Basarabia lui Eminescu

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. Întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trupul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie. Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. Însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamna a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? În activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fără putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei. Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracarpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei făcându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re-anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor tim p de mai bine de patru secole, din sec. al XIV-lea şi până într-al XVIII-lea. Întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropoliei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XIX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre. Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. Însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba Înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. Însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (...) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică - afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă - Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (...) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”. În mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (...)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (...)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU
Articol apărut în revista Veghea, nr. I, 2010

Scrisoare către prieteni a unei colege.

Dragii mei,

Ziua de şcoală care tocmai s-a încheiat n-a fost deosebită faţă de altele. Aceleaşi jocuri în pauze, aceleaşi încercări de a-i convinge pe profesori că temele au fost multe şi grele... doar că azi parcă v-aţi plâns mai mult decât de obicei. Prea multe probleme la matematică, prea multe citate la română, prea multe verbe la germană, prea multe date la istorie... despre acestea din urmă aş vrea să vă vorbesc. Dacă nouă ni se pare mult şi greu să discutăm despre anumite zile din trecut, oare cum a fost pentru cei care le-au trăit, care au făcut să se întâmple diferite evenimente memorabile? Hai să ne jucăm puţin şi să ne imaginăm cum ar fi cărţile noastre de istorie fără data de 24 ianuarie 1859 şi fără Alexandru Ioan Cuza. Mi-e aproape imposibil să fac asta, cred că ar avea pagini mai puţine şi cu siguranţă, mai puţin colorate. Şi nu cred că v-ar plăcea să învăţaţi din ele. Pentru că fără 24 ianuarie 1859 – unirea Moldovei cu Muntenia, n-am putea vorbi nici de 9 mai 1877 – proclamarea independenţei de stat a României, şi cu atât mai mult, nici de 1 decembrie 1918 – ziua înfăptuirii unirii depline a tuturor românilor.
Ştiu ca noi încă suntem copii şi atunci când vine vorba de importanţa faptelor celor mari, nu ne e uşor să înţelegem întotdeauna consecinţele lor mai mult sau mai puţin imediate asupra vieţii noastre obişnuite de zi cu zi. Atât cât am putut eu să înţeleg la ora de istorie, 24 ianuarie 1859 e o dată de care merită să ne amintim cu bucurie şi cu recunoştinţă pentru nişte oameni, înaintaşi ai noştri, care au ştiut să transforme o mică fereastră deschisă de puterile europene de atunci, într-o poartă imensă spre o societate modernă. Ştiu că e aşa, dar nu înţeleg de ce nu reuşim să ne bucurăm cu toţii de asta. Aşa că m-am hotărât să-i întreb şi pe alţii.
Verişoara mea, acum studentă, şi-a amintit cu plăcere de impresiile din copilărie, de modul în care undeva, într-o şcoală mică dintr-un sat din Moldova, copiii sărbătoreau evenimentul împreună cu doamna învăţătoare. Aceasta le citea povestiri în care, pentru prima dată în istorie, boierii stăteau de vorbă cu ţăranii şi le explica la ce urma să servească unirea, sau în care Domnul Unirii, Cuza-Vodă, rătăcea prin târguri ca un om de rând, dornic să afle cum trăia poporul şi să înlăture orice nedreptate. Cum să nu-ţi aminteşti mereu cu drag o pagină a istoriei reale care seamănă atât de mult cu un basm în care eroul săvârşea minuni pentru ceilalţi?
Bunica nu şi-a amintit foarte repede de Cuza sau despre cine cu cine se unise. Dar când am spus 24 ianuarie ochii i s-au luminat de amintiri frumoase. Pentru că aceea era data la care în fiecare an tinerii aduceau sărbătoarea în oraş. An după an, în acea după-amiază de ianuarie, zeci de tineri se întâlneau poate pentru prima dată, să joace „Hora Unirii” în piaţa oraşului. Atunci când se prindeau de mâini, dincolo de muzică şi de versurile lui Vasile Alecsandri, pentru mulţi dintre ei se năşteau alte începuturi. Ce frumos trebuie să fi fost când celebrarea apropierii dintre două popoare se sfârşea în întâlniri şi prietenii care de multe ori rămâneau pe viaţă! Şi iată cum, pornind de la impresiile mele de la şcoală, am aflat şi eu cum s-au cunoscut bunica şi bunicul.
Dar cel mai mult m-a interesat părerea tatei, şi aceasta din două motive. În primul rând, pentru că pentru orice român născut la Focşani, ziua de 24 ianuarie este o aniversare personală, de familie, şi e trăită mai intens de cetăţenii de rând decât în orice oraş al ţării. În al doilea rând, datorită modului în care înţelege să-şi facă meseria. Pentru că după părerea mea, militarii de carieră, cei care îşi fac meseria cu plăcere şi responsabilitate, au mai multe cunoştinţe de istorie decât alţi cetăţeni obişnuiţi, şi mai mult decât atât, ştiu şi ce înseamnă sacrificiile cu care se realizează obiectivele naţionale. De aceea, ei trăiesc mai profund şi poate, mai aproape de sentimentele oamenilor de atunci, diferitele momente solemne de aniversare a naţiunii noastre. M-am bucurat atunci când mi-a spus că pentru el participarea la fiecare paradă militară nu era o simplă zi de serviciu, ci o zi de imensă bucurie şi mândrie, o zi în care meseria nu mai însemna sarcini de îndeplinit, ci onoarea de a veghea asupra celorlalţi, onoare încredinţată de toţi înaintaşii noştri al căror şir începe în mod obligatoriu cu Alexandru Ioan Cuza.
Am regăsit cu surprindere şi bucurie că în fiecare persoană, data unui eveniment istoric îşi lasă semnificaţia într-un mod unic. Cu siguranţă, 24 ianuarie înseamnă ceva pentru fiecare dintre voi, mult mai mult decât o lecţie de învăţat la ora de istorie. Poate fi o poveste despre curajul unui popor, sau puterea de sacrificiu a unui om sau, de ce nu, pretextul pentru a scrie o scrisoare către prieteni.

Cu drag, a voastră colegă, Anca

24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.
Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859 ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.
Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci acum am fi sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem prea liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult. Oare câţi dintre noi ştiu că şcoala a devenit gratuită şi obligatorie printr-o reformă a lui Alexandru Ioan Cuza – domnul Unirii Mici? Puţini... poate mult prea puţin şi prea puţini ştim câte ceva despre domnitorul Cuza.
La şcoală ni se vorbeşte mult despre oamenii din trecut, despre oamenii care prin deciziile lor au schimbat vieţile multora sau de ce nu, mai bine zis, cursul istoriei, dar prea puţini sunt interesaţi...
Dacă ar fi să-mi întreb câţiva colegi despre Alexandru Ioan Cuza mi s-ar răspunde simplu şi într-un mod bulversant: „A... păi d'ăsta am învăţat la istorie... da' de mult, nu mai ştiu...”
Fiecare dintre noi, dintre români, ar trebui să ştim că Alexandru Ioan Cuza a fost fiul unei familii boiereşti din Moldova. Ca şi copil a primit o educaţie aleasă. Curând a primit şi gradul de colonel în Armata Română. Educaţia sa a stat la baza implicării sale rapide în evenimentele revoluţionare din 1848 în Moldova, dar şi în Transilvania. Când a revenit din exil nu a stat departe de conducerea ţării, ci s-a implicat în activitatea de conducere, ocupând funcţii importante, cum ar fi cea de ministru de război sau pârcălab de Galaţi. Când marile puteri ale lumii au început să se implice în "Unirea României" din perspectiva propriilor interese, diferite de cele ale noastre, ale românilor, Alexandru Ioan Cuza nu a mai stat pe gânduri, ci a demisionat imediat din funcţia de pârcălab de Galaţi.

Din păcate, ca toţi marii români şi ca luptător pentru neamul românesc, Cuza a fost nevoit să abdice datorită idealurilor şi principiilor sale morale româneşti.
Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi de duminică, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS

Fostul ministru al justiţiei, Rodica Stănoiu: Un grup restrâns de oameni transpartinici conduc aşa cum vor România.

Scandalul flăcării violet a scos la iveală informații șocante pentru lumea mileniului trei, anume că mulți politicieni se consultă frecvent cu vrăjitoare, vraci sau apelează la parapsihologi și bioenergeticieni înaintea unor decizii cruciale. Iată, însă, că, mai nou, apare pe tapet o teorie încă și mai spectaculoasă, aceea că România s-ar putea să fie condusă nu de politicienii aflați la vedere, ci de un grup, să zicem, ocult, transpartinic, care deține adevărata putere.

Teoria nu e lansată de Mudava sau de Pavel Coruț, ci de un politician serios, de prim rang, fostul ministru al Justiției și consilier prezidențial, Rodica Stănoiu. Într-o intervenție televizată la Antena 3, joi seara, care survenea declarațiilor explozive date Inpolitics, Stănoiu a declarat, textual, că există ”un grup restrâns de oameni transpartinici care din ‘90 încoace fac şi desfac şi conduc aşa cum vor, în ciuda a ceea ce cred cei care au funcţii mult mai importante decât ei, că ei ar conduce România sau că noi, politicienii, am conduce România”. Ea a furnizat doar două nume care s-ar afla în acest grup, Viorel Hrebenciuc și Valeriu Stoica, dar a lăsat să se înțeleagă că lista e sensibil mai lungă. Fostul ministru al Justiției a dat de înțeles, prin spusele sale, că asemenea oameni, chiar plasați în anumite structuri politice, sunt capabili în orice moment să acționeze exact împotriva intereselor acelor structuri, oferind exemplul celebrelor stenograme pesediste, care au lovit puternic PSD, în alegerile din 2004, și care ar fi fost furnizate taberei adverse cu ajutorul aceluiași Viorel Hrebenciuc. Declarațiile Rodicăi Stănoiu aduc cu o teorie a conspirației, deși nu putem să nu ne amintim dezvăluirile șocante ale lui Emil Constantinescu, acum cîțiva ani, cînd fostul președinte a relatat că, pentru a obține în Parlament voturile necesare acordării SUA dreptul de survol prin România pentru a bombarda Iugoslavia a apelat nu la lideri politici, ci la Sorin Vîntu și la influența sa ocultă. Un alt element des analizat și care ar putea susține această teorie este misterioasa pereptuare la cîrma BNR, de două decenii, a aceleiași persoane, Mugur Isărescu. Totuși, analiștii consultați de Inpolitics, ale căror declarații le prezentăm azi, sunt sceptici vizavi de această teorie și cred, mai degrabă că influența lui Viorel Hrebenciuc are, după cum veți vedea, alte explicații, mai pămîntești. (B.T.I.)

Sursa: www.inpolitics.ro