Un text incendiar al lui Grid Modorcea despre Festivalul Internaţional „George Enescu”, Ioan Holender, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi alţi amartaloi

Holenderiada şi fecala ICR

Deschiderea Festivalului Internaţional „George Enescu” a fost precedată de o conferinţă de presă, la care au participat Ioan Holender, directorul Festivalului, Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, o frumuşică de la TVR, in locul directorului Lăzescu, apoi Demeter Andras, directorul Radiodifuziunii, Horia Roman Patapievici, preşedintele ICR. Şi sponsorii, prin reprezentanţii lor. O malacă de om, cu o faţă buhăită, reprezenta firma lui Ţiriac, sponsorul principal. Un cotidian britanic, „The Telegraph”, referindu-se la Festivalul „Enescu”, scria că „Muzica poate reda mândria unei naţiuni”, mândrie pe care, noi, românii, ne-am pierdut-o, nu-i aşa? Oare de unde ştiu acest lucru britanicii?
Aşadar, George Enescu, nu mai încape îndoială, a devenit brandul de piaţă al României, personalitatea de la care emană şansa de a putea redeveni mândri că suntem români! Din păcate, a fost o conferinţă de presă anunţată, dar ratată, fiindcă, după ce aceşti distinşi domni şi doamne au terminat ce aveau de spus, nimeni, din cei peste o sută de ziarişti prezenţi, nu a pus nici o întrebare. Oare de ce? Simplu. Fiindcă lipsea aerul condiţionat. Spaţiul unde a avut loc conferinţa de presa, în holul etajului ultim al Sălii Palatului, era irespirabil, oamenii transpirau, cei cu haine, şi le scoteau, iar alţii, ca Oprescu şi Buhăilă lui Ţiriac, au întins-o.
Şi am auzit aceeaşi placă. Cel puţin la ultimele cinci ediţii, în care a fost director, Ioan Holender a acuzat condiţiile în care are loc festivalul, recte Sala Palatului, care e o sală pentru Congresele partidului, nu e o sală de concerte, o sală cu o acustică bună, dimpotrivă, fapt pentru care multe orchestre sau solişti nu vin să concerteze aici, precum pianistul Radu Lupu, de pildă. Organizatorii au tot îmbunătăţit acustica, au pus perdele, cum arată şi acum, dar tot cârpeală. Va fi mai puţin rea, spunea Holender, dar nu va fi bună. Niciodată, oricâte îmbunătăţiri i se va aduce. Trebuie o sală nouă, pe măsura renumelui acestui Festival. Foştii miniştri ai culturii, nu mai departe Adrian Iorgulescu, au promis că vor construi o sală de concerte nouă. Acum au promis Hunor şi Operescu. Vă daţi seama că nici ei nu cred în aceste promisiuni. Apă de ploaie în ochii asistenţei!
Şi Holenderiada a continuat cu acuza că România nu face nimic pentru George Enescu, care e necunoscut în afară, care nu e cântat. De ce? Şi a dat un exemplu. O orchestră din străinătate a vrut să pregătească Simfonia concertantă de Enescu şi nu avea partitura. A apelat la români. Nici românii n-o aveau tipărită. Aşa că i-au trimis o copie proastă. Deci opera lui Enescu nu are toate partiturile tipărite. Cine să facă acest lucru pentru străinătate? Nu ICR, institut creat tocmai pentru un asemenea scop? Dar Holender nu ştia că cel din stânga lui, micul fürer Patahîrbici, aruncă banii pe tot felul de texte împotriva poporului român, cum este recentul op România medievală.
De altfel, tocmai acest lucru aş fi dorit să-l pun în discuţie dacă ar fi fost condiţii civilizate pentru o adevărată conferinţă de presă. Dar toată lumea nu aştepta decât să se termine odată, să iasă afară, la aer! Cu excepţia d-lui Mihai Constantinescu, directorul Artexim, care e factotum în acest festival, managerul lui principal, organizatorul muncii propriu-zise, ce credibilitate au ceilalţi domni dacă defilează cu fecala Institutului Cultural Român, care este perceput în Occident şi mai ales în America drept Institutul Cultural Antiromân? D-le Holender, ce vă aşteptaţi de la un individ care a scris că poporul român are „structura fecalei”? Enescu este reprezentantul românismului pur, al isihasmului muzicii mondiale, de ce nu vă întrebaţi, ce poate fi el pentru un om care percepe poporul român ca pe „umbra fecalei” (vezi cartea lui Politice)? Mai mult, pentru acest patahârb România medievală e o adunătură de hoţi, iar cel mai mare poet al neamului este „cadavrul nostru din debara”! Oare ce e de aşteptat să auzim că este George Enescu? Oare ce-o mai inventa şi despre acest mare român, căruia părinţii lui Patascârbici, ai lui Tismanovski şi ai altora ca ei nu i-au împlinit ultima dorinţă, adică nu i-au permis să revină în ţară şi să moară acasă?
Primul gong al Festivalului s-a deschis cu minunata Simfonie nr. 1 în Mi b major op.13 de George Enescu, interpretată de Filarmonica din Haga, sub bagheta lui Christian Badea, un român de geniu plecat în urmă cu 32 de ani din România. Oare cum a perceput-o el, acest amartaloi cu freză nazistă, cum le spunea Mircea Eliade vânduţilor satanei, celor care lucrează împotriva poporului român?
Dar astfel de întrebări nici n-ar fi fost lăsate să se audă. Am mai trăit experienţa asta. Suntem doar în România, unde e greu de imaginat un dialog civilizat, unde, pentru a funcţiona democraţia, mai e nevoie de multă decapitare! Şi începând chiar cu cei de faţă, adică cu profitorii Festivalului enescian, cu patahârbicii ambarcaţiunilor de la putere, lipsite de cârmaci şi ancore. Să-i auziţi cum vâslesc, cât de anapoda, cât de atonal, Doamne, bietul popor, ce aleşi a ajuns să aibă!
Dar Holenderiada s-a întins şi mai mult. Cum credeţi că s-a deschis festivalul? Cu trei discursuri, a lui Holender, Andrei Pleşu şi Hunor. Ce căuta şi Andrei Pleşu printre ei? A fost adus să spele sau să strice imaginea? Acest nou profitor de imagine enesciană a tratat festivalul în băşcălie, în băşcălia-i binecunoscută, a dat-o pe miticisme, adică a vorbit de Mitică şi Caragiale, dar fără să ştie că nenea Iancu a fost un mare meloman, că la Berlin era nelipsit la concerte, că în casa lui cânta frecvent Cella Delavrancea, că el însuşi, aşa cum mărturiseşte, dacă nu ar fi fost scriitor, i-ar fi plăcut să fie compozitor! Dar nu despre aşa ceva a vorbit nenea Pleşu, ci a dat-o pe glumiţe în aplauzele asistenţei. Pleşu, şi prin proporţii, a devenit un nou Mircea Crişan al naţiei. Deocamdată o ţine în paradoxe. Dar de aici şi până la anecdote nu mai e decât un pas. Să-l fi văzut ce plin era acest nou glumeţ că e aplaudat în marea sală de conferinţe a partidului!
Ei, şi aici e adevărata Holenderiadă, fiindcă organizatorii, însuşi dl. Holender, au vorbit de public, de calitatea publicului, de faptul că au fost cumpărate toate biletele. Dar la acest concert inaugural Sala Palatului nu a fost plină, mai erau multe, foarte multe locuri goale. Apoi s-a întâmplat ceva uluitor, cu adevărat grav, spre stupefacţia Filarmonicii din Haga şi a lui Christian Badea: Spectatorii au aplaudat între părţile simfoniilor, atât în prima parte a programului, când s-a cântat Simfonia enesciană, cât şi în partea a doua, când s-a cântat Simfonia a X-a de Şostakovici, o capodoperă a muzicii universale, o adevărată minune. Ei bine, lecţia muzicii ne învaţă că între părţile unei lucrări simfonice nu se aplaudă, pentru a oferi un moment de respiro orchestrei şi dirijorului, pentru a ieşi din transă şi a ataca următoarea parte a lucrării. Ei au nevoie de linişte. Acest moment trebuie respectat. Dar spectatorii Sălii Palatului din seara de 1 septembrie nu au respectat acest pact cu muzica. De ce? Fiindcă erau snobi. Nişte nechemaţi. Oameni formaţi la emisiunile lui Pleşu şi Liicheanu, cu nivel de „Vacanţa Mare”. Veniseră pentru prima oară la un concert simfonic. Nu ştiau regula. Degeaba unii cunoscători le făceau semene să nu aplaude sau le spuneau „Ştttt!”, „Linişte”, nimic, ei aplaudau şi mai vârtos, ca în partea a treia sa Simfoniei lui Enescu: „Vif et vigoureux”.
N-aş avea nimic cu un astfel de sacrilegiu dacă aş fi convins că acei spectatori vor veni şi altădată la concertele festivalului. Sau dacă au învăţat lecţia. Ceea ce nu cred. Aici ar trebui să lucreze dl. Holender et co., un astfel de ţel ar trebui să aibă un mare festival, să contribuie la educaţia muzicală a spectatorilor, nu credeţi?! Un mare festival nu este doar pentru imaginea d-lui Fecală de la ICR, nici numai pentru iniţiaţi, este şi pentru aplaudacii unora ca Pleşu.

Sursa: Ziare.ro  
Autor: Grid Modorcea

Streinu Cercel, audiat in cazul Tecuceanu. Familia actorului ii cere demisia

Secretarul de stat Adrian Streinu Cercel a fost audiat joi in cazul mortii actorului Toni Tecuceanu, care a decedat pe 5 ianuarie 2012, in timpul epidemiei de gripa porcina, iar familia a cerut autoritatilor ca acesta sa fie demis.

Audierea a avut loc la Judecatoria Sectorului 2, iar Adrian Streinu cercel a raspuns la intrebarile adresare de tatal si fratele lui Toni Tecuceanu, insotit de avocat, informeaza Buna Ziua Iasi.

Medicul a spus ca toate informatiile pe care le-a dat in legatura cu starea fostului actor, le-a dat in caliate de secretar de stat si coordonator al Programului National de Combatere a Efectelor Pandemiei, de aceea a facut exceptie la clauza de confidentialitate.

Rudele actorului spun ca afirmatiile lui Streinu Cercel au adus un grav prejudiciu familiei si neaga faptul ca Toni Tecuceanu a murit din cauza gripei porcine.

De asemenea, familia doreste sa intre in posesia dosarului medical al si il acuza pe medic ca a dat detalii despre starea acestuia ca sa convinga romanii sa se vaccineze.

"Cerem tuturor institutiilor publice sa-l demita din functiile publice pe Adrian Streinu-Cercel, deoarece a mintit", a declarat, joi, la sediul Judecatoriei Sectorului 2, Paul Daniel Tecuceanu, fratele actorului.

Sursa: www.ziare.com

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

 

Cuviosul Seraphim Rose: „lumea moderna este unica doar prin  dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste".

Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-l ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

Libia: cum a fost fabricat în laborator războiul

Conflictul din Libia a început să fie pregătit cu mult înainte de declanşarea operaţiunilor militare. Atât pe teren, cât şi la nivel mediatic. Franţa şi-a asigurat, contra susţinerii cauzei rebelilor, 35 la sută din viitoarele contracte petroliere ale Libiei.

Detalii mai ascunse sau mai evidente au apărut şi în presa occidentală. Altele au fost dezvăluite de jurnalişti independenţi sau chiar de state neimplicate militar precum Rusia. „La Stampa" scria, pe 25 august, că războiul din Libia este în întregime unul extern, dus de forţele NATO. Dar încă din martie, „Sunday Mirror" dezvăluia că, înainte cu trei săptămâni de rezoluţia ONU, sute de soldaţi britanici se aflau în Libia, însoţiţi de un corp al trupelor speciale (SAS). Câteva luni mai târziu, în august, guvernul britanic a şi confirmat prezenţa trupelor, deşi rezoluţia ONU nu dă undă verde intrării trupelor terestre. Apoi, „International Herald Tribune" scria, pe 31 martie, despre prezenţa a mici grupuri ale CIA şi de o „amplă forţă occidentală care acţionează din umbră" încă dinainte de declanşarea ostilităţilor, pe 19 martie.

„Regia Tripoli"

Şi mai devreme, în martie, Rusia punea în discuţie derularea operaţiunilor armate. Din supravegherea prin satelit, ruşii au dedus că atacurile prezentate în presa occidentală nu au avut loc de fapt. Trupele occidentale au pregătit tactic şi au asigurat armament pentru rebeli, dar, la fel de important, i-au instruit cum să câştige războiul mediatic. Un exerciţiu de imagine nereuşit însă a fost cel legat de capturarea unuia dintre fiii lui Gaddafi - Saif al-Islam. După ce s-a anunţat cu mare pompă că a fost arestat de rebeli, acesta a ieşit pe străzi pentru a demonstra că e liber.

Iar punctul-cheie - cucerirea capitalei - a fost astfel, cel puţin în primă instanţă, doar un bun scenariu. De altfel, chiar liderul Consiliului Naţional de Tranziţie al libienilor, Mustafa Abdeljalil, a recunoscut, într-o intervenţie televizată, că rebelii au utilizat imagini false (turnate în studiouri din Qatar, unde exista inclusiv o replică a Pieţei verzi) despre „cucerirea" Capitalei pentru a zdruncina moralul trupelor loialiste şi pentru a ralia opinia internaţională şi ambasadele în jurul cauzei rebele. După cele câteva fotografii de bucurie făcute noaptea, marea majoritate a fotografiilor de presă occidentale arată doar rebeli călare pe tancuri sau trăgând focuri de armă în aer. Lipsesc însă imagini cu bucurie populaţiei din Tripoli, proaspăt „eliberate".

Dacă majoritatea publicaţiilor vestice au relatat cu lux de amănunte crimele odioase comise de forţele loialiste, nu la fel s-a întâmplat cu atrocităţile comise de rebeli. Într-o tabără din centrul capitalei Tripoli, au fost găsite corpurile ciuruite de gloanţe a 30 de combatanţi pro-Gaddafi, găsiţi cu mâinile legate, semn că au fost executaţi. Unul a fost executat chiar în interiorul unui spital improvizat, întins pe o brancardă şi cu o perfuzie ataşată.

Un jurnalist free-lance canadian, Mahdi Nazemroaya, dezvăluie şi că falşi jurnalişti au fost infiltraţi în grupurile de jurnalişti occidentali şi că le dădeau acestora sfaturi despre ce informaţii ar trebui trecute sub tăcere - de pildă, participarea mercenarilor sau a unor membri al-Qaida la atacuri de partea rebelilor. Iar BBC scrie, pe 26 august (deci, după preluarea Capitalei), în finalul unui articol despre un spital din Libia, că rebelii au construit o pistă de aterizare în munţii Nafusa (deja cuceriţi de forţele NATO), şi că acolo stă administraţia rebelilor, care nu vizitează Tripoli decât în timpul zilei.

Pe 20 august, vorbind pentru Russia Today, Franklin Lamb (avocat şi jurnalist dinamericano-libanez) a declarat că „nu există lupte grele în jurul Tripoli. (n.r. aşa cum se relatase). Este clar că rebelii nu sunt aici. Acum e multă linişte. Singurele explozii ce pot fi auzite sunt cele ale NATO. NATO foloseşte bombe cu sunet ca să creeze panică".

Implicarea Franţei

Adevăratul duel în Libia post-conflict este cel dintre Franţa şi italia, scrie, într-un editorial pentru „La Stampa", Paolo Paroni. Franţa - prima care a insistat pentru demararea operaţiunilor militare şi liderul de facto al acestora - avea deja o „infrastructură" pe care o putea folosi în vederea unui conflict. Potrivit unor dezvăluiri făcute ieri de „Le Figaro", din 2008, Parisul îşi trimisese militarii şi firmele IT pentru a construi, împreună cu regimul Gaddafi, o megastructură de spionare a populaţiei. Erau supervizate telefoanele şi mailurile a 8 milioane de libieni, a dezvăluit un militar implicat în proiect pentru publicaţia franceză. Firma IT din Franţa (Bull) a primit pentru proiect 10 milioane de euro. Intermediar a fost un om de afaceri franco-libanez - Ziad Takieddine, iar produsul a fost botezat „Eagle" şi urma să fie vândut şi în alte ţări, după perfecţionare.
„Am pus îăntreaga ţară sub ascultare: interceptam toate datele care treceau pe Internet: mailuri, chaturi, adrese accesate. În plus, Libia avea avantajul că se putea face asta tehnic uşor, deoarece este o ţară consumatoare de conţinuturi Internet, mai puţin producătoare de conţinut", povesteşte militarul sub acoperirea anonimatului. Francezii i-au organizat pe agenţii libieni care făceau trierea informaţiilor - atât armata şi poliţia, cât şi guvernarea libaneză. Francezii erau tot timpul în contact direct cu Abdallah Senoussi, şeful serviciilor secrete libiene şi cumnat al lui Gaddafi.

Recompensă petrolieră

Un alt ziar francez - Liberation - dezvăluie, la rândul său, câştigul pentru Franţa din întreaga afacere 35% din contractele petroliere ce le va încheia Libia de acum înainte. Rezervele de petrol libiene sunt estimate la 44 de miliarde de barili. Documentul ajuns la Liberation este semnat pe 3 apilie, la 17 zile după adoptarea rezoluţiei ONU. Cealaltă mare câştigătoare a contractelor libiene va fi Marea Britanie, care a sprijinit şi ea din prima secundă cauza rebelilor. De altfel, chiar numărul unu din CNT, Mustafa Abdeljalil, a promis că statele occidentale vor fi recompensate în funcţie de sprijinul dat rebelilor.

Ajutor francez

 „Le Point" relatează şi el că Franţa a avut încă din martie în teren trupe speciale şi că, în martie, paraşutase arme pentru libieni. Iar ofiţeri DGSE (Serviciile de Informaţii Externe) ar fi asigurat protecţie pentru liderii rebelilor şi oaspeţii lor de rang înalt.

35% din contractele petroliere pe care le va încheia de acum Libia vor reveni Franţei.

„Prietenii Libiei" s-au reunit la Paris

La Paris a avut loc, ieri, conferinţa „Prietenii Libiei", cu participarea a 60 de state. România a fost reprezentată de preşedintele Traian Băsescu. Reuniunea a fost prezidată de şeful statului francez, Nicolas Sarkozy, şi de premierul britanic David Cameron. La ea au participat, printre alţii, premierul canadian Stephen Harper, secretarul de stat american, Hillary Clinton, cancelarul german, Angela Merkel, şeful Executivului italian, Silvio Berlusconi, şeful Ligii Arabe, Nabil al-Arabi, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon. Rusia, China, India au fost prezente la nivel de miniştri.

Obiectivul principal evocat de preşedintele Sarkozy este „succesul tranziţiei în Libia", după înlăturarea regimului Gaddafi. Parisul doreşte deblocarea unui miliard şi jumătate de euro până la sfârşitul săptămânii. Reprezentanţii Consiliului Naţional de Tranziţie Libian, Mustafa Abdeljalil şi Mahmud Jibril, au spus că „Tripoli este un oraş eliberat, dar ţara duce lipsă de apă, electricitate, medicamente, bani". O misiune a Uniunii Europene a sosit la Tripoli pentru a evalua ajutorul de care Libia va avea nevoie pentru reconstrucţie. În schimb, reprezentanţii NATO au spus că Alianţa nu va mobiliza trupe la sol pentru operaţiuni de menţinere a păcii, la finalul conflictului, iar rebelii au declarat că nu vor implicarea ONU.

Continuă arestările printre loialişti

Vicepreşedintele Consiliului militar al insurgenţilor, Mehdi Harati, a anunţat că ministrul libian de Externe, Abdelati al-Obeidi, a fost arestat, miercuri, de rebeli. În schimb, unul dintre fiii lui Gaddafi, Seif al-Islam, care susţine că se află la periferia capitalei Tripoli, a făcut apel, tot miercuri, la „rezistenţă" în faţa rebelilor şi a afirmat, într-un mesaj difuzat de televiziunea arabă Arrai, că tatăl său este bine. Un alt fiu al colonelului, Saadi, chiar dacă este considerat mai puţin influent pe scena politică, a afirmat că este pregătit să oprească „vărsarea de sânge" din Libia, sugerând o diviziune în cadrul clanului Gaddafi. El a precizat că vorbeşte în nume propriu.

Autor: Eliza Frâncu,Viorica Marin
Sursa: Adevarul 

Tudor Gheorghe: „Numai noi n-avem voie să fim naţionalişti”

Maestrul Tudor Gheorghe spune că, de frică şi din nevoia de a cataloga, unii dintre români se grăbesc să condamne orice demers de asumare a istoriei naţionale.

Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletul spectatorului. De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi, cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului" pentru a ne reaminti de „România veche", de valorile pe care a fost construită. Aşadar, am trecut „România nouă" prin filtrele celei „vechi", într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţi vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului.

CARTE DE VIZITĂ

- Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj.
- A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind în 1966.
- În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
- Tatăl său, cântăreţ la strană, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur.
- În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului", cu poezia poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
- Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după Revoluţie a revenit pe scenă.

„Au venit dansatoarele la ţăranii mei"

„Adevărul": La ultima noastră întâlnire, acum doi ani, v-aţi exprimat mâhnirea în legătură cu ceea ce se întâmplă în România. S-a schimbat ceva de atunci?
Tudor Gheorghe: Da. Dar nu în bine. În mai rău. Din rău în mai rău. La mine, la Podari, să nu zici că nu s-au întâmplat lucruri deosebite! La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cât am fost eu plecat să-mi văd de sănătate la Techirghiol, a apărut... bă, nene ca la Hollywood, înţelegi, scrie mare: PODARI. La Craiova nu scrie. Prin Craiova când treci nici nu-ţi dai seama, nici nu există Craiova. Dar când ai trecut de Craiova şi ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Şi noaptea e luminată reclama... Este tot ce-mi trebuie! Acum Craiova este ceva pe lângă Podari. S-au făcut lucruri importante la mine în sat: s-a băgat apă curentă, tata are acum apă în curte. Se pune gaz, probabil că mai e puţin până la alegeri şi în preajma alegerilor se fac lucrurile astea bune. Mie mi-ar fi drag să fie tot timpul alegeri pentru că mereu s-ar face câte ceva prin comune.


S-a schimbat profilul omului pe care l-aţi cunoscut, în copilăria dumneavoastră, la Podari în raport cu profilul celui de acum?
Da. Şi s-a schimbat esenţial! La mine în sat, tata e încă bolnav de credulitate, ca să zic aşa. El nu încuie poarta, nu încuie uşile la casă. Şi-i mai spun: „Tată!...". „Aş, cin' să fure?" Deci, tata are mentalitatea că la noi în sat nu se fură. La noi în sat nu se fura! În anii '50 nu exista ideea de furt - oamenii îşi lăsau butiile cu vin, acolo unde culegeau, grămezile cu porumb la capul locului, nu-şi luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toţi. Odată cu colectivizarea, odată cu instaurarea comunismului şi cu pecinginea asta pe sufletul ţăranului român, pur altădată, a intervenit boala asta. Au început să fure, au început să mintă, au început să se înşele între ei, ceea ce este un lucru extraordinar.

Toate li s-au tras de la colectivizare?
Nu numai de la colectivizare, dar şi de la ea. În primul rând de la lipsa credinţei, de la interzicerea religiei în şcoli, de la felul de a se preda în şcoală. Religia poate fi un reper. Ei bine, ţăranii mei, care aveau un bun-simţ nativ, dacă te vedeau trecând prin sat, te salutau înainte să-i saluţi tu pe ei. Acum mă duc în sat şi văd generaţia asta tânără de copii rămaşi fără părinţi, care sunt fie în Spania, fie în Italia. Copiii sunt cu motoscutere, cu manele date la maximum... A dispărut hora din sat. E un bar unde au pus şi o bară şi au venit dansatoarele la ţăranii mei. Deci, nu mai e nimic din ce-a fost. Generaţia celor bătrâni se duce şi vine o generaţie bătrână şi ea, adică generaţia mea. Mă uit la foştii mei colegi cu care păşteam vacile, prietenii mei din copilărie. Ei da, se uită la mine cu un fel de admiraţie şi nu mai îmi spun pe nume şi îmi vorbesc cu „dumneavoastră". La ei mai e respectul faţă de cel care s-a ajuns într-un fel.

Tudor Gheorghe constată că tinerii români talentaţi sunt victimele mediocrităţilor

Nu neapărat material...
Nu, nu, nu la un nivel material, ci la un nivel intelectual. Ei bine, există respectul ăsta. Ei au case mai mari şi mai frumoase decât am eu în Podari, dar asta este altceva. Noi încă am avut profesori şcoliţi înainte. De şcoală veche, care ştiau carte. Ăştia de acum nu mai au profesori şcoliţi. Mă rog, i-au făcut ăştia la facultăţile particulare...

Deşi nu e neapărat rea ideea de învăţământ privat...
Nu, nu, Doamne fereşte! Dar nu să faci totul, în aceste facultăţi particulare, pe ideea de profit. Să bagi aşa, cu furca, copiii la şcoală. Şi asta e o mentalitate care s-a pierdut în sat. Vezi, copilul de ţăran a rămas în mine, există. Înainte, aveai trei-patru copii, să zicem, şi unul, pe care-l alegea domnul învăţător sau popa, mergea la studii, mergea la şcoală. Ăilalţi rămâneau acasă. Nu erau obligatoriu ca toţi să facă liceul, să facă facultatea. Era nevoie de meseriaşi. Marea prostie a fost desfiinţarea şcolilor profesionale. Am avut colegi ai căror părinţi nu au avut bani să-i dea la liceu. Îţi trebuiau bani ca să-ţi ţii copilul la studii.

Erau costuri mari cu şcolarizarea şi înainte de comunişti...
Era uniforma, îţi trebuia gazdă... La şcoala profesională îţi dădea uniformă şi cămin. După ce o terminai, nu te oprea nimeni să-ţi termini liceul la seral, să-ţi continui studiile. Am colegi care au făcut aşa: şcoala profesională, liceul, apoi Agronomia şi au ajuns ingineri agronomi şi chiar profesori.
''Ţăranii mei, care aveau un bun-simţ nativ, dacă te vedeau trecând prin sat, te salutau înainte să-i saluţi tu pe ei.''

„Căutăm modele printre ţepuitori"

Mai există România dumneavoastră, aşa cum aţi văzut-o când aţi „deschis ochii"?
Nu... Nu mai există, din păcate.

Ar putea fi recuperată?
Nu mai poate fi recuperată pentru că trăim altceva. Obsedat fiind că trebuie să las ceva serios în urmă în plan cultural, spiritual, educaţional, tot ce-am construit se va vedea că e construit foarte bine, foarte deştept. Viaţa mea, parcursul vieţii mele culturale n-a fost făcut pe zigzaguri, pe „modă". N-am avut habar, n-am ţinut cont de curente, de modă, nu m-am luat după nimeni, doar după mine însumi. Eu m-am născut să fiu eu.

Mai avem modele?
Nu. Aici e problema! Vezi tu, toată generaţia asta de vine acum îşi caută modele realizate scurt, repede - ţepuitori. Sunt oamenii care s-au pomenit cu bani, care au avut bani şi care au făcut afaceri după 1989. E nedrept. Startul e total nedrept. Pentru că, vezi, după Al Doilea Război Mondial, nemţilor li s-a dat câte o sută de mărci. Cei care au avut talent în a-i înmulţi au avut succes, ceilalţi nu. Ei bine, e nedrept faptul că noi, după '89, ne-am aşezat la masa democraţiei, unii cu saci de bani, pe care-i aveau dinainte, şi alţii care n-au avut nimic. Deci, noi n-am pornit la drumul ăsta de la zero, cu toţii. Oameni care ar fi fost capabili să investească şi să ştie să gândească n-au avut bani. Alţii au avut. Se laudă şi acum: „Domnule, păi m-a prins Revoluţia cu saci de bani!"

Oamenii sub un anumit nivel au avut, în general, bani înainte de Revoluţie...
Categoric!

Intelectualitatea, clasa de mijloc, n-a fost favorizată...
Vezi tu, de asta spuneam despre obsesia mea pentru perioada interbelică. În acea perioadă, România a fost binecuvântată de Dumnezeu de o manieră absolut incredibilă. O parte din spectacolele pe care le fac eu sunt gândite special pentru ca generaţia de astăzi, scârbită de România, să vadă că a fost şi altfel pe aici. Tinerii care se duc în străinătate spun: „Mi-e ruşine că sunt român". Şi sunt băieţi deştepţi, copii deştepţi, nu gargaragii. „Mi-e ruşine că sunt român"... Ei nu mai au cu ce să se mândrească. Ca ei să aibă motive de mândrie, eu a trebuit să fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra că odată am fost cineva. Două perioade au fost extraordinare în istoria acestui popor: perioada prepaşoptistă, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, şi perioada interbelică. Atunci, o suită de tineri, o echipă de tineri şcoliţi afară s-au întors şi au făcut România Mare.

Atunci era şi alt context istoric...
Nu mă interesează. Ăştia au făcut România, au făcut ţara. Asta a fost o perioadă extraordinară care s-ar putea să se repete. Fac o mică paranteză: am avut o întâlnire cu nişte tineri la Seattle. Acolo e fieful domnului Bill Gates. Şi, după spectacol, m-am întâlnit cu mulţi dintre ei şi am stat de vorbă. Unii voiau să se întoarcă, alţii nu mai voiau. Unii nu mai voiau să stea acolo pentru că îi trimiteau în India, ca formatori. Investeşte Bill Gates în India foarte mult. Mă rog, nu intru în amănuntele lor. „Nu mă duc domnule în India, mai bine mă-ntorc acasă!", îmi spunea unul. „Ce să faci acasă?", l-am întrebat.

În 2008, în premiera piesei „Omul din La Mancha“


Are vreo şansă aici?
Aici e problema. Dacă vă întoarceţi cinci, n-aveţi nicio şansă, vă mănâncă mediocritatea. Dacă vă întoarceţi 400 o dată, s-ar putea deja să fie importantă forţa voastră. Numai că îi mănâncă de vii, adică mediocritatea îi haleşte, îi distruge.

Avem vreo şansă de a scăpa de mediocritatea aceasta încuscrită cu impostura?
Da. Atragerea acestor copii şi „desţelenirea". Adică să faci terenul. Cineva trebuie să pregătească terenul pentru ei.

Dumneavoastră puteţi să lucraţi pe terenul sufletului, dar alţii ce pot face?
Am lucrat şi lucrez. Ei mă consideră un fel de lider din punctul ăsta de vedere, pentru că nu i-am trădat niciodată. Tot ce le-am spus a fost adevărat şi a pornit din interior.

Dacă ar fi scutiţi de taxe zece ani, de pildă, s-ar întoarce?
Vai de mine!

N-ar fi o posibilă soluţie?
Sigur că da! Dar atunci, zece ani de zile n-ar trebui să mai avem alegeri. Pentru că n-ar mai avea ăştia de unde să strângă bani pentru campaniile electorale, să dea punguţe, ca acum. Că au început deja. Am crezut că mor de „drag" când au început cu punguliţe... Acum sunt albastre, am văzut. Punguliţe, le dau punguliţe... Asta mă doare, că se cumpără meschin. Discutam cu un prieten bun de-al meu, din Basarabia, din Chişinău, înainte de alegerile lor şi spunea: „Dar, frate Tudore, ce să facem, noi ne-am dus la ţară şi am dat la ţăranii noştri seminţe de morcov, de roşii, să pună în grădină. Le-am adus seminţe şi le-am adus răsad. Şi comuniştii au venit cu tranzistoare."

''Două perioade au fost extraordinare în istoria acestui popor: perioada prepaşoptistă, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, şi perioada interbelică.''

„Numai noi n-avem voie să fim naţionalişti" 


(...) Eu am mari probleme pentru că pregătesc un spectacol de o anume factură şi probabil că vor fi mulţi şocaţi.

Cu mai multe cântece din istoria românilor?
Da, chiar asta vreau să şi fac. Adică un spectacol de imnuri naţionale, pornind de la cântecele naţionale din perioada paşoptistă la cântecele mobilizatoare din preajma Războiului de Independenţă, apoi de la momentul 1916, din perioada interbelică şi până în epoca comunistă. Vor fi toate acolo. N-o să renunţ nici la „Lumina-i steagul nostru-n zare". Sunt cântece foarte frumoase, sunt ale istoriei mele. Dar o să cânt şi două cântece legionare foarte frumoase, de altfel.

De ce se crispează unii când se fac demersuri de asumare a istoriei naţionale?

N-am înţeles nici eu de ce. De frică şi din nevoia de a cataloga. Eu am fost întotdeauna un personaj foarte ciudat şi n-au ştiut niciodată unde să mă pună. Când m-au pomenit întâi au spus: „Domnule, e cu chitara, e folk!". Aşteptau să mă vadă ca pe Onofrei la Braşov, cu trei fete lângă mine şi cu încă două chitare. N-am ieşit. Am coborât către folclor adevărat. M-am apucat de cobză. Au spus „Băi, uite, băiatul e lăutar!", pe urmă, iată-mă brusc cu o orchestră simfonică, total debusolant, n-a mai ştiut nimeni ce e cu mine. Iată-mă cu taraf tradiţional, iată-mă pe urmă cu muzica uşoară interbelică, iată-mă cu muzica pentru copii, iată-mă cu poezia închisorilor comuniste, cântând cu un cor de călugări. Acum pregătesc spectacolul cu corul şi fanfara reprezentativă a Armatei. Asta aş vrea. Aceste imnuri naţionale, cântate de o forţă naţionalistă în cel mai frumos sens al cuvântului.

Şi francezii sunt naţionalişti...
Toţi sunt naţionalişti mai rău decât noi, numai noi n-avem voie.

Se şi cultivă parcă această reţinere în „lumea bună"...
Intelectualii rasaţi nu mă mai interesează de mult.

Aveam aşa ceva?
Tocmai aia e, că mi se pare că n-avem... Vă amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, dată de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei ţări, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalistă că e „fost intelectual". Ce părere ai?! Şi lui i-a plăcut şi de câte ori se prezenta spunea: „Romulus Vulpescu, fost intelectual". Vezi, asta mi se pare fantastic! Cu cât scrii mai complicat, cu cât eşti mai aşa şi cu cât îţi pute ce-i aici, şi cu cât eşti mai dincolo, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales", eşti „rafinat".