Parintele Justin – Chemarea Sfintilor Romani pentru fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures. Apel la neuitare si solidaritate

 
Apel la neuitare si solidaritate – Campanie pentru romanii orospiti de unguri
“Cine uita nu merita!” - Nicolae Iorga

Chemarea Sfintilor Romani

Frati Romani,

Fiti alaturi de fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures, romani lipsti de sprijinul autoritatilor publice ale statului. Noi suntem alaturi de ei, intru pastrarea identitati nationale si a credintei stramosesti.

Inima romanului mereu tanara pentru ca se innoieste prin amaraciune. Cu cat simtiti aceasta amaraciune, cu atat gandurile noastre sunt mai aproape de durerile voastre. Suntem in neincetate rugaciuni, in biserici si manastiri, ca sa atragem mila Domnului catre noi toti din Romania Mare.

Arhimandrit Justin
26 iunie 2011 – Duminica Sfintilor Romani
Grupul de Actiune pentru Demnitate Nationala

 
Semnati acest Apel si alaturati-va acestui demers national prin rugaciuni si strangeri de semnaturi, in semn de solidaritate cu soarta romanilor din Harghita, Covasna si Mures. Tabelele vor fi disponibile in curand pe portalul Grupului de sustinere.
Doamne ajuta!

Sursa: Roncea.ro

Sfintenie romaneasca in inchisorile comuniste. Evocarea Badiei Traian Trifan, facuta de Badia Nicolae Purcarea. "A transformat temnita in manastire. Credinta a anihilat comunismul". Vezi si VIDEO

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut, c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: "Sunt rob şi robul n-are voinţă".

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Vezi si

Traian Trifan, in fata reeducatorilor de la Aiud

Sfintii inchisorilor comuniste: Parintele Liviu Branzas evoca momentul in care Parintele Staniloae a intervenit salvator in reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii.

Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia¬nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmisibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoasă" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Un sfant roman trecut prin inchisorile comuniste: Parintele Arsenie Boca. Cum a hotarat Securitatea sa-l elibereze din inchisoare pe Parinte

“Parintele aseza masuta din lemn pe zidul dinspre rasarit, transformand-o intr-un mic altar, pe care puse tot ce avea in mica boccea luata din chilia lui de la manastirea Brancoveanu. El aprinse o lumanare pe un sfesnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luata cu el in boccea. Alaturi puse crucea sfintita, cat si Sfanta Evanghelie.

Asezat in genunchi pe lespedea rece, Parintele trecu imediat in lumea marei spiritualitati divine, multumindu-i Domnului Atotputernic pentru revarsarea harului Sau, peste omeneasca sa existenta.

Dupa un timp, veni in inspectie ofiterul de serviciu, insotit de gardianul de pe sectia respectiva, ridicand capacul vizetei de la celula Parintelui Arsenie si vazandu-l cum se ruga. Cand deschisera usa celulei, imediat dupa vizionarea prin vizeta, vazura cu stupoare si groaza, ca aceasta era complet goala.

Cu cat priveau mai mult celula goala, cu atat intreaga lor fiinta se tulbura. Gardianul, care provenea din mediul taranesc din zona, avea binele si mila inascute in fiinta sa. El fusese tulburat ca trebuia sa tie inchis un preot, care era un sfant, care se ruga tot timpul in genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se mareau in orbite, in timp ce sangele adunat in capul lor, le transforma figura intr-un cuptor in flacari, aproape de a tasni prin piele. Atat ofiterul, cat si gardianul isi scuturau intregul corp, sa se poata trezi din cel mai mare cosmar trait de ei vreodata. Cu cat se uitau mai atent in celula, cu atat aceasta aparea complet goala. Deja prin mintile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare si de ancheta prin tortura, pentru dezvaluirea intregii operatii de facilitare a evadarii unui detinut, aflat in timpul anchetei.

Nevenindu-le sa creada acea realitate, amandoi se proptira in usa pentru a o inchide cu cheia, dupa care, plini de emotie, cu mainile tremurand, au dat la o parte capacul vizetei, uitandu-se fiecare pe rand, din ce in ce mai derutati, avand fiecare din ei senzatia ca si-au pierdut mintile. Revenindu-si treptat din acel soc groaznic, au inceput sa se uite pe rand, prin vizeta, nevenindu-le sa creada ca detinutul lor, parintele Arsenie Boca, statea nemiscat in genunchi, lipit de masuta pe care era aprinsa lumanarea si avand alaturi Sfanta Evanghelie.

Starea lor psihica si nervoasa se inrautatea, pe masura repetarii deschiderii celulei, neafland pe nimeni inauntru si cea de privire pe vizeta, in care Parintele Arsenie era inauntru in carne si oase. Ofiterul cu fata congestionata, dandu-si seama ca se afla in pragul dementei, ordona gardianului sa vie cu el, indreptandu-se ca hipnotizat spre biroul comandantului sau, aflat in apropierea portii de intrare in cetate. Intre timp, un alt securist, alarmat de turbulenta creata in legatura cu celula parintelui Arsenie, dadu telefon comandantului securitatii din Fagaras, sa vie de urgenta acolo.

Intreaga formatie de securisti se indrepta spre celula in care era incarcerat Parintele, fiind siguri ca atat ofiterul de serviciu cat si gardianul, delireaza din motive pe care erau siguri ca le vor afla imediat. In drumul spre celula, securistul sef il apostrofa pe ofiterul de serviciu, acuzandu-l de incompetenta si de labilitate psihica, cat si de faptul ca este sub influenta unui misticism retrograd. Ajuns in fata celulei cu probleme, seful securitatii se apropie de usa si, dand la o parte clapeta vizetei, il vazu pe Parintele Arsenie.

Cu fata radiind de victorie, el se adresa dispretuitor atat gardianului, cat in special ofiterului de serviciu, anuntandu-i ca viitorul lor va fi mai mult decat sumbru, ei fiind implicati intr-o actiune de derutare si de inducere in eroare a comandamentului securitatii, urmand sa se stabileasca in slujba carui serviciu strain se afla.

Venirea zgomotoasa si plina de orgoliu a conducerii securitatii dadu loc la un spectacol unic. Intreaga superioritate si siguranta de sine a proaspatului comandant de securitate se dezumfla ca balonul intepat de ceva ascutit, cand ofiterul de serviciu, cu fata crispata de iritare, smulse cheia celulei din mana gardianului, deschizand brusc usa. In fata tuturor aparea celula goala, asa cum raportase ofiterul de serviciu, care-i striga iesit din fire, sa-i spuie carui serviciu strain apartine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Brasov, avand gradul de colonel, se deplasa a doua zi la Fagaras, unde se declansase un mare scandal, in cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese si la organele superioare de partid care coordonau intreaga zona. Ei venira special sa vada “ce elucubratii pot scoate niste cadre de partid, insuficient pregatite si influentate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusa din medicul sef al municipiului Brasov, seful regionalei de partid, cat si a celei de securitate, fu intrunita in plen pentru a rezolva manifestarile retrograde recente. Cercetarile intreprinse de acestia au decurs la fel ca cele anterioare, vazandu-l pe parintele Arsenie prin vizeta si disparand atunci cand se descuia usa celulei.Atunci s-a produs unul din putinele cazuri de mare compromis si de pastrare sub totala tacere a unui fenomen pe care a-tot-stiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, intr-un context de pastrare totala a secretului, s-a ajuns la o hotarare unica, de punere in liberate a calugarului preot Arsenie Boca. Aceasta decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment".

- fragment din lucrarea lui Dan Lucinescu - Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre (trimis de catre Elena Constantin, careia ii multim pe aceasta cale)