Bine a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice Întelepciunea) sa-şi gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din cele ce i se intampla şi ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu adevarat trebuie sa fie şi bune şi spre folosul sufletului le face, fiindca ne iubeste şi-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Şi niciodata sa nu se intristeze de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, şi cu smerenie şi cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, şi nu este cu putinta acestea sa fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu le face. Dacă cineva, avand un prieten, care ştie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie şi lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca mă iubeste şi niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta şi s-a facut om pentru noi, sa credem, adică, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste şi mila pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste şi nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii şi cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru şi dupa folos ne chiverniseste pana şi la cele mai mici. Ar putea zice iarăşi cineva despre prieten: desi mă iubeste, ii este mila de mine şi ştie sa mă chiverniseasca, dar nu poate sa-mi ajute la cele ce ştie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate şi nimic nu-i este cu neputinta. Deci, dacă ştim despre Dumnezeu ca ne iubeste şi-i este mila de zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca ştie sa ne chiverniseasca şi nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce face, le face pentru folosul nostru şi aşa se cuvine sa le primim cu multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun şi milostiv, chiar dacă sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata şi nu trece cu vederea (fiind drept şi milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra.
Cineva ar putea sa se indoiasca adesea intru sine, zicand: Dacă cineva pacatuieste din pricina vreunei scarbe, cum este cu putinta a spune ca pentru folosul sau este? Sa stiti însă ca nu din vreo nevoie intamplatoare greseste cineva, ci din nerabdare şi pentru ca nu vrem sa suferim nici cea mai mica scarba, sau sa patimim ceva impotriva voii noastre. Căci, peste puterea voii noastre, nu ne lasa Dumnezeu sa fim ispititi, precum zice şi Apostolul: "Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa sa fim incercati peste puterea noastra". Noi suntem nerabdatori şi lenesi, şi fara smerenie, de aceea suferim. Şi cu cat ne silim sa scapam de ispite, cu atât ne ingreunam de ele, ca neavand rabdare, niciodata nu ne putem mantui de ele.
Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce ştiu mestesugul innotarii, când vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana ce trece, şi aşa innoata fara vatamare; iar cei ce nu ştiu, vrand sa stea impotriva valului, sunt aruncati afara şi impinsi departe. Iar dacă incep iarăşi a innota, venind alt val, de-i va sta şi acestuia impotriva, iarăşi sunt aruncati afara. Şi nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte, ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, şi se vor smeri sub el, trec fara stricaciune şi ajung unde le este gandul şi-şi fac treaba lor.
Aşa este şi la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare şi smerenie, le trece fara stricaciune, iar de se vor impotrivi şi tulbura, gasind pricina la orice, şi pe sine se tulbura şi ispita o adauga. Şi in loc sa se foloseasca, mai mult se pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le indura fara tulburare. Chiar dacă am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa ne tulburam, ca cine se tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din altceva decat din nebunie şi mandrie; pentru ca nu-şi cunoaste starea şi nici nu vrea sa se osteneasca, precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim aceasta este ca nu ştim puterile noastre, nici nu avem rabdare la ceea ce incepem, ci fara osteneala vrem sa castigam faptele bune. Dar pentru ce te tulburi, o, pacatosule, fiind suparat de pacat? Pentru ce te sperii? Dacă l-ai facut, il ai, pentru aceea te tulbura; arvuna pacatului o ai in tine, de ce zici: la ce mă supara? Decat sa cartesti, mai bine rabda, nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca. Fratilor, nu este cu putinta sa nu aiba scarba pacatului cel ce il face. Şi avva Şisoie a zis: "Lucrurile pacatului avandu-le intru noi, pacatul nu se departeaza"; da-i arvuna ce ai luat-o, şi aşa o sa scapi. Lucrurile pacatului nu sunt altceva decat pricinile care indeamna spre pacatuire. Iar arvuna, unirea cu dulceata pacatului. Deci, atâta vreme cat nu ne vom izbavi de acestea, e cu neputinta a nu fi robiti de ganduri rele, care ne silesc sa facem pacatul şi nevrand noi, fiind inca de la inceput, de voie, ne-am dat in mainile lor.
Aceasta este ceea ce zice proorocul despre Efraim: Ca a silnicit pe potrivnicul sau adică constiinta sa, şi a defaimat judecata, căci a poftit Egiptul şi aşa fara voie a fost robit de Asirieni. Egipt, numesc Parintii voia trupului, care ne atrage spre desfranari, deprinzand gandul nostru sa se plece la patimi trupesti; iar Asirieni numesc cugetele cele rele, care ne tulbura mintea şi o umplu de idolii cei necurati, tragand-o cu sila şi nevrand, spre faptuirea pacatului. Deci, de se va deda cineva cu voia la odihna trupeasca, se sileste şi fara de voia sa a se duce la Asirieni, ca sa slujeasca lui Nabucodonosor. Aceasta, stiind-o proorocul, il mustra, zicand: "Nu va pogorati in Egipt! Ce faceti ticalosilor? Smeriti-va putin, plecati umerile voastre şi slujiti imparatului Vavilonului şi sedeti in pamantul parintilor vostri". Apoi, il şi intareste zicand: "Nu va temeti de fata lui, căci cu voi este Dumnezeu şi va va scapa din mainile lui". De mai inainte de a spune necazul ce o sa vina de nu se vor supune lui Dumnezeu: "De veti merge, zice, la Egipt, veti fi robi, spre blestem şi ocara". Iar ei au raspuns: "Nu sedem in pamantul acesta, ci ne ducem in Egipt, ca sa nu vedem razboi, nici sa nu auzim glasul trambitei şi sa murim de foame". Deci s-au dus şi au slujit lui Faraon, iar pe urma şi fara voia lor au ajuns robi Asirienilor.
Luati aminte puterea cuvintelor: inainte de a face pacatul, desi te lupta gandurile, dar fiind in cetatea ta, esti slobod şi ai pe Dumnezeu in ajutor. Şi de te vei smeri şi vei purta jugul scarbei cu multumire, nevoindu-te cat de putin, te scapa ajutorul lui Dumnezeu. Iar de nu te vei osteni, şi vei primi odihna trupului, atunci cu sila vei fi dus in pamantul asirienilor, şi le slujesti, chiar nevrand. Atunci le zice proorocul: "Rugati-va pentru viata lui Nabucodonosor ca in viata lui sta mantuirea voastra". Nabucodonosor inseamna a avea rabdare la scarbele ce se intampla şi a nu fugi de ea, ci a o suferi cu smerenie ca şi cum ar trebui sa fii mahnit, şi a nu te socoti vrednic sa scapi de greutatea ei. Chiar de se va prelungi acea scarba şi se va inteti şi intari asupra-ti ispita, sa o rabzi fara cartire, fie ca stii sau nu pricina din care a venit mahnirea, cu credinta ca nimic nu face Dumnezeu fara judecata şi dreptate. Întocmai ca fratele acela, caruia ridicandu-i Dumnezeu ispita, plangea şi se tanguia zicand: "Doamne, au nu sunt vrednic sa fiu ispitit catusi de putin?". E scris de asemenea ca ucenicul unui mare bătrân era foarte tare suparat de curvie. Batranul, vazandu-l ca se ostenea mult, ii zice: "Vrei sa mă rog lui Dumnezeu sa te usureze de ispita?". Iar fratele i-a raspuns: "Parinte, desi mă ostenesc, însă simt in mine rod de osteneala. Mai degraba, roaga-te lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare".
Vedeti, acestia vor sa se mantuiasca cu adevarat, asta insemneaza a purta cu smerenie jugul supararii şi a te ruga pentru viata lui Nabucodonosor, despre care zice proorocul ca intru viata lui este mantuirea noastra. De asemenea, ceea ce a spus fratele: ca simt rod din osteneala, inseamna: intru viata lui este mantuirea mea. De aceea, i-a zis şi batranul: "Frate, astazi am cunoscut ca sporesti, ba m-ai şi intrecut". Căci atunci când se nevoieste cineva sa nu faca pacatul şi incepe a lupta cu gandurile cele rele, se smereste, se umileste, se nevoieste şi cu scarba ostenelii, putin cate putin se curateste şi-şi vine in fire. Din nepricepere şi din mandrie, dar, se tulbura cineva când se supara de vreo patima, când mai degraba se cuvine (cunoscandu-şi cu smerenie puterile sale) sa sufere rugandu-se, pana ce va face Dumnezeu mila cu dansul. Căci dacă nu va fi ispitit cineva şi nu va suferi scarba patimilor, niciodata nu se va sili sa se curateasca. Precum zice şi psalmul pentru aceasta: "Când rasar pacatosii ca iarba şi se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului". Când, adică, se vor arata patimile la cei ce se nevoiesc, atunci vor fi izgonite de la dansii.
Pricepeti puterea cuvantului. Întai rasar gandurile cele rele, apoi se vadesc patimile şi atunci se izgonesc. Acestea toate se intampla la cei ce se nevoiesc; dar noi facand pacatul şi patimile lucrand totdeauna nu ştim nici când rasar gandurile rele, nici când se ivesc patimile, ca sa ne luptam impotriva lor, pentru ca suntem inca impilati jos in Egipt, la lucrarea pamantului lui Faraon. Oare cine ne va arata macar robia ca sa o pricepem, sa ne smerim şi sa ne mantuim? Evreii, când erau in Egipt, in robia lui Faraon şi lucrau caramizi, erau impilati cu fata la pamant. Tot aşa şi sufletul, când este stapanit de diavolul şi lucreaza pacatul, calca cugetul sau şi-l face sa nu mai cugete la nimic duhovnicesc, ci totdeauna cugeta şi face lucruri pamantesti. Scriptura zice căci, cu caramizile facute de evrei, s-au zidit trei cetati tari: Pito, Remesi şi On, adică Heliopolis... Acestea sunt: iubirea de pofta, alta, iubirea de argint, iar a treia iubirea de slava, din care se nasc toate celelalte pacate. Iar când a trimis Dumnezeu pe Moisi sa scoata pe evrei din Egipt şi mai mult ii silea Faraon la lucru, zicandu-le: "De aceea, cereti a merge sa slujiti Dumnezeului vostru, fiindca sedeti fara de lucru". Tot aşa face şi diavolul când vede ca i s-a facut mila lui Dumnezeu de vreun suflet şi vrea sa-l usureze de patimi, prin cuvantul Sau sau prin vreuna din slugile Sale. Atunci vrajmasul ingreuiaza şi mai mult patimile asupra lui şi-i da mai tare razboi impotriva. Însa parintii stiind acestea, intaresc pe om cu invataturile lor şi nu-i lasa se se infricoseze. Ci unul zice: ai cazut? Scoala-te iar de vei cadea iarăşi scoala-te, şi altele. Altul: de aici se vede puterea celor ce se sarguiesc spre savarsirea faptelor bune, ca de vor cadea, nu se tem, nici nu se deznadajduiesc, ci iarăşi se silesc. Şi aşa, fiecare dintre parinti, cu acest fel de sfaturi, da mana de ajutor celor scarbiti de vrajmasi şi se trudesc. Ca şi Parintii s-au invatat aşa din Sfanta Scriptura care zice: "Au doara, cel ce cade nu se scoala? Şi cel ce se rastoarna, nu se va intoarce? Întorceti-va spre mine, fiilor, şi eu voi vindeca stricaciunile voastre" zice Domnul. Şi altele asemenea. Iar când s-a ingreuiat mana lui Dumnezeu peste Faraon şi peste slugile lui şi a voit sa slobozeasca pe evrei, a zis Faraon, catre Moisi: "Duceti-va sa va inchinati Dumnezeului vostru, însă oile şi vacile voastre le lasati aici". Care inchipuiesc gandurile inimii, pe care voia sa le stapaneasca Faraon, socotind ca pentru aceste vite, evreii se vor intoarce iarăşi la dansul. Moisi i-a zis lui: "Nu! Ci şi tu sa ne dai jertfe ca sa le aducem Dumnezeului nostru, iar lucrurile noastre le luam toate cu noi şi nimic nu lasam". Dupa ce a scos Moisi pe evrei din Egipt şi i-a trecut prin mare, vrand Dumnezeu sa-i duca la cei saptezeci de finici şi la cele douasprezece izvoare de apa, i-a dus intai la Mera, şi se mahnea norodul neafland apa sa bea, ca apa aceea era amara. Apoi, de la Mera, i-a dus la lucul unde erau cei saptezeci de finici şi cele douasprezece izvoare de apa. Aşa şi sufletul: când va inceta faptuirea pacatului şi va trece marea cea intelegatoare, intai trebuie sa se osteneasca a suferi multe scarbe şi apoi aşa prin scarbe sa intre in sfanta odihna: căci cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia cerurilor, fiindca scarbele aduc mila lui Dumnezeu in suflet, precum vanturile aduc ploaia. Şi in ce chip, ploaia cea multa, dacă semenaturile sunt tinere, le putrezeste şi-şi pierd rodul lor, iar vanturile le zvanteaza putin cate putin şi le intaresc; tot aşa şi la suflet: odihna, negrija şi lenea il imbolnavesc şi-l slabesc, iar ispitele il intaresc şi unesc cu Dumnezeu, precum zice: proorocul: "Doamne, intru necazuri mi-am adus aminte de Tine!". Pentru aceasta, precum am zis, nu trebuie sa ne tulburam, nici sa ne ingreuiem de suparari, ci sa le suferim şi sa multumim intru necazuri, şi totdeauna sa ne rugam lui Dumnezeu cu smerenie, ca sa reverse mila Sa peste neputinta noastra sa sa ne acopere de toata ispita.
Ca Lui, i se cuvine slava, cinstea şi inchinaciunea, in veci,
Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu