Un copil roman de 9 ani, suspectat de gripa noua, a intrat in soc anafilactic dupa administrarea tratamentului

O fetiţă în vârstă de doi ani din Botoşani a decedat la două ore de la internarea în spital, medicii constatând o simptomatologie similară celei a virusului A/H1N1,care debutase cu 12 ore înainte de aducerea la spital, un alt copil de 9 ani fiind în şoc anafilactic după administrarea de antibiotice.

Potrivit directorului medical al Direcţiei de Sănătate Publică Botoşani, Gheorghe Apetroaie, copilul de doi ani avea simptome clare de gripă porcină, iar luni dimineaţă va fi efectuată necropsia. Fetiţa se simţea rău de 12 ore când a fost adusă la spital, la două ore de la internare medicii constatându-i decesul, a explicat pentru NewsIn Apetroaie.

Potrivit reprezentanţilor Ministerului Sănătăţii, nu se ştie exact cauza care a provocat decesul copilului, momentan nefiind efectuat examenul anatomopatologic, pentru că nu i se găsesc părinţii.

Un alt copil în vârstă de nouă ani, tot din Botoşani, se află momentan în stare foarte gravă, după ce a intrat în şoc anafilactic. Acesta a fost internat în spital la secţia de epidemiologie cu simptome de gripă porcină, iar medicii i-au administrat antibiotice. Pentru că starea lui s-a agravat foarte tare, el va fi transferat în cursul zilei de duminică la Iaşi.

NEWSIN

A murit Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Minunate apoftegme despre Patriarhul Pavle al Serbiei.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sarbe, Pavle, a decedat duminica la varsta de 95 de ani intr-un spital din Belgrad, informeaza agentia Beta, citata de AFP.

Patriarhul Pavle - Omul Cerului şi al pământului -

Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe este eroul multor povestioare şi anecdote. Ele întăresc legenda că ar fi un om popular şi cu viaţă sfântă. Anul trecut, Sfinţia Sa Patriarhul sârb Pavle a împlinit nouă decenii de viaţa pe pământ. Cu aceasta ocazie, la propunerea preşedintelui Guvernului Serbiei Vojislav Kostunica, preşedintele Serbiei şi Muntenegrului Svetozar Marovic l-a distins cu Ordinul “Nemanja” clasa I. Cu aceeaşi ocazie “NIN” [prescurtare de la "Nedeljne informativne novine" -Ziar săptămânal de informaţie] reproduce câteva istorioare interesante din viata Sfinţiei Sale. Prin felul său de viaţă Patriarhul Pavle este apropiat oamenilor. Pe dânsul, sârbii îl simt ca pe un semen apropiat lor, şi nu ne referim numai la credincioşii practicanţi.

Wartburg. Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:
- Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!

Mercedes. Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:
- Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:
- Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?
- Al meu, Sfinţia Voastră!
- Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:
- Dumnezeu să vă aibă în pază!

Automobilele negre. Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:
- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?
- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.
- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Dificultăţile diaconului. În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.
- Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.
- Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.
- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape…
- Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.
- Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major – Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…
- Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fiecare vede ceea ce doreşte!

Două măsline. La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.
- Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?
- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin – răspunse Patriarhul.

Mesaj către America. Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:
- Cu ce am putea să vă ajutăm?
- Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

Reglarea conturilor. Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.
- “Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.
- “Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea “Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru “a se socoti”:
- “Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”.
- “Păi, aşa e, Sfinţia Voastră…”.
- “Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”.
- “Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”.
- “Pai să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!

Salariile. Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii… Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.
A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:
- “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

Pentru Milos Crnjanski. În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.
Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: “Monumentele din Kosovo”, i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:
- “Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!”.

Economii. Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:
- “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.
Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

La “Semnul de întrebare”. Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “?”, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:
- Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:
- Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic!

“Arătarea” Născătoarei de Dumnezeu. S-a întâmplat ca în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar al Patriarhiei, să dea buzna un om între două vârste, cu ochi mari şi cu privire înflăcărată. A început să explice că a trebuit să vină, deoarece are să comunice ceva important… Patriarhul l-a invitat să ia loc, să se mai liniştească. Iar acela începu atunci să povestească cum că în somn i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu şi ce i-a spus…
Patriarhul l-a ascultat cu atenţie, apoi l-a întrerupt tăios:
- “Ascultaţi-mă, domnule. Eu sunt episcop de aproape cincizeci de ani, călugăr sunt, se înţelege, de şi mai mulţi ani, în fiecare zi slujesc Sfânta Liturghie; mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat încă, iar Dumneavoastră vi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu! Lăsaţi-o baltă, vă rog…”.

Ziarele şi anii lumina. Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:
- “Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă… Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine…”.
Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.
- “Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!”. Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:
- Luminăţia Voastră… [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti - Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti - Luminăţia Voastră].
La care Patriarhul replică:
- De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?

(Jovan Janjic, “NIN“, preluat de săptămânalul de limbă sârbă “Nasa reč“, Timişoara, nr. 772 / 03.12.2004, pp. 24-25)

Mărturia Angelicăi Vieru, soţia muncitorului anticomunist Vasile Vieru, decedat la mai puţin de un an de la revolta din 15 noiembrie 1987

Angelica Vieru este soţia regretatului Vasile Vieru, participant la revoltă, trecut la cele veşnice în 5 septembrie 1988. Doamna Vieru ne-a pus la dispoziţie o zguduitoare mărturie scrisă la începutul anului 1990.

Mărturie Angelica VIERU:

«Era în stare să meargă oriunde, numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.»

În sâmbăta din 14 noiembrie, soţul meu a luat salariul. În duminica din 15 noiembrie 1987, dimineaţa pe la ora 6, am mers împreună la secţia de votare de la Şcoala Generală nr. 23, lăsându-ne copiii în casă singuri. Trebuia să votăm! Obligatoriu! Trebuia să primim apartament cu 3 camere de la uzină. Nu trebuia să faci «figuri» când erai chemat la lucru duminica, sau în timpul săptămânii peste program, trebuia să faci ce-ţi spuneau şefii fără comentarii, pentru că altfel se putea pierde totul. Şi noi trebuia să primim apartament. Unde stăteam noi, pe str. Zorilor nr.l, bl.D1O, sc.A, ap. 25, aveam două camere, - apartament proprietate personală - cumpărat de soţul meu când încă nu eram căsătoriţi. Ratele mari, întreţinerea mare la atâtea persone, spaţiul mic ne-au determinat să cerem o locuinţă mai mare, să putem trăi ca oamenii. Am votat şi, după votare, ne-am întâlnit cu un coleg de serviciu de la l.A.Bv, cu care soţul a plecat împreună la muncă. Eu am venit acasă, la copii, de care trebuia să am grijă, Liliana - fetiţa mai mare - fiind internată în spital cu hepatită.

Aşteptam sosirea lui acasă, ca unul dintre noi să meargă la fetiţă, la spital.

Pe la ora 13 a venit Vasile acasă, speriat, şi cum a intrat în casă, s-a uitat la mine şi mi-a spus: «E dezastru în oraş! Stegarii au dat foc la Consilul Popular.» Atât mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia să mănânce, ieşea şi intra în casă de multe ori.

Eu am plecat pe jos să-mi văd fetiţa internată de cinci săptămâni în spital, din cartierul «Steagul Roşu» până în str. Mihai Viteazu, la Spitalul de boli contagioase, iar când am venit acasă, tot pe jos - pentru că nu circula nicio maşină în oraş - l-am găsit acasă tot în starea de nervi în care l-am lăsat.

Ceea ce văzusem în oraş nu am mai văzut niciodată: cordoane de armată şi miliţie cu scuturi, cu măşti de gaze şi cu câini nu lăsau oamenii să se îndrepte spre centrul oraşului.

Oamenii erau în grupuri mici, dar nu i-am auzit vorbind nimic. Frica îi făcea să tacă.

Seara, pe la ora 21, soţul meu a mers la vecinii noştri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasă, şi a stat până la 12 noaptea.

Luni dimineaţa, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a întors doar pe Ia ora 19. L-am întrebat de ce a venit aşa târziu, şi el mi-a spus că a trecut pe la colegul Marchiş, că au avut şedinţă de partid, că I-a exclus din partid, că i-a luat «carnetul» şi că o să fie şi el «ridicat», dar că va veni înapoi nu peste mult timp şi că să nu fiu supărată.

Ne-am culcat, dar mai târziu m-am trezit şi l-am văzut scriind câteva scrisori. Parcă l-am întrebat: «Ce faci?», şi mi-a spus: «Nimic, nu mi-e somn!». Toate luminile erau aprinse în casă. Dimineaţa am găsit un bilet pe care scria către colegii lui cine l-ar fi «pârât» c-ar fi fost şi el acolo. Şi că biletul să fie dat celui mai bun coleg. Nu-mi amintesc cui l-am dat.

Marţi dimineaţa, în 17 noiembrie, deja pe la 5 el nu mai era acasă -plecase la serviciu. Am aşteptat toată ziua să vină, dar n-a venit.

Seara am mers la vecinii mei şi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, că n-a venit acasă. Nu ştiau nimic. Noaptea pe la 23-24 au venit câţiva colegi, printre care Solcanu şi alţii, care m-au întrebat dacă ştiu ceva despre Vasile, dar nu ştiam nimic.

Am fost atunci, joi, la Miliţie să mă interesez de soţul meu şi să anunţ că a dispărut. Miliţienii erau de jur-împrejurul clădirii, şi nu mi-au dat voie spre poartă. M-au întrebat unde lucrează, şi când le-am spus, mi-au răspuns: «Mergeţi acasă că o să vină!».

După circa o săptămână a venit acasă la noi un civil de la Miliţie, care a luat datele lui personale şi mi-a spus: «este la noi şi peste câteva zile vine acasă». L-am întrebat dacă este la Braşov sau este dus la Bucureşti şi mi-a spus că este la Braşov, deşi Vasile era deja la Bucureşti atunci.

Vasile a venit acasă la începutul lunii decembrie, într-o miercuri seara, în ziua în care mi-am scos fetiţa din spital.

În tot acest timp eu am fost cu copiii acasă, nu am putut să primesc banii de la uzină, descurcându-mă destul de greu, ajutată fiind de vecinii de pe scară, de colegii lui şi-ai mei de la serviciu. Soţul meu era însoţit de un civil, care l-a avertizat să nu anunţe pe nimeni că a venit acasă şi să nu uite că a doua zi, de dimineaţă, îl va aştepta jos la scară să meargă împreună la club. Copiii au sărit toţi pe el şi l-au întrebat: «Aşa murdar ai fost la spital?» - că ei aşa ştiau, că tatăl lor este internat la spital. Seara, când auzea liftul, era foarte atent şi se uita pe vizor, iar pe la 12 noaptea a venit la noi domnul Moldovan, pe care Vasile l-a chemat când acesta ieşea din lift. Au stat de vorbă până târziu. Vasile mi-a povestit că la Bucureşti dădea declaraţii din oră-n oră. Îmi zicea că n-a fost bătut, dar nu l-au lăsat să doarmă.

După procesul de la Clubul uzinei, a venit acasă bucuros spunându-mi că a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare fără executarea pedepsei şi că urmează să fie repartizat cu locul de muncă în localitatea Bârlad.

La 2-3 zile, cu o geantă în care avea haine de lucru - salopetă şi bocanci - a plecat la Miliţie, de unde, însoţit, a plecat cu o maşină la Bârlad. A fost reţinut o zi şi-o noapte la Vaslui, după care a ajuns la Bârlad. De-acolo a dat un telefon să-şi facă angajarea la «Prestări Servicii». Se apropiau Sărbătorile de iarnă, şi dându-mi telefon la vecini, mi-a spus că nu poate veni acasă, dar dacă pot, să merg eu cu copiii. Asta era de fapt pe 30 decembrie ziua. Cum să merg cu 5 copii mici pe tren? Îi era tare dor de mine şi de copii.

La începutul lui ianuarie '88 mi-a scris că se simte bolnav rău şi că-i trebuie toate actele noastre pentru mutaţie definitivă în Bârlad. Mi-a mai scris că primeşte apartament cu patru camere şi să merg şi eu cu copiii acolo. Întâi, fratele lui cel mic, Petrică, a fost trimis de Vasile să-i ia pe Liliana şi Ionuţ şi să-i ducă acasă la părinţii lui, în satul Chilieni, judeţul Vaslui. Apoi a venit din nou fratele lui şi m-a ajutat să plec împreună cu ceilalţi trei copii mai mici acasă la Vasile, pentru că de fapt apartamentul aveam să-l primim doar prin martie. Până atunci aveam să stăm toţi şase la socrii mei.

Cum am ajuns la Bârlad, la 2-3 ore m-am întâlnit cu Vasile. Ştia că voi sosi. A fost fericit că ne-a văzut, m-a ajutat să merg până acasă la socrii mei, el locuind la fraţii şi surorile lui din Bârlad. Mi-a spus că se simte rău, că i se umflă picioarele, că are ameţeli, că se simte slăbit, că nu are poftă de mâncare, era slab de i se vedeau oasele. La începutul lui februarie, a fost internat de urgenţă la Spitalul Judeţean Bârlad, secţia medicală, sub îngrijirea medicului Bărbulescu, care i-a spus surorii lui că Vasile era în ultimul grad de boală.

El mi-a spus, stând în pat, neputându-se mişca: «S-ar putea să am cancer...». Din ochi îi curgeau lacrimi. M-am schimbat la faţă, mă abţineam să nu plâng, dar el a observat şi mi-a spus că aşa crede el, nu că i-a spus medicul, dar să nu fiu supărată şi să am grijă de copii.

Când a fost externat, situaţia lui nu era cu nimic mai bună. I se umflase burta, îl mânca pielea, era umflat peste tot. Când venea să-şi vadă copiii, de sâmbătă până luni, în prima oră se simţea bine, după aceea spunea că iar se simte rău. Şi acasă, şi la spital scuipa sânge, nu putea să vorbească mult şi obosea repede. Nu ştiam ce să fac.

Comportarea lui devenise ciudată. Vorbea noaptea prin somn, dar nu puteam să înţeleg, tresărea, dormea cu ochii deschişi, dar numai în fotoliu sau pe jos întins pe burtă, deoarece avea proleme cu respiraţia. Când îl trezeam, atunci spunea că se simte mai bine jos decât în pat, că n-are nimic.

Pentru perioada cât a lucrat la Bârlad, a luat bani puţini pentru că nu aveau comenzi, iar concediile medicale nu i-au fost plătite la timp, ci cu întârziere de 2-3 luni. Iar eu trebuia să mă descurc, aşa cum puteam.

Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui să se grăbească cu dosarul pentru pensionare ca să nu rămână copiii fără bani, fără pensie. Era clar că soţul meu va muri.

În aprilie, Vasile a insistat la Miliţie să primească un camion pentru a ne transporta mobila rămasă la Braşov în apartament. I s-au dat asigurări că va primi camionul şi să meargă el înainte. După 3-4 săptămâni, Vasile n-a obţinut camionul de la Bârlad şi în Braşov a încărcat totul şi-a pus la tren. Alţi bani, altă distracţie!

Soţului începuse să-i cadă părul, să i se mişte dantura, ochii îi erau în fundul orbitelor, era palid şi nu mai auzea bine. Prin iunie a fost la laşi la un control, la Spitalul Sfântul Spiridon, dar i s-a spus să revină în septembrie. Diagnosticul pus de doctorul Bărbulescu s-a confirmat şi la Iaşi. În iulie şi în august a fost din nou internat în Bârlad. Era în stare să meargă oriunde numai să se facă bine. Pentru copii, pentru noi toţi.

În 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a început să-l doară foarte rău mâna dreaptă. Durere atroce până la lacrimi. O zi şi-o noapte a plâns încontinuu. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucureşti, având trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Bărbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nicio speranţă de vindecare. La puţin timp după internare starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi mai mult, fiind dus la reanimare. Sora lui din Braşov, Geta, a venit la Bârlad cu familia şi, după câteva zile, am plecat împreună cu ei şi cu copiii noştri, Ionuţ şi Claudia, la Bucureşti, la Vasile. Ajunşi acolo, când am întrebat de Vasile Vieru, ni s-a spus că nu este internat în spital. Am simţit un fior rece prin tot corpul. După circa două ore de insistenţă, a venit asistenta şi, văzându-ne speriate, ne-a dat fiecăreia câte o pastilă. Cumnatului meu i-a spus că Vasile este la morgă, fiind mort din data de 5 septembrie, la orele 1 - 2 din noapte.

Ce-a urmat, vă daţi seama. Înmormântarea şi pomenile, conform tradiţiilor noastre populare.

Când am cerut maşina ca să-l transportăm de la Bucureşti la Bârlad, nu ni s-a dat. Am închiriat o maşină, care ne-a costat aproape 10.000 de lei. Colegii de serviciu ai soţului au cerut pentru participarea la înmormântare autobuzul întreprinderii. Sindicatul a fost de acord, dar partidul nu a fost de acord, pentru că soţul meu, Vasile Vieru, participase la zguduitoarea mişcare anticomunistă din 15 noiembrie 1987.

Am locuit la Bârlad în apartamentul cu patru camere primit în martie 1988. Acum se putea să primim apartament, dar la Braşov, înainte de 15 noiembrie 1987, nu s-a putut!

Până în decembrie 1988 nu am avut butelie de aragaz pentru a găti mâncarea. Daţi-vă seama ce însemna să găteşti mâncare pentru şase persoane, pe reşou, pentru care plăteam curentul electric circa 2.000 de lei! Apă rece n-aveam decât până la ora 9 dimineaţa, şi după-masa între orele 17-21, iar apă caldă nu era deloc. Alimentaţia era tot la fel de proastă. Astea erau condiţile «minunate» oferite de «Epoca de aur».

Comunismul a însemnat teroare. Mi-a ajutat Dumnezeu să rezist şi să fiu puternică.

15 Noiembrie 1987 - revolta anticomunista de la Brasov. Marturii

Dupa 22 de ani

Daniel ANGHEL: "Am ajuns devreme in intreprindere, in jurul orei 6:00. Cand am ajuns in fata Sectiei 440, am observat un grup de muncitori care erau adunati acolo si erau nemultumiti, spuneau ca trebuie facuta o greva ca sa fim si noi bagati in seama".
Vasile ANGHEL: "Ceea ce ma durea cel mai tare era ca partidul ducea o politica anticrestina."
Costica BAHNAREANU: "La Spitalul Judetean s-a intamplat ceva la care nu ma asteptam atunci. Acolo s-a cantat "Desteapta-te, romane!". L-am auzit pe Vasile Anghel cand a dat tonul acestui imn. S-a produs un moment de mare emotie. Din acel moment, am inceput sa scandam: "Jos Ceausescu!", "Jos comunismul!".
Viorica BAHNAREANU: "Sotul meu s-a intors din ancheta albit, slab si speriat."
Gheorghe BANCIU: "Mi-au pus catuse, iar unul a dat dispozitie sa fiu batut pentru ca sunt rau. M-au legat cu un belciug de perete, iar patru-cinci zdrahoni ma bateau ca pe hotii de cai. M-au batut cu pumnii, cu picioarele... dar cele mai dureroase au fost bataile la talpi".
Silvia BANCIU: "Cateodata ma gandesc daca a meritat toata suferinta asta."
Angela BARTI: "Cel mai mult m-a impresionat momentul in care s-a spus Tatal nostru!"
Aureliu BEJENARIU: "Raspunsul lui Ghelase a fost: <>. I-am spus ca stim si noi proverbe".
Marius BOERIU: "Colegii mei din schimbul III erau nemultumiti de taierea salariilor. Au manifestat in fata intreprinderii. M-am alaturat si eu lor. La iesirea din intreprindere, Cornel Vulpe, Dumnezeu sa-l ierte!, a luat steagurile tricolore si le-a impartit oamenilor".
Gica BROASCA: "Ce am castigat noi trebuie dus mai departe!"
Aurel BUCEANU: "La IGM Bucuresti am fost in celula cu Sbarn, cu Bordei si cu Nastase, Dumnezeu sa-i ierte, ca toti au murit. Ziua n-aveam voie sa stam pe pat, noaptea ne chemau la ancheta".
Sebastian CIORASTEANU: "La Judeteana de Partid se aruncau portocale, banane, salamuri pe geam. Pe la ora 12, cand s-au auzit sirenele masinilor de Militie, am inceput sa ne imprastiem".
Reghina CRISTEA: "Ma felicit ca n-am cedat psihic. Cand a venit acasa fiul meu, parca era o stafie!"
Gheorghe CUTUMBEANU: "Copiii de scoala ni s-au alaturat, mergand in fata noastra. Atunci ne-am gandit ca nu o sa ne impuste, daca sunt copiii in fata".
Ioan DAN: "In noaptea de 14 spre 15 Noiembrie le-am zis colegilor: Fratilor, nu mai lucram!"
Stana DOBRE: "Am prins o rafala de gaze lacrimogene cand au venit trupele USLA. Nu mai vedeam, eram nauca. Atunci m-am hotarat sa ma intorc la intreprindere. Sef de schimb era inginerul Calinovici, care m-a intrebat unde am fost. Nu i-am spus adevarul. <>, mi-a zis el. Si, intr-adevar, m-a turnat".
Stefan DOCHIA: "Cum am intrat pe usa, Dochita mi-a dat un pumn si-mi zicea sa spun unde am fost in 15 noiembrie. Initial n-am recunoscut ca am fost in strada. Dupa pumni, palme si bastoane, am spus ca am fost la manifestare".
Radu DUDUC: "In doua saptamani, cat am fost la IGM, am slabit 15 kg."
Ancuta DUDUC: "Am fost anticomunisti de mici."
Iosif FARCAS: "Singura autoritate prezenta a fost primarul Calancea, care ne-a amenintat si a fost lovit cu un steag. Cand au aparut trupele speciale de interventie am plecat".
Suzana FARCAS: "L-au deportat la Filiasi. Nici macar nu ne-au lasat sa ne luam ramas bun. Pur si simplu ne-am despartit ca niste straini. Dupa ce a plecat el, ma chemau la Militie, dupa aceea la partid, la Schuster si la Cebuc, care imi cereau sa plec din Brasov".
Delia FARCAS: "Fara actul de curaj de la Brasov, nu stiu daca ar fi existat momentul Timisoara!" Gavrila FILICHI: "Desteapta-te, romane! a fost semnalul descatusarii oamenilor."
Aurica GENETI: "Cel mai dureros pentru mine a fost ca nu puteam sa-mi vad mama si copilul!"
GERGELY Andras: "Am luat un spray de culoare rosie si am scris cu el pe ziduri: Jos dictatorul!" GERGELY Elena: "In deportare cel mai mult ne-a lipsit familia."
GYERKO Gheorghe: "In timpul anchetelor la Militia din Brasov am scapat si eu o lovitura de stanga unui anchetator. M-au legat de perete, cu mainile la spate, m-au batut cam o ora si ceva. Cand oboseau unii, veneau altii. A fost infiorator".
Aurel HOSSZU: "La ancheta insistau sa declar ca a fost o miscare organizata, nu spontana."
Danut IACOB: "Bunicul meu, care fusese detinut politic, mi-a spus ca nu am cum sa scap!"
Corina IACOB: "Cand sotul meu era deportat, ma chemau cei de la Judeteana de Partid. Cebuc, care era secretara cu propaganda, mi-a zis ca-s tanara, ca e pacat sa plec din Brasov, ca am tot viitorul inainte si imi cerea sa divortez".
Ionel ILIE: "La Judeteana de Partid am mancat si eu o bucata de paine din cea destinata tovarasilor. Eu painica dulce ca aia nu mancasem vreodata!"
Mihai MACOVEI: "Pana la Spitalul Judetean, s-a strigat: <>, <>, <>. Acolo s-a cantat <>, ceea ce ne-a infiorat pe toti".
Dumitru NASTASE: "Colegii de munca au strans bani pentru coroana, crezand ca am murit!"
Marius Tibi NECULAESCU: "La Judeteana de Partid am inteles ca trebuie distrus simbolul: sediul P.C.R.!"
Pavel NICUTARI: "Cat am fost arestat mi s-a pus sechestru pe apartament. M-am inteles cu sotia sa divortam, ca sa nu pierdem apartamentul, cu conditia sa ne luam iarasi dupa ce ma intorc. Si asa am facut, ne-am recasatorit dupa '89".
Gheorghe NITESCU: "Prin curajul nostru, am semanat samanta dreptatii in sufletele romanilor!" Dan ORDACE: "Cadeam cu scaun cu tot cand imi dadeau cate o palma!"
Nicuta PARASCHIV: "La Barlad am fost deportat cu Vieru. M-am intalnit cu el cu o saptamana inainte sa moara. Ii cazusera toti dintii din gura si parul din cap".
Ana PARASCHIV: "Fetita nu mai voia sa vada militieni. Erau cei care-i furasera tatal!"
Sofia POSTELNICU: "Un procuror, cu o figura de om al dracului, imi zicea pe un ton de mahala: "Ia asculta, fa, crezi ca ai venit tu din Moldova sa faci dreptate la Brasov?". Ne faceau curve, panarame, parasute".
Florin POSTOLACHI: "Comunismul inca subzista, rezidual, in societatea romaneasca, inclusiv in mediul politic".
Marian RICU: "Puteam sa luam orice de acolo: banane, portocale, cascaval, malai. Dar oamenii nu voiau asta. Voiau sa le distruga, pentru ca erau simbolurile prosperitatii comunistilor".
Ioan SERB: "Anchetatorul de la Bucuresti era de-o rautate ce nu s-a pomenit, extraordinara. Stia ca tatal meu a murit in razboi, pana si de asta ma injura".
Mircea SEVACIUC: "Ma, fratilor, vreau sa stiu daca am sa mai vad lumina soarelui vreodata!"
Werner SOMMERAUER: "Ar trebui facuta o reparatie pentru cei care ne-am revoltat in 15 Noiembrie 1987. Ne-au distrus sanatatea. Eu pot sa pun mana pe foc, ca nu ma arde. Mi-au distrus toate nervurile".
Gheorghe TOMA: "La IGM anchetele se faceau noaptea. Ma intrebau ce ne lipseste. Le-am spus ca ne lipseste libertatea".
Eugen TUDOSE: "A doua zi deja aparusera securistii. Erau usor de recunoscut, erau imbracati in haine de piele negre, ca in <> 82. Cainii negri".
Carmen TUDOSE: "A meritat toata suferinta asta, pentru ca altfel poate ramaneam tot cu comunismul!"
Angelica VIERU: "Ceea ce vazusem in oras nu am mai vazut niciodata: cordoane de armata si militie cu scuturi, cu masti de gaze si cu caini nu lasau oamenii sa se indrepte spre centrul orasului".
Adela VITOS: "Am fost obligata de Schuster si Cebuc sa merg dupa sotul meu, in deportare. Sotul meu nu a primit aprobare sa vina la Brasov. Eram obligati sa semnam condica la capitanul Atanasiu din Targoviste".
Stan VOINEA: "M-au deportat la Braila, unde m-au angajat ca strungar, nu ca maistru. M-au chemat primarul Brailei, Anton Lungu, si comandantul Securitatii, Reis, sa-mi dea locuinta. Am refuzat, zicand ca am casa la Brasov. <>, mi-au zis".
Gheorghe ZAHARIA: "Am inceput sa cantam "Destepta-te, romane!". in momentul acela nu mai aveam frica. Nu mai stiu cine a avut initiativa cantarii actualului imn. Atunci era un cantec interzis, dar ii stiam versurile".
Anisoara ZAHARIA: "Peste cateva zile se zvonea ca vor fi arestati si copiii. Le-am cerut copiilor sa nu mai iasa afara singuri; mi-era frica sa nu fie rapiti, sa nu dea vreo masina peste ei. Copilului cel mic i-am zis ca, daca-l intreaba ceva securistii, sa nu recunoasca nimic, chiar daca il bat, chiar daca-i dau ciocolata".
Cristian ZAVELA: "Pe fluturasul meu de salariu scria 0,00 lei (...) La proces, majoritatea celor prezenti ne cerea condamnarea la moarte. Cei mai multi erau activisti P.C.R. si U.T.C." (Au consemnat Crina si Florian PALAS)