24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.
Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859 ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.
Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci acum am fi sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem prea liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult. Oare câţi dintre noi ştiu că şcoala a devenit gratuită şi obligatorie printr-o reformă a lui Alexandru Ioan Cuza – domnul Unirii Mici? Puţini... poate mult prea puţin şi prea puţini ştim câte ceva despre domnitorul Cuza.
La şcoală ni se vorbeşte mult despre oamenii din trecut, despre oamenii care prin deciziile lor au schimbat vieţile multora sau de ce nu, mai bine zis, cursul istoriei, dar prea puţini sunt interesaţi...
Dacă ar fi să-mi întreb câţiva colegi despre Alexandru Ioan Cuza mi s-ar răspunde simplu şi într-un mod bulversant: „A... păi d'ăsta am învăţat la istorie... da' de mult, nu mai ştiu...”
Fiecare dintre noi, dintre români, ar trebui să ştim că Alexandru Ioan Cuza a fost fiul unei familii boiereşti din Moldova. Ca şi copil a primit o educaţie aleasă. Curând a primit şi gradul de colonel în Armata Română. Educaţia sa a stat la baza implicării sale rapide în evenimentele revoluţionare din 1848 în Moldova, dar şi în Transilvania. Când a revenit din exil nu a stat departe de conducerea ţării, ci s-a implicat în activitatea de conducere, ocupând funcţii importante, cum ar fi cea de ministru de război sau pârcălab de Galaţi. Când marile puteri ale lumii au început să se implice în "Unirea României" din perspectiva propriilor interese, diferite de cele ale noastre, ale românilor, Alexandru Ioan Cuza nu a mai stat pe gânduri, ci a demisionat imediat din funcţia de pârcălab de Galaţi.

Din păcate, ca toţi marii români şi ca luptător pentru neamul românesc, Cuza a fost nevoit să abdice datorită idealurilor şi principiilor sale morale româneşti.
Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi de duminică, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS