Data de 24 Ianuarie nu înseamnă ceva deosebit în calendarul multor colegi de-ai mei, ca de altfel, majoritatea datelor cuprinse în manualul de istorie. Dar eu cred că această dată ar trebui cuprinsă într-un calendar pe care din păcate, tot mai puţini dintre noi îl răsfoim, calendarul sufletului de român. Pentru mine, aceste date din manual nu sunt nişte cifre, nişte simple momente în timp, ci nişte clipe minunate de adâncă emoţie, bucurie sau cateodată disperare. Şi 24 Ianuarie este o mare bucurie. Majoritatea dintre noi identificăm la acest moment ”Unirea mica”, respectiv a Munteniei cu Moldova, în urma unor strădanii impresionante ale unei valoroase generaţii de oameni politici pe care au avut-o cândva românii. Datorită lor s-a putut înfăptui aceasta unire mică, parţială, denumită pe drept cuvânt de revoluţionarii bucovineni de la 1848 drept „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional”. Adică fără acest eveniment soarta politică a românilor ar fi fost poate, cu totul alta, cu siguranţă, momentele obţinerii independenţei (1878) şi al desăvârşirii unitaţii naţionale (1918) ar mai fi întârziat. Dar câţi dintre noi le-am putea înţelege bucuria acelor oameni, emoţia de a vedea împlinit un pas politic enorm pe care îl aşteptaseră ani de-a rândul? Poate dacă am citi in aceste zile „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri, poate dacă am sărbători împreună pe stradă, poate am reuşi să simţim aceste emoţii, care astăzi ne lipsesc atât de mult.La şcoală ni se vorbeşte mult despre personalităţi din trecut, despre oameni care prin deciziile lor au schimbat vieţile multor alţi oameni sau de ce nu, cursul istoriei. Eu cred ca Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, este un astfel de om. Fiu al unei familii boiereşti din Moldova, a primit o educaţie europeană care a stat la baza implicării sale rapide si solide in evenimentele revoluţionare de la 1848, nu numai in Moldova, ci şi Transilvania. Când a revenit din exil nu a stat departe, ci s-a implicat în activitatea de conducere a ţării, ocupând funcţii importante, cum ar fi cea de ministru de război sau pârcălab de Galaţi. Atunci când marile puteri Anglia, Franţa dar mai ales Imperiul otoman au început să se implice în chestiunea unirii mai mult din perspectiva propriilor interese decât ale românilor, Cuza nu a ezitat să-şi arate public dezaprobarea, demisionând din funcţia de pârcălab. Acestea sunt doar câteva din consideraţiile care l-au recomandat pentru a ocupa funcţia de domn nu numai in Moldova, unde era cunoscut foarte bine, dar şi în Ţara Românească. În această calitate de domn al celor două ţări unite atât de fragil potrivit voinţei marilor puteri, Cuza merită toată admiraţia deoarece personalitatea sa a contribuit fundamental la supravieţuirea acestui stat care deşi mic, încurca destul de mult interesele Austriei, Turciei şi Rusiei. Sultanul a recunoscut unirea şi alegerea sa ca domn unic numai în urma vizitei personale a lui Cuza la Constantinopol, ceea ce ne îndreptăţeşte să legăm indestructibil primele clipe de viaţă ale statului român de implicarea personală a domnului. De altfel, toate realizările din timpul domniei sale, care au angajat societatea românească pe drumul reformei generale între care amintim reforma agrara, reforma învăţământului, modificarea Constituţiei sunt rezultatul priceperii sale de a alege colaboratori de la care să obţină sfaturi preţioase, între care un loc deosebit îl ocupă Mihail Kogălniceanu. Ca braşovean, şi ca elev într-o şcoală pe care tradiţia o obligă la performanţă, nu pot însă să nu menţionez cu mândrie prietenia lui Cuza cu oameni politici şi de cultură din oraşul nostru. Este vorba binenţeles de întemeietorul de şcoală şi de editorul „Gazetei de Transilvania”, Iacob Mureşianu, în a cărui casă Cuza a poposit la orice călătorie prin Ardeal şi mai ales după abdicare. Afecţiunea domnitorului pentru familia braşoveană s-a materializat şi într-un dar de suflet pe care Cuza l-a făcut acestora, este vorba de faimosul tablou semnat de pictorul braşovean Mişu Pop.
Încheierea carierei politice a lui Cuza este un alt moment care ne arată nouă, celor care ne gândim la actele sale la o distanţă de 150 de ani, preţul pe care trebuie sa-l plătească oamenii care pun mai presus de interesele lor de moment, idealuri şi principii. Victimă a „monstruoasei coaliţii” pentru că nu i-a servit interesele, Cuza a fost forţat să abdice şi să trăiască ultimii ani ai vieţii sale în exil, departe de ţară. Pentru toată viaţa şi activitatea sa politică, Cuza este mai mult decât un personaj istoric îndrăgit de noi elevii, care ne amintim mai degrabă poveştile despre cum ajuta soldaţii cu bani sau cum mergea în pieţe să descopere negustori necinstiţi. El este un model exemplar de om politic aşa cum mi-ar plăcea să avem azi la conducerea ţării. De aceea, Cuza este pentru mine personalitatea care face din 24 Ianuarie o zi specială în care învăţăm despre patriotism.
Vlad PALAS
Mulţumesc doamnei profesoare Dana Danu, care m-a îndrumat substanţial în realizarea acestui material.
