din urmă, care şi-au găsit la noi adăpost de mai lungă sau mai scurtă durată au fost: Bucur Secu, Ioan Cristea, Popa Aurel-Popicu, Mocanu Sebastian, Costache Oprişan, Ion Maruşca, Nistor Chioreanu şi Nicolae Pătraşcu. Dintre studentele Centrului Studenţesc Cluj, amintim pe Delia Moldovan, Xenia Mihăilescu şi Dinu Teglaru, toate găsindu-şi adăpost sigur aici pentru perioada cât au fost urmărite de poliţie. Nu este indicat să înşir numele tuturor studenţilor care au făcut parte din acest Centru, nefiind nici timp şi nici spaţiu în acest scop. Voi cita totuşi numele a două victime: eroii martiri Bogdan Toma şi Gheorghe Broscăţeanu. Primul a fost omorât în bătaie de către plutonierul de jandarmi poreclit „Cocoşelul”, din comuna Noul Săsesc (pe hotarul căreia se afla Centrul Fetea), pentru că n-a vrut să divulge activitatea sa din acest centru. La asasinarea acestui fecior viteaz a participat în mod egal şi un ţigan localnic, secretar al organizaţiei PCR din sat. Gheorghe Broscăţeanu (zis ”Pruncu” fiindcă era elev, cel mai tânăr dintre noi în acest Centru) a rămas cu o pareză la braţul drept în urma unei împuşcături în plexul brahial drept.

În 2003, împreună cu Aurel Ursu, colegul şi camaradul supravieţuitor şi el al infernului de la Aiud, am reuşit să ridicăm un monument pentru cinstirea eroilor şi al martirilor care au activat în Centrul de rezistenţă armată anticomunistă Fetea, îndeplinând astfel o parte din testamentul lui Nelu Golea despre acest Centru.

Putem spune că studenţii români de atunci au participat la toate centrele de rezistenţă până la Dunăre, la Porţile de Fier şi până în munţii Apuseni. În unele din aceste Centre au fost fondatori şi organizatori, ca în cele din Munţii Făgăraş şi Munţii Apuseni, iar în altele au fost majoritari, alături de intelectuali, preoţi şi învăţători, militari şi ţărani.

În Munţii Apuseni, alături de maiorul erou martir Nicolae Dabija, au fost camarazi şi colegi studenţi clujeni. Printre aceştia amintim pe Ştefan Popa, care mai avea alţi doi fraţi angajaţi în rezistenţa anticomunistă. Aurel - zis Popicu - a îndurat iadul Piteşti, după eliberarea din lagărele naziste din Germania. A fost căsătorit cu Elena Faina, studentă luptătoare anticomunistă din grupările din Munţii Carpaţi. Ştefan a căzut în luptele cu batalioanele de securişti, trupul său fiind lăsat trei zile în comuna Între Holde, după care nu a am putut afla unde sau dacă are mormânt. În urma acestor lupte au căzut prin trădare în mâinile securiştilor mulţi viteji, eroi martiri, şapte dintre aceştia fiind condamnaţi la moarte şi executaţi. Printre aceştia a fost şi maiorul Nicolae Dabija şi colegul meu medicinist Titus Onea. A urmat un mare proces cu aproape 150 de condamnări, toate cu pedepse de peste 10 ani. Regizarea acestor persecuţii şi condamnări a fost făcută de către călăul colonel de securitate Gheorghe Crăciun, ajuns apoi să conducă reeducarea deţinuţilor din penitenciarul Aiud, unde a fost exterminată elita intelectualităţii interbelice din România. Cei şapte condamnaţi la moarte au fost aruncaţi într-o groapă comună la marginea cimitirului municipal Sibiu. În 1994, un fost paznic al cimitirului a anunţat Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu despre acea groapă comună. Împreună cu AFDP-Alba Iulia, s-au dezgropat trupurile acestor eroi martiri, care mai aveau încă lanţurile la picioare, ei fiind de data aceasta înmormântaţi creştineşte. Şi apoi li s-a ridicat în acel loc un monument. Am participat la această înmormântare ca unul care, în iarna anului 1949, activasem în acel Centru de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului, format în majoritate din studenţi, alături de ţărani, intelectuali şi elevi din regiune (sprijinit pe aproape 800 de familii din satele făgărăşene). A fost organizat de studentul Ion Gavrilă Ogoarnu, eroul nepereche care a reuşit performanţa de a rămâne apropae 30 de ani fără a fi depistat şi arestat de copoii securişti.

Sufletul rezistenţei armate din Codrul Fetea a fost şi rămâne eroul martir Ion Golea.

Parcurgând cu mintea vremurile de atunci şi până astăzi îmi dau seama că dintele timpului a lăsat amprente adânci asupra noastră. Acum suntem povara suferinţelor pe trupuri şi în suflete. Vremurile ne-au adus în starea aceasta. Putem spune liniştiţi, dar cu durere, ceea ce a spus şi Ion Gavrilă Ogoranu înainte de a muri: ”Dragă Patrie Mamă, te rugăm să ne ierţi că te-am iubit prea mult, că ne-am luptat din toate puterile noastre ca să te apărăm până la jertfa totală!”.

Doar Bunul Dumnezeu va mai putea rândui ca generaţiile viitoare să cunoască adevărul întreg despre lupta şi jertfele generaţiei noastre de studenţi (1948), alături de eroii şi martirii rezistenţei din toată ţara românească. Generaţiile viitoare trebuie să afle adevărul de la istorici autentici şi nu de la politruci care au falsificat şi au ţinut sub obroc realităţile de infern în care a trăit neamul românesc după înrobirea comunistă. Căci este strigător la cer, cum nici după aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, eroii şi martirii anticomunişti nu sunt cinstiţi cum s-ar cuveni de către guvernanţii şi politicienii profitori ai jertfelor martirilor.

Şi trebuie ca românii să nu uite niciodată cum au fost distruşi, exterminaţi de către securişti cei 3000 de studenţi români. Dintre aceştia aproape 1000 au fost supuşi reeducării de la Piteşti, un experiment criminal de spălare a creierului. Călăii acestui experiment, de masacrare a studenţimii române anticomuniste şi din celelalte închisori comuniste din 1944-1964 şi în continuare, au fost următorii securişti: generalul Nicolski şi coloneii Kohler, Zeller, Sepianu şi Dulgheru (alias Dulberger).

Mihai Timaru şi Octavian Voinea, care au supravieţuit iadului din Piteşti şi Gherla, au auzit din gura călăilor următoarele afirmaţii bestiale:

„ - Nu veţi fi eroi aşa cum vă sunt principiile. Veţi fi nişte ticăloşi mascaţi, departe de orice virtute. Nu veţi muri decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga, prin metodele noastre, să declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii smulse cu cleştele înroşit în foc, le vom păstra ca mărturii, ca acte de acuzare pentru Arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce veţi muri. Vom muri şi noi. Dar Istoria se va scrie pentru generaţiile viitoare după aceste documente. Astfel cercetătorii, istoricii, vor scrie cum vrem noi, nu cum este realitatea. Noi creem istoria aşa cum ne place. Aşa cum ne convine. Proştii de azi care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre, aşa cum vrem noi. Tâmpii de mâine vor confirma aşa cum noi am imaginat-o, în dosarele ticluite de noi.

Avem experienţa Piteştiului şi a Gherlei pe care noi le-a imaginat, cu mult înainte de arestarea voastră şi a ieşit aşa cum am dorit. Ca la comandă şi fără retuşuri.

- Am avut noi grijă să ne asigurăm cu mult înainte de deconspirativitatea descoperirii acestei acţiuni. Acum punem la punct ultimul act al acestei piese.

- Ce, îţi închipui că va ieşi altfel de cum dorim noi? Întreaga operaţiune Piteşti şi Gherla se va termina cu acest proces, pe care acum îl punem în scenă. Cu asta vom demonstra că toate atrocităţile petrecute la Piteşti şi Gherla au fost concepute de deţinuţii politic care sunt în slujba americanilor pentru a compromite partidul comunist. Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă din România şi nu se va mai auzi de ea. Dacă totuşi se va auzi, se va cunoaşte numai varianta ticluită de noi”. Aceste bestialităţi auzite de către Timaru şi Voinea se află pe coperta cărţii intitulată ”Masacrarea studenţimii române”, scrisă de Octavian Voinea, supravieţuitor al reeducărilor infernale din penitenciarele Piteşti şi Gherla.

Lăsăm cititorului să tragă concluziile care se cuvin, pentru a putea înţelege ce a însemnat în România ”mecanismul terorii” în cei 50 de ani de robie comunistă.

Dr Teofil MIJA

Sursa text: Revista Veghea

Foto: Sergiu Pol

Calatorie prin duhul Romaniei. Parintele Calciu despre doctorul Teofil Mija.

Am stat două zile in Bucureşti si apoi am plecat la Braşov să văd Asociaţia Cristiana, a doctorului Teofil Mija, un fost deţinut politic si care, eliberându-se si in mod spiritual după 1990, a infiintat această asociaţie pentru bătrânii săraci. In închisoare, doctorul Teofil a fost foarte bolnav de tuberculoză, foarte bolnav. Dumnezeu l-a vindecat in mare parte, astfel că puterea care i-a mai rămas, ca un dar sfânt, a pus-o in slujba celor bătrâni si neajutoraţi. Am găsit acolo lucrare minunată, aproape incredibilă, cu devotament si nepăsare pentru sine la toţi cei ce lucrează pentru semeni, de la medic pană la bucătar. Medici din oraş vin la azil, după specialitate si consultă gratis pe bătrâni, la nevoie.

Ca peste tot, si la Cristiana, câinii vagabonzi mişună căutând hrană si adăpost. Ciudat este că n’am văzut nici un câine vagabond slab. Toţi sunt bine hrăniţi, oamenii se milostivesc de ei, mă refer la oamenii săraci. Am întâlnit un coleg de liceu in Tulcea, Abdulah Remzi, acum pensionar, care umbla mereu cu o pungă mare in care are lapte, pâine si alte lucruri de hrănit câinii vagabonzi. Nu-i hrăneşte pe cei din oraş care, si aşa, sunt bine hrăniţi, ci se duce peste Dunăre unde sunt câini mai flămânzi. Uneori îl mai si muscă pentru că sunt mai sălbatici, dar pe el nu-l nelinisteste acest lucru, ii hrăneşte mai departe, nu-si face injecţii contra turbării si, in general, trăieşte in bună prietenie cu întreaga haită. Aproape ca in Cartule Junglei.

Am vizitat case de bătrâni si aici in America. Poate că cei de aici stau mai confortabil, poate mănâncă mai bine, dar acolo, la Braşov este altceva: acolo, toţi sunt oameni, nu bolnavi si îngrijitori, ci pur si simplu oameni care se iubesc, se sbat pentru a mai obţine hrana de la vreo întreprindere, sau bani, sau medicamente. Si mai e ceva: pensionarii azilului se intre in a-si face viata cat mai frumoasă. Camerele lor sunt camere româneşti : covoare romaneşti, perdele româneşti, perne romaneşti, tot ce fiecare a putut aduce de acasă pentru a nu se simţi ca in azil, a fost adus aici. Am vorbit cu ei aşa cum vorbesc cu bătrânii care stau in casele lor, la feciori sau le fiice. Nu am găsit decât o singură bătrână supărată foc pe toată lumea, fiindcă acolo in azil vin din când in când extraterestrii care-i chinuiesc pe bătrâni, ii muscă cu dinţii, le răsucesc mâinile etc. I-am promis bătrânei că voi lua măsuri ca extraterestrii să nu mai fie admişi in azil decât dacă declară in fata doctorului Teofil că nu-i vor mai musca pe bătrâni. Femeia a fost mulţumită. Avea deplină încredere in mine.

Doctorul Teofil Mija a fost foarte ocupat. Avea nişte vizitatori din Germania, care au venit cu aparate de fotografiat să-i fotografieze pe bătrâni, spunându-le, in prealabil, să zâmbească, au fotografiat camerele. Stătuseră vreo două zile acolo si, in ziua care am venit noi, plecau. Au făcut o donaţie spitalului si doctorul cu surorile s’au bucurat. Mai ales că, uneori, vin mosafiri străini, care fac o «vizită amenească» adică lungă, stau la spital, mănâncă, in chip democratic, cu bolnavii, ii cer doctorului sau vreunei surori să-i plimbe cu maşina prin oraş si împrejurimi, se fotografiază cu bătrânii si apoi pleacă. Nu-si închipuie cat de greu îşi procură doctorul Mija cele necesare pentru azil. Ne-a povestit doctorul de o familie din Franţa care a venit vreo patru ani la rând la spital. Soţia era o franţuzoaica eleganta, cu ifose si care voia mereu sa fie servita cu ceva. In fiecare an, făcea o promisiune solemna ca anul in curs va da o serata la nu ştiu ce castel de pe Loara, pentru stragerea de fonduri in favoarea spitalului si, de fiecare data, din motive tehnice, balul se amâna. In al cincilea an nu a mai venit, aşa ca balul celebru din castelul de pe Loara a rămas un vis neîmplinit. Doctorul Mija şi administraţia azilului au răsuflat usurati.

Am mai vizitat doi artişti in Braşov: o doamna Dorina Dutkay, pictoriţa de icoane pe sticla, icoane care urmează şcoala de pictura pe sticla din Făgăraş si pe cea de la Nicula. Toate aceste icoane sunt vândute pentru procurarea de fonduri pentru azilul doctorului Mija. Al doilea artist a fost un sculptor in lemn, coleg de închisoare cu mine şi cu Marcel; lucrează in stil popular, este cunoscut in tara, participa la toate expoziţiile de sculptura.

Libertate şi Adevăr: In Memoriam Florin Stuparu. Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pârvu

LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)

de Florin Stuparu

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.

Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).
Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”). Cum s-a întîmplat aceasta, o arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:
„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu): lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]; iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nu s-a sădit rău din început [căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui acelora care sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu experienţa, iar Adam nu avea deprindere, experienţă, căci abia fusese zidit], dar nu era bun celor care sînt încă mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte.”
Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam a urmat voii lui celei rele, cînd a călcat porunca, singura, dată de Dumnezeu. Atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Robie din care el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra el însuşi pe sine. Astfel încît a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău, prin firea Lui cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită (căci moartea e urmare şi pedeapsă a păcatului).
A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5518 ani în minciuna Satanei, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător. Păgînii nici nu se gîndeau la aşa ceva, iar Iudeii (deşi aveau proorociile) aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvîrşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac (este vorba de casa Tatălui, iar noi sîntem fii ai Tatălui prin Fiul); Fiul însă rămîne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:31:36).
Dar ce este adevărul? – ca să întrebăm şi noi asemenea lui Pilat. Adevărul este cel ce e şi calea (către împărăţia Tatălui) şi viaţa (cea veşnică), adică însuşi Hristos Dumnezeu. Deci Mîntuitorul zice aici aşa, (după Sfinţitul Teofilact): „Dacă veţi petrece întru cuvîntul Meu şi întru credinţă, veţi cunoaşte adevărul, adică pe Mine, căci Eu sînt Adevărul. Dacă Mă veţi cunoaşte pe Mine, Care sînt Adevărul, Adevărul, adică Eu, vă va slobozi pe voi de păcate cu adevărat.”
Se întîmplă însă că, de două mii de ani, Iudeii cei necredincioşi şi toţi necredincioşii propovăduiesc că libertatea se dobîndeşte tocmai prin săvîrşirea păcatului, adică prin săvîrşirea nestingherită a patimilor trupeşti şi sufleteşti, între care cea mai înfricoşătoare e însăşi necredinţa! Şi ei strigă: Fraţilor! Libertate, egalitate, fraternitate, împotriva lui Hristos! Acest îndemn la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, propovăduit făţiş de revoluţia „Iluminaţilor”, adică a „Luciferienilor”, stă la temelia istoriei pe care o trăim (şi de fapt la temelia întregii istorii, precum vom vedea). Ce vreau să spun e că libertatea, egalitatea şi fraternitatea împotriva lui Hristos au fost scopurile revoluţiei a toată lumea, şi putem crede că acest scop este împlinit astăzi. Căci asta au urmărit revoluţiile: liberarea omului de sub stăpînirea Ziditorului şi Dumnezeului tuturor, egalitate şi fraternitate întru întru patimi, hule şi blestemăţii. Şi iată că acum sîntem liberi! Liberi ca să ce? Să ne urmăm patimile, reaua voinţă şi reaua credinţă. Iar aceasta însemnează cea mai amară robie, precum zice şi Petru: „Ei (toţi propovăduitorii revoluţiei, şi cei bisericeşti, zic eu) (ne) făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii. Fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpîneşte. (2 Petru 2:19).
Puţini dintre oameni s-au folosit de răscumpărarea Mîntuitorului şi de aceea răul a ajuns atît de departe, iar acum stăpînitorii cei netrupeşti împreună cu cei trupeşti ai acestei lumi a patimilor s-au întărit într-atît încît au putut să ne aducă la ultima margine a robiei (cu voia noastră, căci altminteri nu ar fi putut să o facă). Căci acum luptăm de-a dreptul pentru a dobîndi libertatea de a păcătui nestingheriţi nici măcar de legea lumească, firească, sădită în firea noastră de Făcătorul a toate. (Să ne gîndim doar că sîntem liberi să propovăduim sodomia în priveliştea întregii lumii, dar nu mai sîntem liberi să o împiedicăm, căci încălcăm dreptul omului de a-şi pierde sufletul, de a se înrobi diavolului celui mare şi în această viaţă, şi în cea viitoare.)
Cu alte cuvinte, niciodată nu am fost mai puţin liberi decît în zilele pe care le trăim. Mulţi văd limpede şi vorbesc deschis de aceasta. Iată îngrijorarea (rece, de altfel, anemică şi formală) stîrnită de aşa-zisele „micro-cipuri”, de această stăpînire desăvîrşită a statului „liberal” şi „democratic” asupra tuturor, încă de la naşterea fiecărui mic cetăţean. Este un fapt înfricoşător, cu adevărat! Nimeni nu spune însă că acesta a ajuns a fi cu putinţă doar pentru că omul doreşte a fi liber întru patimile sale şi de fapt primeşte orice lanţ, orice îngrădire, numai pentru a dobîndi această libertate a robiei. (După aşa-zisele „atentate din 9-11”, Americanii au fost întrebaţi ce vor: „siguranţă” sau „dreptul la intimitate”? Au ales „siguranţa” în locul libertăţii, una de altfel foarte îndoielnică.)
Nu sîntem liberi, pentru că nu înţelegem scopul acestei vieţi: acela de a ne libera de păcat şi deci de diavolul. Botezul – adică moartea şi învierea Mîntuitorului, pe care le încercăm prin cele trei cufundări în apa sfinţită – ne-a scăpat de păcatul strămoşului Adam. Urmează a ne libera de ale noastre patimi, dacă vrem, cum am zis şi cum zice acelaşi Teofilact: „Hristos ne-a slobozit desăvîrşit din păcate pe noi, cei ce ne sfinţim şi ne ungem cu sîngele Lui prin botezul ce se face întru moartea Lui. Căci – după însuşi Pavel – toţi Creştinii care se botează «se fac împreună sădiţi cu asemănarea morţii lui Hristos» (Romani 6:3).”

A mai murit un roman: Alexandru Asmarandei, membru al Partidului Pentru Patrie, grafician si stupar

Alexandru Asmarandei. Grafician. Avea 39 de ani.  Venea spre Bucuresti, de la Manastirea Petru Voda, impreuna cu prietena sa si alti trei camarazi, membri ai Partidului Pentru Patrie. Dupa plecarea de la Petru Voda, s-au mai oprit la Piatra Neamt si la Manastirea Bistrita. Accidentul s-a petrecut duminica, 31 iulie, intre Sascut si Adjud, pe drumul Bacaului, in jurul orelor 19.00.  La orele 23.00, Alexandru, care se aflase la volanul masinii sale, murea pe patul de operatie al spitalului din Bacau. Alti trei pasageri, raniti in urma accidentului si in prezent internati, sunt: Liuba Grecea, prietena lui Alexandru, la spitalul din Adjud, cu lovituri toraco-abdominale si traumatism cranian fara leziuni osoase, Florian Cristache – la randul lui grafician, ranit in decembrie 1989, autorul cartii “Intalnirea cu cel ce m-a impuscat” – la Focsani, cu piciorul fracturat si plagi craniene – politraumatism cranian si facial, si Andrei Buga, un tanar de 19 ani, tot la Focsani, operat abdominal, cu diagnosticul traumatism abdominal acut, leziuni interne.  Al cincilea pasager, Alexandru Onofrei, a scapat fara rani grave. El ne-a relatat ca accidentul a avut loc dupa ce s-a auzit un zgomot metalic sub autovehiculul lor, un Ford mai vechi, urmat de pierderea directiei, acrosarea unei masini de pe sens opus, o KIA, si izbirea violenta cu un alt automobil, BMW, cu trei pasageri, care au scapat cu viata. In total au fost 13 raniti.
Alexandru Asmarandei isi alesese drept simbol pe Facebook Romania Mare (foto mai jos). Ultimile sale postari sunt: SA SALVAM VECHILE CLADIRI FRUMOSE ALE ROMANIEI!, Impotriva limbii “moldovenesti” si a “moldovenismului” de sorginte sovietica, NU Reorganizarii administrativ-teritoriale a Romaniei!, Mihai Eminescu – Romanul absolut… Cu numai o saptamana in urma fusese la comemorarea luptatorilor din munti ai Grupului Ogoranu, la Sambata de Sus (de unde sunt si fotografiile de aici). Era “ca un dac”, spun prietenii sai. Pasionat de medicina naturista si stupar. Un alt stupar ortodox, scriitorul Florin Stuparu, membru fondator al Miscarii Pentru Romania si al Grupului Scara, avea sa moara la putin peste 24 de ore, in noaptea de 1 spre 2 august, dupa ce a fost gasit cazut sub un podet al drumului forestier care duce spre Manastirea Petru Voda.
Contributii pentru ajutorarea familiilor accidentului in care si-a pierdut viata Alexandru Asmarandei pot fi transmise in contul Fundatiei Ion Gavrila Ogoranu, CIF: 28081579, Cont: RO 48RNCB009012074281000, Banca: BCR – Sucursala Lipscani, Cu mentiunea: “Contributie pt ajutorul victimelor accidentului din 31.07.2011″. Responsabil pentru colecta: Alexandru Onofrei. Tel. 0731807061.
Alexandru Asmarandei va fi inmormantat azi, 3 august 2011, ora 11,oo, in localitatea Vestem, de langa Sibiu.
Florin Stuparu va fi inmormant maine, 4 august, la Cimitirul Straulesti II din Bucuresti.

Dumnezeu sa-i ierte!

3 august. Un an de la plecarea catre Domnul a Doctorului Teofil Mija. In memoriam

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936, devenind membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti legionare din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până azi. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

Este cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

Florin Stuparu. Scriitor, Povestitor, Luptator. A plecat azi spre Ceruri din padurea verde de la Petru Voda. Dumnezeu sa-l ierte! Insemnari ale fratelui Florin despre Parintele Justin

Florin Stuparu from Victor Roncea on Vimeo.


In Memoriam Florin Stuparu

Dumnezeu sa-l ierte!

JUSTIN

Puţine însemnări adunate de FLORIN STUPARU
despre părintele nostru întru Hristos, JUSTIN PÎRVU, din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos,
CĂRORA TUTUROR LE MULŢUMESC ŞI LE ROG MÎNTUIRE, prin rugăciunile şi lacrimile Stareţului nostru Justin,
care vrea să ne nască întru Hristos pe noi, toţi cei care i-am călcat cîndva pragul

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvanteaza lucrarea aceasta savarsita intru sfant numele Tau!

CUVÎNT DE ÎNCEPUT

Cîndva, prin 1991-92, am aflat că un oarecare bătrîn Justin Parvu, la 72 de ani, ridică mănăstire undeva în munte, pe un drum forestier ce se pierde în pădure. Că slujeşte sub cerul liber sau într-o magazie de scînduri. Nu ştiam ce e aceea mănăstire, fiind cu totul străin de Ortodoxie. Şi nici măcar nu am cerut să văd vreo fotografie de la Petru Vodă; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui bătrîn, am simţit o căldură în inimă, fără să ştiu de ce, şi mai ales fără să ştiu că încălzirea inimii (nu a minţii) este semn al unui gînd bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la înşelătorul diavol. Mai tîrziu, cînd am ajuns să fiu cîţiva ani vecin de aproape cu părintele Iustin şi apoi să-mi fac casă în preajma mănăstirii, am înţeles ce însemna acel simţămînt.

Cartea de faţă – pe care puteam să o scriu, poate mai bine, demult – este urmarea acestei înţelegeri, după putinţa mea de acum. Ce încerc să arăt în paginile care ne stau înainte, prin mărturiile părintelui şi ale celor apropiaţi lui? Că un om lipsit de orice putere lumească, dar insuflat de Hristos-Dumnezeu prin Sfîntul Său Duh, ajunge să adune în jurul lui şi să povăţuiască o mulţime de credincioşi, întemeind o obşte creştină – alcătuită din monahi şi din mireni uniţi între ei, dar nu amestecaţi – care se lărgeşte mult dincolo de hotarele aşezămîntului propriu-zis. Şi aceasta într-o vreme cînd obştea creştină, acea adunare a doi-trei în numele lui Hristos (Matei 18:20), nu mai poate fi găsită în „lume”. Căci Creştinii umblă la biserică, dar nu mai sînt Biserică; împlinesc un obicei de Duminică, dar nu mai vieţuiesc împreună creştineşte, adică osebiţi de aceia mulţi care trăiesc în chip păgînesc ori de-a dreptul diavolesc. La fel stau lucrurile şi în viaţa monahală, a cărei tradiţie a fost curmată în anii ’50 de către stăpînirea comunistă. Căci – dacă judecăm drept, fără a ne lăsa înşelaţi – vedem bine că am ajuns aproape de acele vremuri cînd „monahii vor vieţui ca mirenii şi mirenii ca dracii”, după zicerea înainte-văzătorilor cu duhul. Acum este începutul vremii aceleia cea mai de pe urmă, cînd necredinţa pustieşte aproape cu desăvîrşire sufletele celor botezaţi. Pentru aceasta zicea Mîntuitorul: „Dar Fiul Omului, cînd va veni, va găsi oare credinţă pe pămînt?” (Luca 18:8). Zicere pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei, în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur, o tîlcuieşte astfel: „Prin chipul întrebării, Mîntuitorul însemnează rărirea credincioşilor ce se vor afla atunci [la a doua venire a Sa]. Căci atîta va stăpîni atunci «fiul fărădelegii» [Antihristul, vezi la Pavel], încît «să-i amăgească şi pe cei aleşi, de va fi cu putinţă» [vezi la Evanghelie]. Deci, venind Domnul pe nori, nu va afla credinţă pe pămînt, fără numai întru puţini.” Şi aceasta de ce? Pentru că, „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), după cuvîntul cel nemincinos al Mîntuitorului Hristos. E vorba de dragostea credincioşilor pentru Hristos şi de aceea a unora pentru alţii întru Hristos.

Aceasta a încercat şi încearcă să facă părintele Iustin, în marea sa dragoste pentru Hristos şi pentru aproapele: să adune oameni care – cu toate păcatele şi neputinţele lor – au măcar o oarecare dorinţă de a trăi după Hristos, urmînd porunca dragostei, într-o lume care luptă împotriva Acestuia mai mult ca niciodată în trecut şi îi goneşte pe următorii Lui într-un chip încă mai sălbatic şi mai viclean decît în vremea vechii stăpîniri păgîne. Cu aceştia se împlineşte, încă o dată, cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului întrupat: „Acestea vă poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul! Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar – pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume – de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:17-19).

Urmarea a fost că, în cîţiva ani, obştea de la Petru Vodă – alcătuită la început din „doi-trei fraţi şi un dulău mare ciobănesc”, cum povesteşte părintele – a ajuns să cuprindă cîteva zeci de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrînele de la azil, copiii de la aşa-zisa „şcoală” (de fapt, un cămin-internat) şi cîteva familii care şi-au făcut casă în preajma mănăstirii. Pe lîngă aceştia, trebuie să-i socotim şi pe monahii şi monahiile trimişi de la Petru Vodă să întemeieze alte schituri şi mănăstiri, care au rămas însă legaţi de stareţul lor în ciuda depărtării geografice. Încă mai sînt acei nenumăraţi mireni din toată ţara care socotesc mănăstirea ca pe a doua lor casă, iar pe bătrînul Iustin ca pe adevăratul lor părinte. Şi toată această lucrare, pornită cu adevărat de la nimic, se datorează – o zic încă o dată – jertfelniciei dintotdeauna a părintelui. Căci el a trăit întreaga viaţă împresurat de oameni, pe care nu numai că i-a îngăduit, dar a căutat să-i ajute cu tot ce a putut: cu fapta, cu sfatul şi cu povăţuirea. Mare nevoinţă şi mare dragoste este aceasta: a te lipsi de liniştea singurătăţii, mai ales ca monah, cuvînt care tocmai asta însemnează: om care trăieşte singur. În copilărie, părintele Iustin era înconjurat de tovarăşii din sat, al căror povăţuitor se alesese. În închisorile comuniste, a trăit ani de zile între sute de camarazi, acesta fiind unul din chinurile gîndite de temniceri (alături de chinul izolării, la fel de greu de răbdat). În mănăstirile pe unde a petrecut începînd cu anul 1964, a fost căutat de tot mai mulţi oameni, mai întîi din Neamţ, iar apoi din întreaga Moldovă. Iar acum, de cînd e stareţ, din toată ţara. De cînd are mănăstirea lui, părintele a ajuns să petreacă singur în chilia sa de nici 9 metri pătraţi – plină de cărţi (pe care nu apucă să le citească) şi de tot felul de lucruri primite de la credincioşi, pe care el le împarte nevoiaşilor – a ajuns aşadar să petreacă singur nu mai mult de 5-6 ceasuri pe zi: 1-2 înainte de slujba de la miezul nopţii şi 3-4 după slujbă. Sau mai puţin, sau deloc, de multe ori. „Aceasta – mi-a spus – e datoria noastră: să stăm înaintea oamenilor.”

O carte subţire, precum este aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit să facă părintele pentru Biserica zilelor noastre. De aceea, mărturiile scrise sînt însoţite de numeroase fotografii, ajungîndu-se la forma unei cărţi ilustrate în care cuvintele şi imaginile se întregesc unele pe altele, în dorinţa de a face cît de cît cunoscută această pildă de lucrare creştină a călugărului şi preotului lui Dumnezeu Iustin Pîrvu.

La sfîrşitul acestui mic cuvînt, trebuie neapărat să fac o adăugire: cartea este închinată întîi de toate părintelui nostru stareţ, precum e de la sine înţeles, dar şi tuturor fraţilor cu care am petrecut la Petru Vodă şi a acelora cu care voi mai petrece. Dintre ei, numai foarte puţini au cuvîntul în cuprinsul lucrării, lucru pentru care îi rog să mă ierte. În gîndul meu au fost toţi, şi nădăjduiesc că într-o viitoare ediţie voi putea să adaug şi zicerile lor, pe cît e cu putinţă.

Florin Stuparu, octombrie 2007

* * *

Florin Stuparu a fost membru fondator al Miscarii pentru Romania (1991) si al gruparii Scara (1996).

Dintre lucrarile sale, unele editate alaturi de monahul Filotheu de la Manastirea Petru Voda:

1. “Anul 1848 la romani”, 2001, nepublicata – editor si autor
2. Rugaciunile Postului Mare, Egumenita, 2003
3. Ceaslov, dupa editia Neamt 1874, nepublicat
4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tilcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Manastirea Petru Voda, 2003
5. doua numere din Oglinda vremii
6. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
7. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni si a Epistolei a doua catre Corinteni, Sophia, 2005
8. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
9. Rugaciunile Sfintului Efrem Sirul, Scara, 2006
10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolelor catre Galateni, Efeseni, Filipeni si Coloseni, Sophia, 2006
11. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Nasterea si Intruparea Cuvantului, Sophia 2007
12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tilcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007
13. “Justin”, Scara, 2007
14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006
15. Sfintul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tilcuire la Apocalipsa, ed. Sophia, 2007
16. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Moartea si Invierea Domnului, Sophia, 2008
17. Margaritare – Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor sfinti si dascali, ed. Sophia, 2009
18. Vietile, Acatistele si Paraclisele Sfintilor Grabnic Ajutatori Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009
19. Sf. Efrem Sirul, Plinsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010
20. Cartea omului sau Un barbat si o femeie de la facerea si pina la innoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010
21. Cuvinte impotriva betiei si pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010
22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, ed. Scara, 2010
23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundatia Iustin Pirvu, 2010
24. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Evrei, Sophia, 2011
25. Cartea ascultarii, Sophia, 2011
26. Arhiep. Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii si Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, in curs de aparitie
27. Arhiep. Evghenie Vulgaris – Tilcuire la Pentateuh, in curs de aparitie la Ed. Sophia
28. Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, traducere si note de Cuv. Gherontie Dascalul si Sf. Grigorie Dascalul, in curs de aparitie la ed. Sophia

Articolele aparute in revista AXA, creationism.info

Preluare de pe Roncea.ro