Un text incendiar al lui Grid Modorcea despre Festivalul Internaţional „George Enescu”, Ioan Holender, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi alţi amartaloi

Holenderiada şi fecala ICR

Deschiderea Festivalului Internaţional „George Enescu” a fost precedată de o conferinţă de presă, la care au participat Ioan Holender, directorul Festivalului, Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, o frumuşică de la TVR, in locul directorului Lăzescu, apoi Demeter Andras, directorul Radiodifuziunii, Horia Roman Patapievici, preşedintele ICR. Şi sponsorii, prin reprezentanţii lor. O malacă de om, cu o faţă buhăită, reprezenta firma lui Ţiriac, sponsorul principal. Un cotidian britanic, „The Telegraph”, referindu-se la Festivalul „Enescu”, scria că „Muzica poate reda mândria unei naţiuni”, mândrie pe care, noi, românii, ne-am pierdut-o, nu-i aşa? Oare de unde ştiu acest lucru britanicii?
Aşadar, George Enescu, nu mai încape îndoială, a devenit brandul de piaţă al României, personalitatea de la care emană şansa de a putea redeveni mândri că suntem români! Din păcate, a fost o conferinţă de presă anunţată, dar ratată, fiindcă, după ce aceşti distinşi domni şi doamne au terminat ce aveau de spus, nimeni, din cei peste o sută de ziarişti prezenţi, nu a pus nici o întrebare. Oare de ce? Simplu. Fiindcă lipsea aerul condiţionat. Spaţiul unde a avut loc conferinţa de presa, în holul etajului ultim al Sălii Palatului, era irespirabil, oamenii transpirau, cei cu haine, şi le scoteau, iar alţii, ca Oprescu şi Buhăilă lui Ţiriac, au întins-o.
Şi am auzit aceeaşi placă. Cel puţin la ultimele cinci ediţii, în care a fost director, Ioan Holender a acuzat condiţiile în care are loc festivalul, recte Sala Palatului, care e o sală pentru Congresele partidului, nu e o sală de concerte, o sală cu o acustică bună, dimpotrivă, fapt pentru care multe orchestre sau solişti nu vin să concerteze aici, precum pianistul Radu Lupu, de pildă. Organizatorii au tot îmbunătăţit acustica, au pus perdele, cum arată şi acum, dar tot cârpeală. Va fi mai puţin rea, spunea Holender, dar nu va fi bună. Niciodată, oricâte îmbunătăţiri i se va aduce. Trebuie o sală nouă, pe măsura renumelui acestui Festival. Foştii miniştri ai culturii, nu mai departe Adrian Iorgulescu, au promis că vor construi o sală de concerte nouă. Acum au promis Hunor şi Operescu. Vă daţi seama că nici ei nu cred în aceste promisiuni. Apă de ploaie în ochii asistenţei!
Şi Holenderiada a continuat cu acuza că România nu face nimic pentru George Enescu, care e necunoscut în afară, care nu e cântat. De ce? Şi a dat un exemplu. O orchestră din străinătate a vrut să pregătească Simfonia concertantă de Enescu şi nu avea partitura. A apelat la români. Nici românii n-o aveau tipărită. Aşa că i-au trimis o copie proastă. Deci opera lui Enescu nu are toate partiturile tipărite. Cine să facă acest lucru pentru străinătate? Nu ICR, institut creat tocmai pentru un asemenea scop? Dar Holender nu ştia că cel din stânga lui, micul fürer Patahîrbici, aruncă banii pe tot felul de texte împotriva poporului român, cum este recentul op România medievală.
De altfel, tocmai acest lucru aş fi dorit să-l pun în discuţie dacă ar fi fost condiţii civilizate pentru o adevărată conferinţă de presă. Dar toată lumea nu aştepta decât să se termine odată, să iasă afară, la aer! Cu excepţia d-lui Mihai Constantinescu, directorul Artexim, care e factotum în acest festival, managerul lui principal, organizatorul muncii propriu-zise, ce credibilitate au ceilalţi domni dacă defilează cu fecala Institutului Cultural Român, care este perceput în Occident şi mai ales în America drept Institutul Cultural Antiromân? D-le Holender, ce vă aşteptaţi de la un individ care a scris că poporul român are „structura fecalei”? Enescu este reprezentantul românismului pur, al isihasmului muzicii mondiale, de ce nu vă întrebaţi, ce poate fi el pentru un om care percepe poporul român ca pe „umbra fecalei” (vezi cartea lui Politice)? Mai mult, pentru acest patahârb România medievală e o adunătură de hoţi, iar cel mai mare poet al neamului este „cadavrul nostru din debara”! Oare ce e de aşteptat să auzim că este George Enescu? Oare ce-o mai inventa şi despre acest mare român, căruia părinţii lui Patascârbici, ai lui Tismanovski şi ai altora ca ei nu i-au împlinit ultima dorinţă, adică nu i-au permis să revină în ţară şi să moară acasă?
Primul gong al Festivalului s-a deschis cu minunata Simfonie nr. 1 în Mi b major op.13 de George Enescu, interpretată de Filarmonica din Haga, sub bagheta lui Christian Badea, un român de geniu plecat în urmă cu 32 de ani din România. Oare cum a perceput-o el, acest amartaloi cu freză nazistă, cum le spunea Mircea Eliade vânduţilor satanei, celor care lucrează împotriva poporului român?
Dar astfel de întrebări nici n-ar fi fost lăsate să se audă. Am mai trăit experienţa asta. Suntem doar în România, unde e greu de imaginat un dialog civilizat, unde, pentru a funcţiona democraţia, mai e nevoie de multă decapitare! Şi începând chiar cu cei de faţă, adică cu profitorii Festivalului enescian, cu patahârbicii ambarcaţiunilor de la putere, lipsite de cârmaci şi ancore. Să-i auziţi cum vâslesc, cât de anapoda, cât de atonal, Doamne, bietul popor, ce aleşi a ajuns să aibă!
Dar Holenderiada s-a întins şi mai mult. Cum credeţi că s-a deschis festivalul? Cu trei discursuri, a lui Holender, Andrei Pleşu şi Hunor. Ce căuta şi Andrei Pleşu printre ei? A fost adus să spele sau să strice imaginea? Acest nou profitor de imagine enesciană a tratat festivalul în băşcălie, în băşcălia-i binecunoscută, a dat-o pe miticisme, adică a vorbit de Mitică şi Caragiale, dar fără să ştie că nenea Iancu a fost un mare meloman, că la Berlin era nelipsit la concerte, că în casa lui cânta frecvent Cella Delavrancea, că el însuşi, aşa cum mărturiseşte, dacă nu ar fi fost scriitor, i-ar fi plăcut să fie compozitor! Dar nu despre aşa ceva a vorbit nenea Pleşu, ci a dat-o pe glumiţe în aplauzele asistenţei. Pleşu, şi prin proporţii, a devenit un nou Mircea Crişan al naţiei. Deocamdată o ţine în paradoxe. Dar de aici şi până la anecdote nu mai e decât un pas. Să-l fi văzut ce plin era acest nou glumeţ că e aplaudat în marea sală de conferinţe a partidului!
Ei, şi aici e adevărata Holenderiadă, fiindcă organizatorii, însuşi dl. Holender, au vorbit de public, de calitatea publicului, de faptul că au fost cumpărate toate biletele. Dar la acest concert inaugural Sala Palatului nu a fost plină, mai erau multe, foarte multe locuri goale. Apoi s-a întâmplat ceva uluitor, cu adevărat grav, spre stupefacţia Filarmonicii din Haga şi a lui Christian Badea: Spectatorii au aplaudat între părţile simfoniilor, atât în prima parte a programului, când s-a cântat Simfonia enesciană, cât şi în partea a doua, când s-a cântat Simfonia a X-a de Şostakovici, o capodoperă a muzicii universale, o adevărată minune. Ei bine, lecţia muzicii ne învaţă că între părţile unei lucrări simfonice nu se aplaudă, pentru a oferi un moment de respiro orchestrei şi dirijorului, pentru a ieşi din transă şi a ataca următoarea parte a lucrării. Ei au nevoie de linişte. Acest moment trebuie respectat. Dar spectatorii Sălii Palatului din seara de 1 septembrie nu au respectat acest pact cu muzica. De ce? Fiindcă erau snobi. Nişte nechemaţi. Oameni formaţi la emisiunile lui Pleşu şi Liicheanu, cu nivel de „Vacanţa Mare”. Veniseră pentru prima oară la un concert simfonic. Nu ştiau regula. Degeaba unii cunoscători le făceau semene să nu aplaude sau le spuneau „Ştttt!”, „Linişte”, nimic, ei aplaudau şi mai vârtos, ca în partea a treia sa Simfoniei lui Enescu: „Vif et vigoureux”.
N-aş avea nimic cu un astfel de sacrilegiu dacă aş fi convins că acei spectatori vor veni şi altădată la concertele festivalului. Sau dacă au învăţat lecţia. Ceea ce nu cred. Aici ar trebui să lucreze dl. Holender et co., un astfel de ţel ar trebui să aibă un mare festival, să contribuie la educaţia muzicală a spectatorilor, nu credeţi?! Un mare festival nu este doar pentru imaginea d-lui Fecală de la ICR, nici numai pentru iniţiaţi, este şi pentru aplaudacii unora ca Pleşu.

Sursa: Ziare.ro  
Autor: Grid Modorcea