101 ani de la nasterea Parintelui Sofian Boghiu. Despre cum a incercat comunismul sa-L inlature pe Dumnezeu din sufletul romanesc si prezenta minunata a Maicii Domnului in inchisorile comuniste (VIDEO)

Parintele Sofian Boghiu despre cum a incercat comunismul sa-L inlature pe Dumnezeu din sufletul romanesc. Trebuie inlaturate infiltratiile duhului comunist.

- inregistare Silviu Despa

Video. Parintele Sofian Boghiu despre interventia minunata a Maicii Domnului in inchisorile comuniste.

Părintele Sofian: „Cum aşteptăm noi Crăciunul?”

„Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule!”
Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, aşa cum ne-au învăţat Proorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Iisus? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa Ia cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)?

Cum aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pentru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul Lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântuitorul neamurilor? Va găsi Pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noastre, sau aceasta este mânjită şi surpată şi pustiită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii, El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci cu adevărat nu vom avea nici un folos de naşterea Lui. EI va merge Ia alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat.

Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii”. Şi nu întâmplător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic, să se apropie de altar, unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească.

Acesta este rostul Postului de patruzeci de zile, rânduit de Sfânta noastră Biserică, acela de a ne pregăti pentru Sfânta Mărturisire şi Sfânta împărtăşanie. Aşa ne vom face şi noi părtaşi la bucuria şi pacea cântată de corurile îngereşti deasupra staulului din Betleem.

Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 170-175)

Sursa: Doxologia

Părintele Sofian Boghiu despre sfârşitul lumii, Antihrist şi masonerie

“- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

Dr. Camelia SURUIANU: Mănăstirea Tuturor Sfintilor - Antim şi Rugul Aprins

Sfântul Antim Ivireanul 

Astăzi Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa.  În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia uriaşă în cadrul culturii române. 

Pentru început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul. De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme, utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii pertinente din studiile urmaşilor. 

Mihai Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul,  scriitorul pentru a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul  Mihai Radulescu amendează cultura română care astăzi acordă un slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.

De aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650. 

La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni care trăiau prin Peninsula Balcanică. 

Recunoscut de înalţii oficiali drept o mare personalitate  prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi. 

După 1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie 1708 a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei. În această calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti).

Dintre toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt deosebit de important în acea vreme.

Însă moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor. În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.

 Astfel este condamnat la exil pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că ar fi fost aruncat în lacul Snagov.

Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul  - Mănăstirea  Tuturor Sfintilor

Mănăstirea Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor Sfinţilor. Ctitorul  a întocmit cu mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1] În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...) Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]

 

În prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]  

     

Prin urmare, hramul mănăstirii a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.

„Pătrunderea” la Antim

O dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa, ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte spirituală de la noi din ţară.

Soborul de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4] Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5] Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]

Cronologia vieţii şi a operei Părintelui DANIIL SANDU TUDOR, conducătorul grupului „Rugul Aprins“ - alcătuită de Prof. Dr. Camelia Suruianu

Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările despre Mişcarea „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă. Dar, pe măsură ce tot mai mulţi cercetători se conving de impactul pe care l-a avut în epocă „Rugul Aprins,“ iar poezia religioasă a liderului mişcării este publicată în condiţii optime şi comentată, se impune şi o reevaluare a întregii personalităţi a lui Sandu Tudor. El merită cunoscut în special ca poet religios, prin textele sale scrise după intrarea în monahism şi care nu au fost publicate înainte de 1990.

 Înainte de a trece la prezentarea succintă a vieţii şi operei sale, credem că e necesar să facem câteva precizări cu privire la numele său. Dacă documentele oficiale consemnează numele Alexandru Teodorescu, ca autor de articole şi volume va apărea cu diverse semnături. Cel mai frecvent foloseşte pseudonimul Sandu Tudor, numele său de gazetar şi poet, pentru ca după intrarea în monahism să se prezinte şi să se semneze monahul Agaton de la mănăstirea Antim, respectiv Daniil de la Rarău. În relatarea noastră vom folosi în special numele Sandu Tudor sau Daniil Sandu Tudor, pentru că perioada în care a purtat numele de Agaton a fost scurtă (1948 – 1955), peste acest interval suprapunându-se şi prima sa detenţie (1949 – 1952).

Mitropolitul Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui Sandu Tudor, pe care îl consideră în Cuvântul înainte ca fiind un „om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare.“[1] În acest volum se află un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat în 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric. 

Predica a Parintelui Sofian Boghiu la Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. In 8 noiembrie 1.321.000 de romani isi sarbatoresc onomastica - La multi ani!!

Frati crestini,

Vreau sa va spun doua-trei lucruri despre acesti sfinti arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli si de ingeri.

Cei doi arhangheli, Mihail si Gavriil, de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au aratat de multe ori in viata oamenilor. Sfantul arhanghel Mihail: prima data cand se stie despre el, era momentul infatisat din aceasta icoana, adica atunci cand puterile raului, acelui Lucifer care a fost ingerul luminii, mai marele ingerilor din ceruri, i-a venit un gand vrajmas in inima lui, un gand trufas: sa se inalte, sa-si puna scaunul mai presus de scaunul lui Dumnezeu. Ce gand viclean si rau! Si in clipa aceea s-a prabusit.

Si a aparut Sfantul arhanghel Mihail care a strigat din inaltimile cerului: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!" - cuvinte rostite in mijlocul Sfintei Liturghii. El striga aici, in centrul acestei icoane si in jurul lui sunt cetele celorlalti arhangheli.

De atunci, de-a lungul istoriei neamului omenesc, Sfantul Arhanghel Mihail, socotit, cum e cu adevarat, ingerul dreptatii sau al legii dumnezeiesti, s-a aratat de foarte multe ori, in Vechiul Testament si in Noul Testament. Intervine in fata ostirilor dusmanilor, aparand pe cei care cereau lui Dumnezeu ajutor. Sunt multe cazuri de interventii in Vechiul Testament. In Noul Testament, arhanghelul Mihail apare la Invierea Domnului si el ridica piatra de pe usa mormantului. Si dupa aceea continua sa se arate si sa vesteasca oamenilor voile lui Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil este arhanghelul bucuriei; chipul lui frumos, fiinta lui duioasa si buna, totdeauna aduce vesti de bucurie. Incat in Vechiul Testament, Sfantul Arhanghel Gavriil a binevestit nasteri de profeti: el vesteste pe Ana, sotia lui Elcana, ca va naste pe Samuil profetul. Dupa aceea, aproape de noi, de Noul Testament, Sfantul Gavriil vesteste pe Zaharia si pe Elisabeta ca vor naste prunc, pe Sfantul Ioan Botezatorul.

Sfantul arhanghel Gavriil se arata Maicii Sfinte, Sfintei Fecioare Maria si ii vesteste nasterea lui Iisus Hristos Emanuil. Si dupa aceea, arhanghelul Gavriil ocroteste pe Maica Domnului in Templu, in timpul copilariei sale. Si de-a lungul istoriei Noului Testament, de asemenea se arata de multe ori acest arhanghel al bucuriei.

Frati crestini, in ierarhia aceasta cereasca, arhanghelii sunt numai o ceata. Sunt de fapt trei triade, adica trei grupuri de cate trei. Cea mai de sus triada este a tronurilor ceresti, serafimii si heruvimii; a doua triada este a puterilor, domniilor si incepatoriilor (adica sefii arhanghelilor); mai jos, arhanghelii si ingerii.

Cei de sus, triada din apropierea Sfintei Treimi, in iconografie sunt infatisati fara trup omenesc. Serafimii si heruvimii sunt infatisati cu sase aripi, heruvimii si cu ochi multi, iar tronurile - niste cercuri ca de foc, cu aripi, plini de lumina si de vapaie (semnul dragostei), care slujesc marelui Dumnezeu, laudat in Sfanta Treime. Ceilalti, arhanghelii si ingerii, toti, cand s-au aratat in istoria neamului omenesc, totdeauna au purtat trup omenesc. Asa apar si Sfantul Gavriil si Sfantul Mihail.

Ca numar sunt mii de mii si zeci de mii si mii de mii. Asa ni-i prezinta Sfantul prooroc Daniel, acel barbat al doririlor, plin de Duhul Sfant si de lumina, acel om bun, cum il numeste imparatul Nabucodonosor, adica un om al lui Dumnezeu cu adevarat. A vazut cerul deschis si acesti ingeri, aceste fiinte ceresti, nenumarate siruri, nenumarate cete care umplu cerul lui Dumnezeu.

Dintre toti acestia, cea mai de jos ceata e ceata ingerilor pazitori ai vietii noastre. De la botez, fiecare din noi avem strajnic un inger pazitor. Acest inger pazitor al fiecaruia din noi este martorul vietii noastre, merge cu noi cand calatorim, sta cu noi cand ne odihnim. E martor la faptele bune si la faptele rele. Cand facem lucruri rele, el plange, se intristeaza, pentru ca stie ce ne asteapta. Cand facem fapte bune, se bucura tare mult de vrednicia noastra.

Pe acesti ingeri pazitori, frati crestini, sa-i chemam mereu in sprijinul nostru, in viata noastra de toate zilele si sa ne gandim ca totdeauna, asa cum constiinta noastra ne spune cand facem bine si cand facem rau, tot asa si acest inger al lui Dumnezeu, ingerul pazitor al vietii noastre, ne inspira gandurile bune, gandurile frumoase, gandurile mantuitoare si simtim in constiinta noastra ca suntem indemnati, imbolditi la un lucru sfant, la un lucru bun. Sa ascultam glasul lui!

Stiu de la mama, care-mi spunea: "Dragul mamei, fiecare din noi avem cate o prezenta, de-a dreapta ingerul pazitor si de-a stanga vrajmasul diavol. Ingerul ne indeamna la bine, vrajmasul la rau". Sa ne gandim bine la acest lucru, ca-i foarte adevarat. Asa invata si Sfanta Biserica de totdeauna.

Totdeauna avem si un martor rau al vietii noastre care noteaza faptele rele, ne indeamna sa le facem si le noteaza. Si va veni candva cu acest teanc de pacate si rautati ale noastre si le va pune pe cantarul acela al dreptatii dumnezeiesti. Ingerul sfant vine cu faptele bune, daca sunt, insa cel rau vine cu faptele urate si rele si pune si apasa cantarul in jos si coboram si noi in jos.

De aceea, de-a lungul vietii noastre, in amintirea sfintilor arhangheli si pazitori ai vietii noastre, sa ne straduim a face bine, cat putem noi, stiind ca binele nostru se inscrie, se inregistreaza si candva se vor desfasura si aceste secvente din viata noastra buna si vom merge la bine; ca nu cumva facand raul, sa avem parte de vrajmasul care e foarte dornic sa ne tarasca in jos, sa se simta bine ca a mai castigat inca un suflet sau mai multe.

Frati crestini, va indemn si va rog, cititi cat de des canonul catre Sfantul Inger Pazitor, veti simti aievea prezenta lui in cele ce spuneti. Atunci cand vrei sa intretii o prietenie cu cineva, ori ii scrii, ori ii vorbesti, ori ii urezi ceva si atunci se intretine aceasta prietenie cu acea persoana pe care o doresti sa fie aproape de tine, macar in mintea si in inima ta.

Aceste prezente ceresti asteapta si ele sa fie intrebate, sa fie cerute, sa fie rugate, sa fie chemate. Chemati, frati crestini si surori crestine, pe acesti prieteni buni si calzi si duiosi si binefacatori ai vietii noastre, pe acesti ingeri pazitori de-a lungul vietii fiecaruia din noi. Amin!

Parintele Sofian Boghiu - In fiecare ispita se ascund niste patimi

Sursa: Marturie crestin-ortodoxa

Parintele Sofian Boghiu - Pictura bizantina ne ofera un cosmos duhovnicesc

Sursa: Marturie crestin-ortodoxa

VIDEO. Părintele Sofian Boghiu - Trebuia să fac și eu puțină pușcărie. Putem beneficia de rugăciunea lui Iisus

Sursa: Marturie crestin-ortodoxa

Părintele Sofian Boghiu: Despre ceasul neaşteptat al morţii

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiţi! De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoaştem momentul morţii? Ce este bine sã facem?
 
Frati crestini,

La portile cetãtii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc douã convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamã vãduvã, cu inima sfâsiatã de durere, petrecea la cimitir pe unicul sãu fiu, iar din afara cetãtii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Sãi si de o multime de credinciosi.
Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sãrmanei vãduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânãrului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoalã-te!''. Iar cel mort pânã în clipa aceea s-a ridicat si a început a grãi. În marea tãcere care s-a asternut atunci peste cele douã convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânãr, viu, mamei sale. Biata mamã, poate, a mai plâns si dupã aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru cã durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsã de fricã si toti preamãreau pe Dumnezeu pentru aceastã înviere din morti, sãvârsitã în vãzul tuturor.

Frati crestini,

Tânãrul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecãruia dintre noi cã moartea fãrã de veste îi poate surprinde nu numai pe bãtrâni si bãtrâne, ci chiar si pe tineri.
De obicei tânãrul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea sã se gândeascã. Dacã îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepãsare, ca si cum nu va muri niciodatã si deci nu se cuvine sã-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.
Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagãn, si pentru tânãrul nepãsãtor, si pentru bãtrânul înãlbit de ani.
Cartea Sfântã ne spune cã ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti cã tâlharul niciodatã nu se anuntã când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fãrã nici o grijã. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede cã viata nu-i mai este amenintatã de nici o primejdie, când se scufundã în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sã-i curme rãtãcirea vietii.

DE MULTE ORI MOARTEA ÎI PRINDE PE OAMENI NEPREGÃTITI!
 
În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful pânã la cer si cu ramurile pânã la marginile pãmântului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrãneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înãlta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tãiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrãstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).
Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tãlmãceste visul, care însemna sfârsitul nãprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsã pentru nedreptãtile sale.
Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnã si sfârsitul jalnic al fiecãrui om. Cãci ce altceva este omul decât un pom sãdit pe pãmânt - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trãsnet - ori un fir de iarbã cosit sau smuls din rãdãcinã?
Se întâmplã uneori ca, în vecinãtatea noastrã, sã cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine vãzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudã ca pe un pom frumos si plin de roadã. Ramurile neamului sãu se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sãnãtos si tânãr, toti din jurul lui îi ureazã sã trãiascã multi ani.
Dar, tocmai în clipa când parcã nici o umbrã nu-i tulburã fericirea, deodatã, rãsunã si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boalã de inimã, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altã formã, de o moarte nãprasnicã. Cei din jur aflã cu uimire cã cel plin de viatã pânã acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.
Câte întâmplãri din acestea nu v-a fost dat sã vedeti în jurul dumneavoastrã, în familiile dumneavoastrã sau între cunoscuti?!
Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul cã moartea vine fãrã de veste, ci mai ales cã ea îi surprinde pe oameni nepregãtiti pentru acest pas decisiv.
Nu putem sti cât de pregãtit sau cât de nepregãtit de moarte a fost tânãrul din Nain. Fiind însã unicul fiu al unei vãduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatãlui sãu, poate îsi va fi adunat si el destule pãcate ale tineretilor sale pânã în ceasul neasteptat al mortii.
Acel tânãr însã a avut atunci ocazia unicã de a se întâlni pe drumul cãtre cimitir cu Însusi Stãpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamã pe tânãr iarãsi la viata aceasta pãmânteascã.
Fãrã îndoialã cã acel tânãr a vãzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trãit cu mai multã luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânãrului vãduvei din Nain? Aproape nici unul!
Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastrã, nepregãtiti de moarte, îsi continuã viata în dezordine, cu nepãsare, ca si cum n-ar muri niciodatã?
Si, dacã s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânãr dupã ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:
Ce-ai fãcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru cã sufletul tãu era plin de pãcate: de pãrinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tãgãduit, de rugãciune nu te-ai îngrijit, de desfãtãri nu te-ai ferit, la urmãrile faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.
Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru cã pomul vietii tale nu numai cã s-a tãiat fãrã de veste, dar se va si arunca în foc.
Drept rãspuns, tânãrul, dupã ce a gustat putin din moarte si a vãzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va cãi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.
Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstã.

CE ESTE BINE SÃ FACEM?
 
Frati crestini,
De moarte nimeni nu poate scãpa. Toti suntem datori sã plãtim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Dacã ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati sã priveghem si sã ne pregãtim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastrã pãmânteascã, atunci aceastã asteptare a clipei din urmã nu trebuie sã fie o stare pasivã, de nelucrare, plinã de groazã, ci, dimpotrivã, trebuie sã fie o asteptare seninã, însotitã de muncã statornicã, plinã de hãrnicie si de voie bunã. Sã avem însã, în acelasi timp, o grijã neîncetatã pentru a ne pãstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curatã si trupul neîntinat de patimi, stiind cã trupul împreunã cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.
Sã meditãm asupra faptului cã toate trec, toate curg, iar noi odatã cu ele strãbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe sã se împutineze, asa si viata noastrã scade în fiecare an, în fiecare lunã si în fiecare orã.
Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pãmântesti se stinge, bãtrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depãrteazã si ne pãrãsesc...
Mormintele celor dragi zac fãrã de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.
Asa trece viata noastrã, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pãmântului, pânã când nu ne mai vede nimeni, pânã când aproape toti ne uitã, ajungând niste morti uitati de orice inimã...
Drept aceea:
- sã ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lãsate de Dumnezeu oamenilor;
- sã trãim în bunã întelegere unii cu altii;
- sã nu ne bârfim între noi, sã nu ne înselãm unii pe altii, sã nu ne invidiem si sã nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivã sã ne sârguim a trãi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Pãrinte Ceresc pe Care Îl numim Tatãl nostru;
- sã ne ostenim a ne trãi vremelnica noastrã viatã asa dupã cum ne îndeamnã Sfântul Apostol Pavel: ''Îngãduindu-vã unii pe altii si iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum si Hristos v-a iertat vouã, asa sã iertati si voi.
Iar peste toate acestea, îmbrãcati-vã întru dragoste, care este legãtura desãvârsirii.
Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca sã fiti un singur trup, sã stãpâneascã în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Sursa: Razboiul nevazut

Părintele Sofian Boghiu: “Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă? Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune”

Mult stimate domnule P.

Am primit scrisorile dumneavoastră, în care vă revoltaţi împotriva dezmăţului şi a corupţiei din viaţa societăţii româneşti. Ştiţi care este cauza acestei stări din viaţa ţării noastre? Sunt roadele comunismului, care a lucrat cu toate mijloacele posibile la îmbolnăvirea sufletului românesc la toate vârstele. Această catehizare ateistă a durat 50 de ani. Libertatea de după Revoluţie a continuat cu necredinţa, cu pofta de îmbogăţire, cu egoismul, cu sărăcia şi boala, şi păcatul.
Un om gol de credinţă, materialist şi plin de patimi, are nevoie de timp şi de lucrare pozitivă asupra lui ca să se schimbe şi să devină un om cu respect faţă de cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl găseşte în Sfânta Scriptură şi în sfintele Biserici. Are nevoie de timp ca să devină un om conştient de faptele sale şi ca să fie convins că viaţa aceasta nu este veşnică şi că urmează viaţa de dincolo, în care vom da seama de tot ceea ce am făcut. Să convingi un singur om înrăit să devină un om de omenie este foarte greu. Dar să schimbi o ţară întreagă?! Vă daţi seama că este mult mai greu.
Ierarhia noastră nu este absentă de la această chemare misionară şi face multe eforturi de îmbunătăţire a vieţii creştine – prin scris, prin predici, prin spovedanie şi împărtăşanie, dar nu este de ajuns. Ar trebui ca şi conducerea laică a statului să intervină, colaborând cu Biserica. Din păcate, nu se întâmplă aşa. Avortul, homosexualitatea şi alte fenomene pierzătoare sunt lăsate libere, sunt încurajate prin diverse măsuri politice. Posturile de televiziune, filmele pornografice se întrec în a promova desfrânarea şi alte patimi sau încearcă să discrediteze Biserica şi învăţătura creştină. Astfel, unii zidesc şi alţii dărâmă, creând confuzie şi haos.
Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune din partea celor credincioşi cu adevărat – care sunt puţini, în comparaţie cu mulţimea rătăcită. Trebuie să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne ajute în lucrarea grea de întoarcere a oamenilor către adevărata lor menire.
O mare primejdie pentru Biserică şi pentru ţară sunt sectele. Ele luptă împotriva Bisericii şi a dreptei credinţe, împotriva Maicii Domnului, împotriva crucii şi a icoanelor. Sectele s-au înmulţit după Revoluţie şi ele, de asemenea, creează confuzie în viaţa credincioşilor.
Nu este cazul să vă spun prea multe lucruri despre starea actuală a societăţii româneşti, întrucât le vedeţi şi le ştiţi şi dumneavoastră.
Datoria fiecăruia dintre noi este să ducem o viaţă după voia lui Dumnezeu şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să ducă o viaţă creştinească, spre folosul lor sufletesc. Să-i ajutăm pe semenii noştri, mai ales că mulţi dintre ei au uitat că mai au şi suflet şi că viaţa nu se opreşte pe pământ, în groapa de la cimitir, ci continuă în veşnicie.
Iertaţi-mă, poate că răspunsul meu la scrisoarea dumneavoastră este prea lung şi poate insuficient. Totuşi, eu aşa văd starea în care ne aflăm.

Vă doresc numai bine.
Arhimandrit Sofian Boghiu
3 iunie 1999

Sursa: Familia Ortodoxa

Parintele Arsenie Papacioc si Parintele Sofian Boghiu despre Maica Domnului. VIDEO

Părintele Sofian Boghiu despre Judecata Viitoare şi Învierea Neamurilor

- Nationalismul crestin poate fi acuzat de lipsă de smerenie?

- Dacă esti sincer, nu. Pentru că suntem datori să iubim pe aproapele nostru. Aproapele nostru, spune Mântuitorul, este oricine, chiar un dusman; dar aproapele nostru este, în primul rând, fratele meu, sora mea de sânge. Iubind pe acesti apropiati ai mei, iubesc si neamul meu, poporul meu. Si atunci, dacă iubesc (în sensul profund crestin) poporul meu, mă numesc nationalist. Dacă este sinceră această afirmatie, atunci smerenia nu ar trebui să ne lipsească.

La Voronet - cred că ati fost fiecare pe acolo - un perete întreg de sus până jos înfătisează Judecata Viitoare. Si acolo, între altele, sub toate elementele acestei Judecăti, este si învierea neamurilor, venirea neamurilor la Judecata lui Dumnezeu. Vin grupati: evreii, turcii, românii, vin toti la Judecată, pe neamuri.

Atunci ne vom întreba: dacă un conational de-al meu, fiind călugăr, meserias sau politician, a făcut niste fapte bune, eu de ce n-am putut să fac? Aceleasi conditii au fost si pentru mine.

Prin urmare, la Judecata viitoare se va avea în vedere si această grupare pe neamuri. În cadrul acesta al neamului de-a lungul istoriei vom fi fiecare judecati. Neamul românesc are si sfinti foarte multi, avem si oameni de bună-credintă, foarte cuviinciosi, avem însă si criminali. Fiecare îsi va primi răspuns si răsplată după cum si-a dus viata pământească.

- fragment dintr-o conferinta sustinuta la Universitatea Bucureşti, în anul 1999

Predica a Parintelui Sofian Boghiu la Schimbarea la Fata a Domnului

Frati crestini,

In fiecare an, la 6 august, praznuim una din cele mai mari sarbatori crestine – Schimbarea la Fata a Mantuitorului, pe muntele Taborului.

Este cu adevarat mare aceasta sarbatoare, pentru ca acolo pe Tabor, Mantuitorul insusi si-a aratat ca intr-o strafulgerare slava Sa dumnezeiasca, inaintea apostolilor Sai.

Pana acum Sfintii Apostoli vazusera si se uimisera numai de minunile Lui, care erau mari si puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar in intimitatea lor ei il socoteau pe Mantuitorul tot ca pe un om -un mare profet- cel mai mare trimis al lui Dumnezeu in mijlocul oamenilor.

Insa din cele petrecute pe Tabor la Schimbarea la Fata, Sfintii Apostoli se conving pentru totdeauna ca marele lor Invatator este nu numai un om al lui Dumnezeu ci si Dumnezeu adevarat.

Cele vazute si traite de ei pe muntele Taborului nu le vor uita in toata viata lor de Apostoli.

Ca timp, acest eveniment s-a intamplat in ultimul an al vietii pamantesti a Mantuitorului, cateva luni inainte de rastignirea Sa.

Dupa cum ne istorisesc primii trei Sfinti Evanghelisti - Matei, Marcu si Luca - faptele s-au petrecut asa:

Iisus venea dinspre nordul Tarii Sfinte, se indrepta catre Ierusalim si le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce si Invierea sa, care Il asteptau in Ierusalim.

Ajungand in dreptul muntelui Taborului a lasat la poalele muntelui ceata ucenicilor Sai si a luat cu Sine numai trei dintre dansii: pe Petru, pe Iacob si pe Ioan – oamenii cei mai de nadejde care vor fi martori si la rugaciunea sa in gradina Ghetsimani.

Ceilalti apostoli raman la picioarele muntelui, iar El impreuna cu cei trei urca pe munte ca sa se roage indeosebi.

Si, pe cand se ruga El, apostolii ingreunati de somn tresar deodata la o priveliste nemaivazuta: Chipul Mantuitorului s-a facut altul – Fata Lui stralucea ca soarele iar hainele Lui se facusera albe ca zapada – cum nu poate inalbi asa nimeni pe pamant.

Lucru si mai neobisnuit : in aceasta lumina doi barbati stau de vorba cu Iisus despre Patima si Moartea sa in Ierusalim. Erau marii profeti ai Vechiului Testament, Moise si Ilie.

Ca iesit din fire, uimit si multumit de ceea ce vedea, Petru a zis catre Iisus: “Doamne, bine este noua sa fim aici, sa facem trei colibe, una Tie, una lui Moisi si alta lui Ilie” - nedandu-si seama de ceea ce spunea.

Dar Petru inca nu ispravise bine de vorbit cand ochii apostolilor sunt martorii unei noi surprize - un nor de lumina ii invaluie si pe ei, iar din nor aud deodata un glas care zice: “Acesta este Fiul Meu iubit, pe Acesta sa-L ascultati”. De spaima ucenicii au cazut cu fetele la pamant. Dar Iisus s-a apropiat de ei si le-a zis : “Sculati-va, nu va temeti”. Cand au ridicat ochii nu mai era decat Iisus singur. Si El le-a poruncit sa nu dezvaluie nimanui nimic din cele ce vazusera, pana dupa Invierea Sa din morti.

Frati crestini,

Asa ne este infatisat in Sfintele Evanghelii faptul Schimbarii la Fata a Mantuitorului.

Dar ne putem intreba:

Ce inteles sa aiba acest eveniment pentru Sfintii Apostoli si pentru noi? Ce vrea Mantuitorul sa ne spuna noua celor de astazi, prin acest eveniment?

De la inceput trebuie sa spunem ca sarbatoarea de astazi, Schimbarea la Fata a Domnului este mai intai de toate Sarbatoarea luminii.

Părintele Sofian Boghiu despre sfârşitul lumii, Antihrist şi masonerie

“- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

Părintele Sofian Boghiu despre ajutorul dat mărturisitorilor români din închisorile comuniste de către Maica Domnului.

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

*

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.

*

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

*

Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum…

*

Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre

oferim spre citire cartea

Părintele Sofian Boghiu – Un iconar de suflete.

Sursa:

http://patermihail.wordpress.com/2010/02/26/parintele-arhimandrit-sofian-boghiu-1912-2002-un-iconar-de-suflete/#more-285

Părintele Sofian Boghiu - Rugăciunile celor din închisori