Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mântuiesc )

Cuvântul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mântuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfânta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat în chip văzut cu mâinile Sale pe copii: Şi luându-i în braţe i-a binecuvântat punîndu-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvântarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvântarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mâinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi punerea mâinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfântul Mir, numită "Pecetea Darului Sfântului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cât priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mântuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfârşit acela se va mântui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Cuviosul Seraphim Rose, un om al inimii...

Ca păstor de suflete, Părintele Serafim îi asculta pe oameni cu foarte multă răbdare şi, totodata, ezita mult să-şi expună învăţătura. Spunea întotdeauna numai ce era necesar. Adeseori, când cineva venea după sfat duhovnicesc, rămânea tăcut răstimpuri îndelungate, aşteptând ca omul să pună întrebări.

In viaţa Stareţului Iosif de la Optina se spune cum un anume călugăr cârtea împotriva Stareţului pentru că era scump la vorbă şi nu spunea nimic fară a fi întrebat. „De ce face aşa?", gândea călugărul. „Stareţul cunoaşte aşa de bine scrierile patristice şi el însuşi este plin de înţelepciune duhovnicească, astfel că ar putea să spună mai multe - însă iată că trebuie să-1 sileşti cu tot felul de în­trebări", însă, mai târziu, Stareţul i-a explicat aceasta folosind cuvintele Sfân­tului Petru Damaschin, care scria: „Nimic de folos să nu grăieşti^fară întrebare din partea fraţilor, pentru ca binele să poată veni prin voia slobodă, precum invaţă Apostolul: Nici ca şi cum aţi stăpâni preste cei căzuţi la sorţi, ci pilde făcându-vă turmei (1 Pt. 5, 3). Că nici Părinţii cei din vechime, fară de întrebare nu grăiau cele de mântuire, socotind a fi aceasta vorbire deşartă".

Unui alt călugăr, care probabil că era frământat de acelaşi gând, Stareţul Iosif i-a spus: „Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mangaia un suflet necajit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fară a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne de­cât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate".

Tocmai aşa făcea şi Pr. Serafim în lucrarea sa pastorală şi era cât se poate de firesc. Una din membrele misiunii din Etna, Barbara Murray, îşi aminteşte:

„Oricând aş fi venit la mănăstire cu vreo problemă, Părintele Serafim mă ducea în tipografie şi mă întreba ce mai fac, cum îmi merge, iar eu îi spuneam, după care urma o tăcere totală. Oricine a cerut sfat de la Părintele Serafim ştie că acest lucru putea dura foarte mult. [...] Apoi, în sfârşit, spunea câteva cu­vinte, mângâindu-mă în necazul meu, după care mergeam la biserică. [...]

Veneam la Platina cu mintea plină de tot felul de lucruri care mă tulburau. Apoi, mergand la slujbe, acele lucruri începeau sa-mi pară lipsite de importanţă şî câ nu mai am nici o problemă"2!

Parintele Semfim nu era un Stareţ văzător cu duhul, asemeni Stareţului Iosif de la Optina şi, totuşi, cuvintele următoare, scrise despre Stareţul Iosif, i se po­trivesc la fel de bine şi Părintelui Serafim: „Răspunsurile sale scurte şi îndrumările precise erau mult mai puternice şi mai de folos decât cele mai amănun­ţite şi mai lungi convorbiri. Două sau trei cuvinte erau de ajuns pentru ca totul să îţi fie de îndată limpede şi pe înţeles. Cele mai convingătoare argumente izvorâte din iubirea de sine şi din trufaşa îndreptăţire de sine se sfărâmau în bucăţi la un singur cuvânt de-al său"1.

In legătură cu această ultimă afirmaţie, putem menţiona aici o istorisire de mult folos, spusă de un închinător care a venit pentru prima oară la mănăstire cu un an înainte de adormirea Părintelui Serafim:

„Nu voi uita niciodată cum m-am dus să mă spovedesc la Părintele Serafim. Pe vremea aceea eram proaspăt convertit la Ortodoxie şi eram foarte plin de mine însumi. Socoteam că am sporit enorm în viaţa mea duhovnicească. Când Părintele Serafim m-a întrebat ce am de mărturisit, am menţionat câteva păcate despre care eu credeam că sunt «minore», iar apoi am încercat să mă îndreptă­ţesc chiar şi pentru acelea, arătând câteva din «virtuţile» mele care ar contraba­lansa păcatele. Atitudinea mea nerostită era următoarea: Desigur, sunt păcătos, la fel ca toată lumea, dar, în definitiv, nu sunt băiat chiar aşa de rău - de fapt sunt chiar mai bun decât mulţi alţii.

Când mi-am terminat «mărturisirea», Părintele Serafim m-a întrebat: «Asta-i tot?» «Da», am răspuns eu. «O, frate», a suspinat el. La care eu m-am gândit: «Ia uite, sunt într-adevăr bun - zice că sunt fratele lui!» Dar el a continuat: «Mult mai ai de mers».

Cuvintele acestea m-au lovit drept în inimă, cu mai multă putere decât orice predică sau mustrare aspră. în anii ce au urmat, prin toate căderile mele, aveam să dau o dureroasă mărturie despre adevărul cuvintelor lui. Chiar şi acum, ori de câte ori încep să gândesc lucruri înalte despre mine, când vreau să stau deoparte şi «să mă bucur de viaţa dufiovnicească», îmi amintesc aproape involuntar de spusele lui: «O, frate, mult mai ai de mers». A fost o neuitată lecţie de smerenie şi totodată o îmbărbătare de a-mi continua nevoinţa".

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim spun că s-au folosit duhovniceşţe doar fiindcă s-au aflat în prezenţa lui, găsind binecuvântare atât în tăcerea, cât şi în cuvintele lui. „Părintele Serafim avea înlăuntrul său un adânc centru de linişte", spune Părintele Vladimir Anderson, „ca şi cum s-ar fi aflat mereu aproape de Dumnezeu. [...] A fost, în cel mai înalt sens, omul cel mai adevărat pe care l-am cunoscut vreodată". Părintele Alexei Young îşi aduce şi el aminte: „Părintele Serafim era foarte, foarte tăcut şi liniştit; nu obişnuia să facă mişcări bruşte sau să vorbească tare; în jurul lui era un «eleşteu de linişte», iar când intrai în acel «eleşteu», liniştea îţi pătrundea inima şi aveai parte şi tu de acel har. Lu­cruri care mai înainte păreau grozav de importante, nu mai erau deloc aşa".

- fragment din lucrarea "Din viaţa şi lucrările părintelui Seraphim Rose"