Imediat
după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm:
La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit!
V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La
Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan,
Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi
le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere
şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…
La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;
La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea
s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de
brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de
poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus:
cultura, învăţământul şi religia.
- au atacat şcoala românească,
europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a
respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl
vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de
părinţi după modelul Pavlik Morozov;
- au atacat cartea: au
ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele
«tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste»
(citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
-
însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara
«republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de
meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen
de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".
"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".
Fabricarea
"linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme,
din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze
- dar nu şi germane!
"Biserica a fost interzisă în faza a doua
(1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost
agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în
majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă
Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în
mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu
şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după
care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu
vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor;
uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se
îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala.
Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau
să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au
pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile
parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat
locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii.
Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri.
Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole
a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O
bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din
Cetatea Hotinului - în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există
informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de
seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu
"litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un
rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu
entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a
ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după
noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din
Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor
muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de
la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail.
Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii -
fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii
revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este
autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor
din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de
ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău
- tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând
(fireşte: prea-târziu).
48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:
Preoţi
ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe
Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi
şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).
Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre
deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu
condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la
acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.
Siliţi să fugă în iulie
1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa
focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.
In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.
La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi
"Pe
vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din
România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le
în cale cu flori!»"
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.
In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.
"în
toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă
Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60
persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000
victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în
Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…"
"«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".
"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"-
periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau
scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.
"- la
Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în
septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87
cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;
"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;
"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;
"La
Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi,
nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au
trecut cu tancurile peste ei»;
"Orchestra simfonică a Basarabiei
fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a
întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi
în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";
"După
izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi
prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei
după explozia Comandamentului de la Odessa."
După o statistică
sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12
luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au
murit sub tortură cca 30.000 de persoane.
"In ajunul Paştelor
1941, un grup de 40 elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au
redactat manifeste antisovietice - redactate de profesoara de filosofie
Maria Manjaru şi de elevul Dumitru Avramoglu: "«Ne-am săturat de regimul
şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos
NKVD! Jos Stalin!» Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. Ïn
frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigore Mihu,
Vichentie Eprov, Victor Bradeţchi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost
executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi
la pedepse între 10 şi 25 ani".1)
"Pe ocupanţi îi impresionaseră
prăvăliile în general, în special magazinele alimentare. Cumpărau
cantităţi enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău.
Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.
"Spre uimirea
localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie,
mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, ace pentru
maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. în magazinele de
îmbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi - nu se atingeau de
pălării, cravate (considerate «burgheze»).
Era frecvent ca
rusoaicele să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că
sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste
bluze".
Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia
supravieţuitorului Vasile Vorobeţ, publicată în Datoria românească,
Chicago, Il, USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004):
"La 1 aprilie
1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina ocupată de sovietici a
avut loc un masacru: victime: românii care au încercat să se refugieze
în patria mamă. (…) Nu trecuse nici un an în infernul ocupaţiei
bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, majoritatea
situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Ideşti, Suceveni, Demca,
Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuţii de jos, Hliboca, ş.a.) au fost
cuprinşi de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, a
pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor,
recrutarea tineretului în Armata Roşie, dijmuirea recoltelor prin ‘cote’
obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: prin
ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulţi dintre ei au fuseseră
despărţiţi de părinţi, de copii, de soţi, de soţii, de fraţi, de surori.
"Celelate
naţionalităţi (nemţi, poloni, evrei, slovaci) au primit dreptul la
repatriere. Din Pătrăuţii de Jos s-a iscat zvonul că şi românii pot să
se repatrieze, trecînd gardul de sârmă ghimpată în România. Acest zvon a
zburat din gură în gură prin satele amintite şi astfel, la 1 aprilie
1941 mii de români au luat hotărîrea să lase agoniseala de-o viaţă acolo
şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă.
"Lângă moara din
Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. înveşmântaţi în haine de
sărbătoare (…) s-au strâns toţI cei care şi-au pus în gând să treacă
gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de bucurie şi speranţă
rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi însoţiţi pe drum
cruci, prapori, icoane. Cineva din mulţime a spus cu glas tare: «Oameni
buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu pâine şi sare!» La
rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea albe. Toţi aveau
convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, în sfârşit, soţia,
soţul, tatăl, fiica, fratele. "S-a dat un semnal de plecare spre
graniţă (…) pe un drum de pădure către toloaca [păşunea, islazul - n.m.]
de la Varniţa, Fântâna Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe.
Cei din faţă aveau tricolorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri
albe şi cruci. Din când în când se auzea din mulţime: «Trăiască România
Mare şi Regele Mihai!». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La
graniţă!»
"Grănicerii ocupanţilor le-au ieşit înainte,
îndemnîndu-i să facă cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (…)
Ei nu au crezut. Cum puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte
naţionalităţi au fost sprijiniţi să plece! Ignorînd somaţiile, în
strigătele disperate:
"«La graniţă, la graniţă!», au pornit mai
departe. "Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale
lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevătămaţi, la îndemnul celor din
urmă: «înainte! Ura!», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar şi din
aceştia au căzut mulţi sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicaţi
batistele albe!», dar gloanţele ciuruiau şI mâinile ridicate şi
batistele. (…) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să
fugă spre pădure, unii dintre ei târîndu-se răniţi şi plini de sânge. Se
trăgea şi din pădure, de după copaci.
Toloaca de la Varniţa s-a
umplut de mormane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau
duşi de mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete,
gemete, blesteme. (…)
S-a pornit o adevărată hăituire şi
vânătoare de oameni. "O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost
deportaţi în Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28
ani. Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile
după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă de
vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sângele
din cauza rănilor (…).
"Unul din supravieţuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc povesteşte:
"«Invazia
sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoare, cea mai
lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început procesul de
asimilare, insistîndu-se pentru dispariţia trăsăturilor specifice
românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot s-a
pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau
interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din
afară.
Sărbătorile religioase şi naţionale, interzise. Pentru a
stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul
de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai
înstăriţi, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)»" "(…)
După căderea comunismului şi destrămarea«Minunii» Sovietice, în locul
odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi sfinţit în anul
1943 (…) o TROIţ™ - pe care autorităţile ucrainene au demolat-o!"
[sublinierea mea, apăsată].
"în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.
Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia".
"«într-un sfert de oră să fiţi gata!»
Paul Goma, fragment din "Săptămâna Roşie", pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr
