Părintele Stăniloae: Ce înseamnă „a-ți tăia voia”?

„Adevărata smerenie stă în «a-ţi tăia voia», pe care Dumnezeu ţi-o lasă.”

„E uşor să spui că te pleci în faţa lui Dumnezeu, dar nu a oamenilor. Spunând că faci ceea ce spune Dumnezeu, faci, în fond, ceea ce ți se pare ție că-ți spune Dumnezeu. Acesta e păcatul protestantismului. Apoi, deşi credinciosul protestant spune că se smereşte, socotind că tot binele ce-l face omul vine exclusiv de la Dumnezeu, în aceasta e mai degrabă un predestinaţionism, în care nu se cere omului nimic, căci se neagă orice libertate a lui de a face răul, când Dumnezeu l-a ales să facă binele prin el. Omul nu se poate nici măcar smeri. Adevărata smerenie stă în „a-ţi tăia voia”, pe care Dumnezeu ţi-o lasă. Şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu cel nevăzut, fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real. Şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu, de a cărui prezenţă îţi stă mărturie şi un altul, ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea ta, ci vrea să-şi facă simţite în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul, care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericească, începută prin Apostoli, că-ţi vorbeşte in numele Domnului.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 790 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 451)

Sursa: Doxologia

Avva Dorotei: Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare

Bine a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice Întelepciunea) sa-şi gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din cele ce i se intampla şi ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu adevarat trebuie sa fie şi bune şi spre folosul sufletului le face, fiindca ne iubeste şi-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Şi niciodata sa nu se intristeze de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, şi cu smerenie şi cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, şi nu este cu putinta acestea sa fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu le face. Dacă cineva, avand un prieten, care ştie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie şi lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca mă iubeste şi niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta şi s-a facut om pentru noi, sa credem, adică, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste şi mila pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste şi nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii şi cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru şi dupa folos ne chiverniseste pana şi la cele mai mici. Ar putea zice iarăşi cineva despre prieten: desi mă iubeste, ii este mila de mine şi ştie sa mă chiverniseasca, dar nu poate sa-mi ajute la cele ce ştie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate şi nimic nu-i este cu neputinta. Deci, dacă ştim despre Dumnezeu ca ne iubeste şi-i este mila de zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca ştie sa ne chiverniseasca şi nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce face, le face pentru folosul nostru şi aşa se cuvine sa le primim cu multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun şi milostiv, chiar dacă sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata şi nu trece cu vederea (fiind drept şi milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra. 

Avva Dorotei: Pentru frica de muncile cele viitoare

Când eram bolnav de durerea picioarelor, unii din cei ce veneau sa mă vada şi sa mă cerceteze la neputinta ce sufeream, mă intrebau la le spun din ce pricina mi s-a intamplat acea durere. Aceasta cercetare socotesc ca o faceau din doua pricini: una ca sa mă mangaie la durerile ce aveam, iar alta ca sa-mi dea prilej sa le graiesc cate ceva. Deci, se cade sa ascultati şi voi fratilor, ca povestirea scarbei, dupa ce te-ai izbavit de ea, este placuta. Ca şi cei ce umbla pe mare: când se ridica furtuna, toti cei din corabie se intristeaza, dar dupa ce trece, isi spun unul altuia intamplarile lor.

Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam in seama proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara voia lui Dumnezeu, Care stiind căci cu adevarat aceasta ne este de folos, de aceea a randuit in acest chip. Şi macar de ar avea vreo alta pricina la vedere acel lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam. De pilda, puteam sa le spun celor ce mă intrebau de durerile picioarelor ca mi s-a pricinuit reumatism in picioare şi mă dor, pentru ca m-am indeletnicit cu ospete straine şi m-am silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi stomacul cu mancari. Sau şi alte multe pricini puteam sa gasesc şi sa le spun, ca sa nu fie lipsit de pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am zis ca cea mai adevarata şi mai de folos pricina este aceasta: ca aşa ştie Dumnezeu ca e de folos sufletului meu şi aşa a facut, pentru ca nici un lucru din cate face Dumnezeu nu este rau, ci toate sunt foarte bune.

Deci, acum va zic şi voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva, orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din pronia lui Dumnezeu, şi sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care aşa de mult se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc şi de viata lor şi doresc sa moara, numai sa scape.

Şi patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului lor, şi din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare şi infricosata are sufletul când iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi nestiind cele mai infricosate, vedem aceste ce ni se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu stiti ce zice la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe un bătrân, zicand: "Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?". Şi-i zise lui batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind ca scarba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de aici". Altul, de asemenea a intrebat pe un bătrân: "Stapane, care sa fie pricina ca mă cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Şi-i zise lui batranul: "Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face mare sarguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei". Aşa de mult erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind voim sa ne mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla, de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, şi sa ne fericim ca ne-a invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata. Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos şi se roaga lui Dumnezeu ca sa-i sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala. Precum şi pacatosul socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind ca sufletul impreuna cu acest trup, se şi lupta cu patimile, dar se şi mangaie, mancand, band, dormind şi vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce iese din trup, ramane singur numai cu patimile impreuna şi pururea este muncit de ele, mustrandu-se de ele, arzandu-se de chinuirea lor şi atât de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-şi poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Ca mare mangaiere ar avea, precum zice proorocul David: "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit". Ci şi de aceasta bucurie este lipsit de multa chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va dacă ar fi unul din voi inchis intr-o casa intunecoasa şi numai trei zile sa nu mănânce, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu cante, sa nu se roage, nici sa nu-şi aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, inca fiind in aceasta lume. Cu cat mai mult când va iesi sufletul din trup şi va cadea sub stapanirea muncilor şi va ramane numai singur ticalosul suflet cu dansele, oare ce va patimi atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti sa o pricepeti oarecum din scarbele ce se intampla aici in viata: căci când este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce materie face aceasta arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii şi mahnirea inimii il atâta, il tulbura şi-l scarbeste. Aşa şi sufletul pacatos, pururea este pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-şi totdeauna aminte de amaraciunea şi tulburarea patimilor, care il ard necontenit şi-l usuca. Dar pe langa tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate şi acele puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa pacatele ce a facut aici in lume! Şi dupa cum Scriptura ne incredinteaza, focul acela este nestins şi infricosat, intunericul este groaznic şi nesuferit şi ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Căci, precum sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase şi se desfateaza intru veselie ingereasca şi fiecare se bucura şi de insasi aducerea aminte a faptelor lor cele bune, tot aşa şi pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase, pline de frica şi de cutremur, fiind mustrati şi de constiinta lor pentru cele ce au gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a lui Dumnezeu. Ca, precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav şi mai infricosat decat acele locuri la care sunt trimisi dracii? Şi ce este mai amar decat munca in care sunt osanditi? Însă şi pacatosii acolo se vor osandi şi se vor munci impreuna cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va de la mine, blestematilor, in focul de veci, care este gatit diavolilor şi slugilor lui". Dar mai amara şi mai ticaloasa munca decat toate este a fi lipsit de slava lui Dumnezeu şi a nu fi invrednicit de vederea fetei Lui. Dupa cum zice şi sfantul Ioan Hrisostom "Chiar de n-ar fi râu de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este destul numai a sta de fata la acel infricosat divan şi a vedea ca unii se invrednicesc a fi slaviti şi laudati, iar altii a fi defaimati şi osanditi ca sa nu mai vada fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita şi mai nesuferita pedeapsa, rusine, necinste şi intristare. Ca atunci, şi mustrarea constiintei şi aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o mie de munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut aici, precum zic Sfintii Parinti, şi de cuvinte, şi de fapte şi de ganduri şi nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm: "În ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele acestui veac, adică de case, mosii, rudenii, copii, de dare şi luare. Pe toate acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde şi de nici unele dintr-insele nu-şi mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care le-a facut. De aceasta isi aduce aminte şi nu pierde pe nici una din ele; ba şi dacă a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi aduce aminte şi de cel ce l-a folosit şi de cel pe care l-a folosit. De asemenea, şi dacă a facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce aminte şi de acestea şi nu uita, precum am zis, nici una din cate a facut in lumea aceasta, ci pe toate le tine minte când iese din trup; inca şi mai vadit şi mai limpede le tine minte, fiindca se slobozeste din acest trup pamantesc. Vorbind cu un bătrân pentru aceasta şi zicand acel bătrân ca sufletul când iese din trup isi aduce aminte şi de pacatul ce a facut şi de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam: "Nu va fi aşa, ci poate va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau care l-a deprins din lucrarea pacatului, şi de acela numai isi va aduce aminte nu şi de obraze!". Dar batranul nu se incredinta de aceasta şi zicea ca tine minte şi locul unde a pacatuit, şi chipul pacatului şi obrazul cu care a facut pacatul. Şi ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat aşa o sa fie şi vai de noi de nu de vom ingriji.