Un text incendiar al lui Grid Modorcea despre Festivalul Internaţional „George Enescu”, Ioan Holender, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi alţi amartaloi

Holenderiada şi fecala ICR

Deschiderea Festivalului Internaţional „George Enescu” a fost precedată de o conferinţă de presă, la care au participat Ioan Holender, directorul Festivalului, Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, o frumuşică de la TVR, in locul directorului Lăzescu, apoi Demeter Andras, directorul Radiodifuziunii, Horia Roman Patapievici, preşedintele ICR. Şi sponsorii, prin reprezentanţii lor. O malacă de om, cu o faţă buhăită, reprezenta firma lui Ţiriac, sponsorul principal. Un cotidian britanic, „The Telegraph”, referindu-se la Festivalul „Enescu”, scria că „Muzica poate reda mândria unei naţiuni”, mândrie pe care, noi, românii, ne-am pierdut-o, nu-i aşa? Oare de unde ştiu acest lucru britanicii?
Aşadar, George Enescu, nu mai încape îndoială, a devenit brandul de piaţă al României, personalitatea de la care emană şansa de a putea redeveni mândri că suntem români! Din păcate, a fost o conferinţă de presă anunţată, dar ratată, fiindcă, după ce aceşti distinşi domni şi doamne au terminat ce aveau de spus, nimeni, din cei peste o sută de ziarişti prezenţi, nu a pus nici o întrebare. Oare de ce? Simplu. Fiindcă lipsea aerul condiţionat. Spaţiul unde a avut loc conferinţa de presa, în holul etajului ultim al Sălii Palatului, era irespirabil, oamenii transpirau, cei cu haine, şi le scoteau, iar alţii, ca Oprescu şi Buhăilă lui Ţiriac, au întins-o.
Şi am auzit aceeaşi placă. Cel puţin la ultimele cinci ediţii, în care a fost director, Ioan Holender a acuzat condiţiile în care are loc festivalul, recte Sala Palatului, care e o sală pentru Congresele partidului, nu e o sală de concerte, o sală cu o acustică bună, dimpotrivă, fapt pentru care multe orchestre sau solişti nu vin să concerteze aici, precum pianistul Radu Lupu, de pildă. Organizatorii au tot îmbunătăţit acustica, au pus perdele, cum arată şi acum, dar tot cârpeală. Va fi mai puţin rea, spunea Holender, dar nu va fi bună. Niciodată, oricâte îmbunătăţiri i se va aduce. Trebuie o sală nouă, pe măsura renumelui acestui Festival. Foştii miniştri ai culturii, nu mai departe Adrian Iorgulescu, au promis că vor construi o sală de concerte nouă. Acum au promis Hunor şi Operescu. Vă daţi seama că nici ei nu cred în aceste promisiuni. Apă de ploaie în ochii asistenţei!
Şi Holenderiada a continuat cu acuza că România nu face nimic pentru George Enescu, care e necunoscut în afară, care nu e cântat. De ce? Şi a dat un exemplu. O orchestră din străinătate a vrut să pregătească Simfonia concertantă de Enescu şi nu avea partitura. A apelat la români. Nici românii n-o aveau tipărită. Aşa că i-au trimis o copie proastă. Deci opera lui Enescu nu are toate partiturile tipărite. Cine să facă acest lucru pentru străinătate? Nu ICR, institut creat tocmai pentru un asemenea scop? Dar Holender nu ştia că cel din stânga lui, micul fürer Patahîrbici, aruncă banii pe tot felul de texte împotriva poporului român, cum este recentul op România medievală.
De altfel, tocmai acest lucru aş fi dorit să-l pun în discuţie dacă ar fi fost condiţii civilizate pentru o adevărată conferinţă de presă. Dar toată lumea nu aştepta decât să se termine odată, să iasă afară, la aer! Cu excepţia d-lui Mihai Constantinescu, directorul Artexim, care e factotum în acest festival, managerul lui principal, organizatorul muncii propriu-zise, ce credibilitate au ceilalţi domni dacă defilează cu fecala Institutului Cultural Român, care este perceput în Occident şi mai ales în America drept Institutul Cultural Antiromân? D-le Holender, ce vă aşteptaţi de la un individ care a scris că poporul român are „structura fecalei”? Enescu este reprezentantul românismului pur, al isihasmului muzicii mondiale, de ce nu vă întrebaţi, ce poate fi el pentru un om care percepe poporul român ca pe „umbra fecalei” (vezi cartea lui Politice)? Mai mult, pentru acest patahârb România medievală e o adunătură de hoţi, iar cel mai mare poet al neamului este „cadavrul nostru din debara”! Oare ce e de aşteptat să auzim că este George Enescu? Oare ce-o mai inventa şi despre acest mare român, căruia părinţii lui Patascârbici, ai lui Tismanovski şi ai altora ca ei nu i-au împlinit ultima dorinţă, adică nu i-au permis să revină în ţară şi să moară acasă?
Primul gong al Festivalului s-a deschis cu minunata Simfonie nr. 1 în Mi b major op.13 de George Enescu, interpretată de Filarmonica din Haga, sub bagheta lui Christian Badea, un român de geniu plecat în urmă cu 32 de ani din România. Oare cum a perceput-o el, acest amartaloi cu freză nazistă, cum le spunea Mircea Eliade vânduţilor satanei, celor care lucrează împotriva poporului român?
Dar astfel de întrebări nici n-ar fi fost lăsate să se audă. Am mai trăit experienţa asta. Suntem doar în România, unde e greu de imaginat un dialog civilizat, unde, pentru a funcţiona democraţia, mai e nevoie de multă decapitare! Şi începând chiar cu cei de faţă, adică cu profitorii Festivalului enescian, cu patahârbicii ambarcaţiunilor de la putere, lipsite de cârmaci şi ancore. Să-i auziţi cum vâslesc, cât de anapoda, cât de atonal, Doamne, bietul popor, ce aleşi a ajuns să aibă!
Dar Holenderiada s-a întins şi mai mult. Cum credeţi că s-a deschis festivalul? Cu trei discursuri, a lui Holender, Andrei Pleşu şi Hunor. Ce căuta şi Andrei Pleşu printre ei? A fost adus să spele sau să strice imaginea? Acest nou profitor de imagine enesciană a tratat festivalul în băşcălie, în băşcălia-i binecunoscută, a dat-o pe miticisme, adică a vorbit de Mitică şi Caragiale, dar fără să ştie că nenea Iancu a fost un mare meloman, că la Berlin era nelipsit la concerte, că în casa lui cânta frecvent Cella Delavrancea, că el însuşi, aşa cum mărturiseşte, dacă nu ar fi fost scriitor, i-ar fi plăcut să fie compozitor! Dar nu despre aşa ceva a vorbit nenea Pleşu, ci a dat-o pe glumiţe în aplauzele asistenţei. Pleşu, şi prin proporţii, a devenit un nou Mircea Crişan al naţiei. Deocamdată o ţine în paradoxe. Dar de aici şi până la anecdote nu mai e decât un pas. Să-l fi văzut ce plin era acest nou glumeţ că e aplaudat în marea sală de conferinţe a partidului!
Ei, şi aici e adevărata Holenderiadă, fiindcă organizatorii, însuşi dl. Holender, au vorbit de public, de calitatea publicului, de faptul că au fost cumpărate toate biletele. Dar la acest concert inaugural Sala Palatului nu a fost plină, mai erau multe, foarte multe locuri goale. Apoi s-a întâmplat ceva uluitor, cu adevărat grav, spre stupefacţia Filarmonicii din Haga şi a lui Christian Badea: Spectatorii au aplaudat între părţile simfoniilor, atât în prima parte a programului, când s-a cântat Simfonia enesciană, cât şi în partea a doua, când s-a cântat Simfonia a X-a de Şostakovici, o capodoperă a muzicii universale, o adevărată minune. Ei bine, lecţia muzicii ne învaţă că între părţile unei lucrări simfonice nu se aplaudă, pentru a oferi un moment de respiro orchestrei şi dirijorului, pentru a ieşi din transă şi a ataca următoarea parte a lucrării. Ei au nevoie de linişte. Acest moment trebuie respectat. Dar spectatorii Sălii Palatului din seara de 1 septembrie nu au respectat acest pact cu muzica. De ce? Fiindcă erau snobi. Nişte nechemaţi. Oameni formaţi la emisiunile lui Pleşu şi Liicheanu, cu nivel de „Vacanţa Mare”. Veniseră pentru prima oară la un concert simfonic. Nu ştiau regula. Degeaba unii cunoscători le făceau semene să nu aplaude sau le spuneau „Ştttt!”, „Linişte”, nimic, ei aplaudau şi mai vârtos, ca în partea a treia sa Simfoniei lui Enescu: „Vif et vigoureux”.
N-aş avea nimic cu un astfel de sacrilegiu dacă aş fi convins că acei spectatori vor veni şi altădată la concertele festivalului. Sau dacă au învăţat lecţia. Ceea ce nu cred. Aici ar trebui să lucreze dl. Holender et co., un astfel de ţel ar trebui să aibă un mare festival, să contribuie la educaţia muzicală a spectatorilor, nu credeţi?! Un mare festival nu este doar pentru imaginea d-lui Fecală de la ICR, nici numai pentru iniţiaţi, este şi pentru aplaudacii unora ca Pleşu.

Sursa: Ziare.ro  
Autor: Grid Modorcea

Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi de vampiri: A. Pleşu

Sursa http://isabelavs.blogspot.com

Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi de vampiri: A. Pleşu

La un curs din 1937 faimosul profesor de metafizică Nae Ionescu gândise un argument care să probeze existenta lui Dumnezeu (si a domeniului transcendenţei) plecând de la libertatea omenească. În dialogul despre sufletul uman comparat cu o societate ideal guvernată, Platon, ca să ajungă la transendenţa lumii noumenale înrudită cu partea raţională din om, pornise şi el de la domeniul socialului, cel care “face posibilă libertatea omenească” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, p.150). 

Acei literaţi si filozofi dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, s-ar repezi să strige în cor după dresajul mediatic post-comunist: iată o nouă dovadă că întâiul creator de şcoală filozofică românească este “plagiator” (cf. Obs. Cult. febr. 2011). În prelegerea a XV-a dintr-un curs pe care nu l-a scris şi nu l-a tipărit niciodată, Nae Ionescu “plagiază” (din Politeia, în acest caz), şi-ar spune unul altuia. Ar vorbi la unison cu politrucul Z. Ornea, “educat de oameni formaţi în interbelic” (apud.Adrian Papahagi), precum Leon Tismăneanu, Paul Cornea şi Chisinevski-,  Ornea/Orenstein care la 27 de ani a dat pe ascuns Securităţii un manuscris de-al lui Noica (v.Obs. cult. nr.20/277 din 14-20 iulie 2005). Şi-ar “promova cultura memoriei” repetând ce-au aflat despre inexistenţa şcolii trăiriste din “lipsa de opere, de idei şi de sisteme filozofice” (Obs. Cult. febr.2011) şi despre existenţa “filozofului fără operă”, ei, literaţii şi filozofii de-o şchioapă, din care nici unul nu s-a iţit deasupra celorlalţi vreme de două decenii, exact perioada în care înflorise în intertbelic strălucitoarea şcoală de filozofie fondată de profesorul de metafizică. E drept că şcolii trăiriste, şi excepţionalelor ei întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu le-a fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte Răutu, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse Humboldt în plină teroare ideologică. Cum să nu repete şi ei în 2011 ce li s-a tot spus de la nivele atât de înalte? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie de a se crede, prin negarea originalităţii trăirismului, mai cunoscători în filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa: Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Mircea Eliade, etc, când doar cu astfel de fumuri s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.

Pornind de la libertatea umană, exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat bine guvernat (v.Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin, ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase la cursul său (tipărit după căderea comunismului, într-un moment privilegiat al recuperării capodoperelor de gândire românească) să explice că aici este si dincolo de aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea de aici” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.151). 

Faimosul logician (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine ştie în ce chip misterios) cum prezintă aceste lucruri la Facultatea de Filozofie ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte conducător de doctorate în filozofie, lectorul Pleşu vorbea la cursul său despre îngeri despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara spaţiului” (v.A. Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175). 

Mihail Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor-IHR (Monitorul Oficial, 50/22.I.2008), reţinând chintesenţa eticii intervalului materialist-dialectic profesată de directorul său Pleşu, va repeta (din perimata doctrină) ideea că abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea lor istorico-politică. Referindu-se la filozoful de şcoală trăiristă care a reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o bună parte din operele sale, M. Neamţu va consemna că “Noica a manifestat o psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a sistemelor teologico-metafizice” (v. M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi B.Tătaru-Cazaban, Ed. Humanitas, 2009, p.31). Specialistul IHR în ortodoxia “oficială”, -pentru care “cărările confuziei”(M.N) duc la Prislop (la mormântul Părintelui Arsenie Boca) -, s-a gândit că “orientarea eshatologică” a ortodoxiei nu poate fi nici ea lipsită de o atare dimensiune. Aşa a ajuns să creadă că “salvând mai întâi de toate persoana, iar nu o colectivitate abstractă, ortodoxia are virtuţi politice libertariene” (Mihail Neamţu, Ortodoxia, în “22”, Nr.197/4iulie 2006).

De la modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care l-a constituit trăiristul Noica* pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi “reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail Neamţu, la directorul său elogiat la şaizeci de ani în două masive volume omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă a activităţii primului an de funcţionare “sub cupola Academiei” a Institutului de Istoria Religiilor (IHR), ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi Bogdan Tătaru-Cazaban. După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că articolele cumulând 280 de pagini strânse de sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză complementară” îi conferă directorului său un loc în vecinătatea Scriitorilor bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale  (B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa  argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare. 

Dar să vedem cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi. Aflat în posesia  “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent” (A. Pleşu) el descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie, metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (“Lumea spirituală”, în vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179). Când a trebuit să vorbească la Lucerna la un festival de muzică,  Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună că vine din Ţara lui Dracula (“Îngerii şi muzica”, op. cit., p.160), că evreii şi nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor în parte câte un înger păzitor - ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi evidenţiază calităţile de conferenţiar, a mai notat că naţiunile ar forma deocamdată "un cor în derivă" ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia, dar că, "potrivit tradiţiei", reunificarea planetară va fi să stea: fie sub semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171). În “încercarea sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A.Pleşu), partea de noutate a discursului înregistrat în Elveţia şi publicat în “his insightful and informative book On Angels” (B. Tătaru-Cazaban) i-au asigurat negreşit un loc aparte în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de problema îngerilor.