Părintele Sofian Boghiu despre sfârşitul lumii, Antihrist şi masonerie

“- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

Scrisoare a Părintelui Sofian Boghiu: “Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă? Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune”

Mult stimate domnule P.

Am primit scrisorile dumneavoastră, în care vă revoltaţi împotriva dezmăţului şi a corupţiei din viaţa societăţii româneşti. Ştiţi care este cauza acestei stări din viaţa ţării noastre? Sunt roadele comunismului, care a lucrat cu toate mijloacele posibile la îmbolnăvirea sufletului românesc la toate vârstele. Această catehizare ateistă a durat 50 de ani. Libertatea de după Revoluţie a continuat cu necredinţa, cu pofta de îmbogăţire, cu egoismul, cu sărăcia şi boala, şi păcatul.

Un om gol de credinţă, materialist şi plin de patimi, are nevoie de timp şi de lucrare pozitivă asupra lui ca să se schimbe şi să devină un om cu respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl găseşte în Sfânta Scriptură şi în sfintele Biserici. Are nevoie de timp ca să devină un om conştient de faptele sale şi ca să fie convins că viaţa aceasta nu este veşnică şi că urmează viaţa de dincolo, în care vom da seama de tot ceea ce am făcut. Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă?! Vă daţi seama că este mult mai greu.

Ierarhia noastră nu este absentă de la această chemare misionară şi face multe eforturi de îmbunătăţire a vieţii creştine – prin scris, prin predici, prin spovedanie şi împărtăşanie, dar nu este de ajuns. Ar trebui ca şi conducerea laică a statului să intervină, colaborând cu Biserica. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Avortul, homosexualitatea şi alte fenomene pierzătoare sunt lăsate libere, sunt încurajate prin diverse măsuri politice. Posturile de televiziune, filmele pornografice se întrec în a promova desfrânarea şi alte patimi sau încearcă să discrediteze Biserica şi învăţătura creştină. Astfel, unii zidesc şi alţii dărâmă, creând confuzie şi haos.

Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune din partea celor credincioşi cu adevărat – care sunt puţini, în comparaţie cu mulţimea rătăcită. Trebuie să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne ajute în lucrarea grea de întoarcere a oamenilor către adevărata lor menire.

O mare primejdie pentru Biserică şi pentru ţară sunt sectele. Ele luptă împotriva Bisericii şi a dreptei credinţe, împotriva Maicii Domnului, împotriva crucii şi a icoanelor. Sectele s-au înmulţit după Revoluţie şi ele, de asemenea, creează confuzie în viaţa credincioşilor.

Nu este cazul să vă spun prea multe lucruri despre starea actuală a societăţii româneşti, întrucât le vedeţi şi le ştiţi şi dumneavoastră.

Datoria fiecăruia dintre noi este să ducem o viaţă după voia lui Dumnezeu şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să ducă o viaţă creştinească, spre folosul lor sufletesc. Să-i ajutăm pe semenii noştri, mai ales că mulţi dintre ei au uitat că mai au şi suflet şi că viaţa nu se opreşte pe pământ, în groapa de la cimitir, ci continuă în veşnicie.

Iertaţi-mă, poate că răspunsul meu la scrisoarea dumneavoastră este prea lung şi poate insuficient. Totuşi, eu aşa văd starea în care ne aflăm.

Vă doresc numai bine.

Arhimandrit Sofian Boghiu
3 iunie 1999

Sursa: Familia Ortodoxa

Părintele Sofian Boghiu: Despre ceasul neaşteptat al morţii

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiţi! De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoaştem momentul morţii? Ce este bine sã facem?
 
Frati crestini,

La portile cetãtii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc douã convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamã vãduvã, cu inima sfâsiatã de durere, petrecea la cimitir pe unicul sãu fiu, iar din afara cetãtii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Sãi si de o multime de credinciosi.
Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sãrmanei vãduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânãrului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoalã-te!''. Iar cel mort pânã în clipa aceea s-a ridicat si a început a grãi. În marea tãcere care s-a asternut atunci peste cele douã convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânãr, viu, mamei sale. Biata mamã, poate, a mai plâns si dupã aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru cã durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsã de fricã si toti preamãreau pe Dumnezeu pentru aceastã înviere din morti, sãvârsitã în vãzul tuturor.

Frati crestini,

Tânãrul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecãruia dintre noi cã moartea fãrã de veste îi poate surprinde nu numai pe bãtrâni si bãtrâne, ci chiar si pe tineri.
De obicei tânãrul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea sã se gândeascã. Dacã îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepãsare, ca si cum nu va muri niciodatã si deci nu se cuvine sã-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.
Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagãn, si pentru tânãrul nepãsãtor, si pentru bãtrânul înãlbit de ani.
Cartea Sfântã ne spune cã ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti cã tâlharul niciodatã nu se anuntã când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fãrã nici o grijã. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede cã viata nu-i mai este amenintatã de nici o primejdie, când se scufundã în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sã-i curme rãtãcirea vietii.

DE MULTE ORI MOARTEA ÎI PRINDE PE OAMENI NEPREGÃTITI!
 
În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful pânã la cer si cu ramurile pânã la marginile pãmântului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrãneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înãlta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tãiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrãstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).
Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tãlmãceste visul, care însemna sfârsitul nãprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsã pentru nedreptãtile sale.
Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnã si sfârsitul jalnic al fiecãrui om. Cãci ce altceva este omul decât un pom sãdit pe pãmânt - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trãsnet - ori un fir de iarbã cosit sau smuls din rãdãcinã?
Se întâmplã uneori ca, în vecinãtatea noastrã, sã cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine vãzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudã ca pe un pom frumos si plin de roadã. Ramurile neamului sãu se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sãnãtos si tânãr, toti din jurul lui îi ureazã sã trãiascã multi ani.
Dar, tocmai în clipa când parcã nici o umbrã nu-i tulburã fericirea, deodatã, rãsunã si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boalã de inimã, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altã formã, de o moarte nãprasnicã. Cei din jur aflã cu uimire cã cel plin de viatã pânã acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.
Câte întâmplãri din acestea nu v-a fost dat sã vedeti în jurul dumneavoastrã, în familiile dumneavoastrã sau între cunoscuti?!
Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul cã moartea vine fãrã de veste, ci mai ales cã ea îi surprinde pe oameni nepregãtiti pentru acest pas decisiv.
Nu putem sti cât de pregãtit sau cât de nepregãtit de moarte a fost tânãrul din Nain. Fiind însã unicul fiu al unei vãduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatãlui sãu, poate îsi va fi adunat si el destule pãcate ale tineretilor sale pânã în ceasul neasteptat al mortii.
Acel tânãr însã a avut atunci ocazia unicã de a se întâlni pe drumul cãtre cimitir cu Însusi Stãpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamã pe tânãr iarãsi la viata aceasta pãmânteascã.
Fãrã îndoialã cã acel tânãr a vãzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trãit cu mai multã luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânãrului vãduvei din Nain? Aproape nici unul!
Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastrã, nepregãtiti de moarte, îsi continuã viata în dezordine, cu nepãsare, ca si cum n-ar muri niciodatã?
Si, dacã s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânãr dupã ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:
Ce-ai fãcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru cã sufletul tãu era plin de pãcate: de pãrinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tãgãduit, de rugãciune nu te-ai îngrijit, de desfãtãri nu te-ai ferit, la urmãrile faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.
Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru cã pomul vietii tale nu numai cã s-a tãiat fãrã de veste, dar se va si arunca în foc.
Drept rãspuns, tânãrul, dupã ce a gustat putin din moarte si a vãzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va cãi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.
Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstã.

CE ESTE BINE SÃ FACEM?
 
Frati crestini,
De moarte nimeni nu poate scãpa. Toti suntem datori sã plãtim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Dacã ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati sã priveghem si sã ne pregãtim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastrã pãmânteascã, atunci aceastã asteptare a clipei din urmã nu trebuie sã fie o stare pasivã, de nelucrare, plinã de groazã, ci, dimpotrivã, trebuie sã fie o asteptare seninã, însotitã de muncã statornicã, plinã de hãrnicie si de voie bunã. Sã avem însã, în acelasi timp, o grijã neîncetatã pentru a ne pãstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curatã si trupul neîntinat de patimi, stiind cã trupul împreunã cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.
Sã meditãm asupra faptului cã toate trec, toate curg, iar noi odatã cu ele strãbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe sã se împutineze, asa si viata noastrã scade în fiecare an, în fiecare lunã si în fiecare orã.
Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pãmântesti se stinge, bãtrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depãrteazã si ne pãrãsesc...
Mormintele celor dragi zac fãrã de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.
Asa trece viata noastrã, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pãmântului, pânã când nu ne mai vede nimeni, pânã când aproape toti ne uitã, ajungând niste morti uitati de orice inimã...
Drept aceea:
- sã ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lãsate de Dumnezeu oamenilor;
- sã trãim în bunã întelegere unii cu altii;
- sã nu ne bârfim între noi, sã nu ne înselãm unii pe altii, sã nu ne invidiem si sã nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivã sã ne sârguim a trãi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Pãrinte Ceresc pe Care Îl numim Tatãl nostru;
- sã ne ostenim a ne trãi vremelnica noastrã viatã asa dupã cum ne îndeamnã Sfântul Apostol Pavel: ''Îngãduindu-vã unii pe altii si iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum si Hristos v-a iertat vouã, asa sã iertati si voi.
Iar peste toate acestea, îmbrãcati-vã întru dragoste, care este legãtura desãvârsirii.
Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca sã fiti un singur trup, sã stãpâneascã în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Sursa: Razboiul nevazut

Parintele Sofian: Rugul Aprins si temnita

Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.
In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.
Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare apartine parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului Aprins, care a murit in inchisoarea de la Aiud.
In anii 1945-1948, in sala bibliotecii manastirii Antim s-au tinut o serie de conferinte legate de acest subiect.
Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din vita cultural-religioasa de atunci, intre care parintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al Manastirii Antim, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.
Conferintele aveau caracter teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isi-hasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XlV-lea, isihasmul si manastirile din epoca sfantului Nicodim cel sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Marului, sfantul Paisie Velicicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila.
Conferintele se tineau in sala bibliotecii manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati, din sala. Sub forma aceasta se fixa in mintea auditorilor, subiectul conferintei.
Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie si Utrenie si talmacirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografica a Liturghiei, joia prezentarea mistica a Liturghiei.
Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in Capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie talmacirile care se faceau pentru slujbele amintite mai sus.
In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la manastirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiati din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la manastirea Cernica, cu binecuvantarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa Vecernia de dupa-amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si romana si rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine ce ne spunea parintele Ioan.
In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugator autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parintele Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul revolutiei din 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si emotionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga.
O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care parintele Ioan o cunostea bine.
In ianuarie 1947 a fost arestat de la manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan a fost condamnat la munca silnica pe viata si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte deportat in Siberia, de unde ne-a trimis o carte postala care incheia cu Rugaciunea lui Iisus.


Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat pana pe la jumatatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au incetat pentru mai multi ani. O buna parte din personalul slujitor de la manastirea Antim a fost repartizat in alta parte, mai ales la Seminarul Teologic de la manastirea Neamtu, incat s-a potolit, in mare masura, tot entuziasmul activ in numele Rugului Aprins.
Intre timp, primeam stiri triste despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra si despre atrocitatile tineretului studentesc intemnitat la Pitesti.

N-a trecut prea mult, pana in iunie 1958 cand am fost arestati si noi, care activasem in cadrul Rugului Aprins. Ma aflam atunci la manastirea Ghighiu, de langa Ploiesti, pe schela, cu un grup de ucenici calugari si frati, pictand in fresca biserica din cimitirul manastirii. Am fost arestat impreuna cu parintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului Aprins.
Ancheta a durat cateva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat ca eram saisprezece detinuti, facand parte din “organizatia Rugului Aprins”.
Intre noi si cu noi, era parintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei “organizatii”, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, parintele Arsenie Papacioc, parintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultati din Capitala, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup intemnitati la Gherla.
Dupa procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai intalnit la Jilava, inchisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pacura, iar de acolo la inchisoare de la Aiud.
Din literatura publicata dupa Revolutia din 1989, asupra vietii din inchisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati, dar una este sa citesti despre suferinta si alta este sa o traiesti.
Astfel, lipsa totala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, in care fiecare isi facea necesitatile mari si mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizeta, ca nu cumva sa surprinda pe cineva facand ceva. N-aveai voie sa lucrezi nimic. Dar ce puteau sa lucrezi? Se ciocanea in perete cu alfabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita dinafara, de la cei de curand intrati in penitenciar. Altii, dadeau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi cu un betisor scriau cate un text: o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi, cu ajutorul alfabetului Morse si scrisul pe talpa bocancului, unii invatau pe de rost cuvant cu cuvant Sfanta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola, mai ales Epistola sfantului Iacob.
Mancarea putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, facuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, ca niste stafii, slabiti pe dinafara dar tari pe dinauntru cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola a Aiudului unde, totusi, multi si-au incheiat viata aceasta pamanteasca, intre care si parintele Daniil, initiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus in lanturi, in cei 25 de ani de temnita grea.
Dupa patru ani de viata de celula, intr-o buna zi, culesi de prin celule, s-a umplut cu noi o duba mare si incuiati pe dinafara, am fost transportati la colonia Salcia din Baltile Brailei. S-au mai incarcat si alte dube. Am ajuns la Salcia in plina campie. O baraca lunga, cu paturi suprapuse, intr-o curte larga, inconjurata cu gard de sarma ghimpata, strajuita pe la colturi cu soldati inarmati. Eram multi. Mai tarziu am aflat ca eram o mie de detinuti. Dintre noi o suta eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era parintele Bendeict Ghius, parintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primavara.
A doua zi dimineata, incolonati cate cinci, cu sapele in spate, ne-au scos la prasit porumbul, intr-un mare lan de porumb, paziti de militieni. Slabiti cum eram, abia miscam sapa. Cand eram la celule n-aveam voie sa lucram nimic. Aici munca fortata. N-aveam voie sa ne mai odihnim, sprijrnindu-ne in sapa ca de obicei. Trebuia sa prasim mereu. N-aveam voie sa ramanem in urma, chiar daca nu te mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, in jurul nostru, ca niste fosti vatafi boieresti, aveau aceasta grija, sa lucram in sila. La pranz masa era mai buna si mai indestulatoare decat la celula. Dupa o ora, in care intra masa si putina odihna, iarasi la sapa. Seara, incolonati cate cinci, faceam calea intoarsa la dormitor.
In baraca lunga si larga, cu paturi suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, in timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria ca in ziua urmatoare, la munca, vom respira din noi aer curat.
Asa ne treceau zilele saptamanii.
Duminica nu lucram. Era zi de odihna. Sub aceeasi paza a soldatilor inarmati, de la cele patru colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii umpleau curtea in grupuri de cate cinci-sase-zece persoane. Intre ei era de obicei cate un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de imbarbatare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute cu preoti si enoriasi.
intre timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni goleau dormitorul si in timp ce toti detinutii erau scosi afara, in curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gaseau nimic interzis, totusi detinutii intrau in panica.
Am lucrat pe rand la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de munca fortata. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntita.
De la o vreme, au inceput sa apara si anumite carti si ziare in colonie; in serile dupa ce veneam de la munca si in ragazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dadeau ei, nu ce ne-ar fi placut sa citim. Dar citeam.
Trecusera mai bine de doi ani de cand ne aflam, muncind si vara si iarna in aceasta campie fara dealuri, acoperite de bolta uriasa a cerului.
Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoate vazator si inima plina de bunatate a Parintelui Ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-a insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare. Plecam acasa, la manastire, in iulie 1964.

Parintele  Sofian Boghiu

Vestitorul Ortodoxiei, 1996

Via: crestinortodox.ro, foaienationala.ro