Sfântul Antim Ivireanul
Astăzi
Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a
credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa. În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi
bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia
uriaşă în cadrul culturii române.
Pentru
început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina
tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă
un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul.
De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme,
utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii
pertinente din studiile urmaşilor.
Mihai
Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul
Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul, scriitorul pentru
a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele
şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului
este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai
necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul Mihai Radulescu
amendează cultura română care astăzi acordă un
slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.
De
aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva
repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui
Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie
înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese
rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650.
La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al
picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi
răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de
inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în
greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni
care trăiau prin Peninsula Balcanică.
Recunoscut
de înalţii oficiali drept o mare personalitate
prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu.
Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se
călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea
tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi.
După
1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia,
imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una
greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3
româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie
1708 a fost ales Mitropolit
al Ungrovlahiei. În această
calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte,
unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una
slavo-româno-greacă, 11 româneşti).
Dintre
toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători
de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa
religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile
sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt
deosebit de important în acea vreme.
Însă
moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor.
În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot,
Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol
caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.
Astfel este condamnat la exil pe viaţă în
Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a
fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa
sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că
ar fi fost aruncat în lacul Snagov.
Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul - Mănăstirea Tuturor
Sfintilor
Mănăstirea
Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit
martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor
Sfinţilor. Ctitorul a întocmit cu
mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în
zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul
său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul
Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în
mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un
cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1]
În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui
sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura
singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...)
Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă
riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a
tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie
oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]
În
prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării
şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în
ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a
Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau
religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept
orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în
fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]
Prin urmare, hramul mănăstirii
a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un
spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.
„Pătrunderea” la Antim
O
dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut
apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic
întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa,
ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în
arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze
ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp
mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte
spirituală de la noi din ţară.
Soborul
de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din
mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la
teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4]
Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum
înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea
studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5]
Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie
sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]
În cadrul acestei mănăstiri, în scurt timp
bariera riguroasă în care monahismul de secole subexista, a fost înlăturată.
André Scrima introducându-ne în admosfera acelei epoci precizează că: „Pentru mulţi dintre ei, dezbaterea,
vehementă uneori în epocă, privind raporturile clerici-intelectuali sau
Biserică-inteligentsia rămânea
ignorată. Problema începea totuşi să se facă simţită în dificultatea de a
comunica cu reprezentanţii clerului prin cultură. Să ne înţelegem: nu e vorba
de paradă culturală nici de cultură « modernă » sau de cea imediat
contemporană (…) ne referim aici la cultura inseparabilă de conştiinţă în
trezire.”[7]
Mănăstirea
Antim, pentru grupul de laici şi monahi, a deschis „drumul spre autenticitatea
ultimă a existenţei lor.”[8]
Şi astfel au pornit să descopere împreună „infinitul viu”. „În infinit, nu ne
apropiem de capăt oricât am înainta, infinitul se realizează nu se epuizează.”[9]
Prin urmare, conduşi de acest crez, întâmplarea făcu ca „«excepţia» situaţiei de la Antim consta, poate, în calitatea
acelei experienţe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa
monastică şi latura laic-intelectuală. Într-un mod singular (...) s-a pecetluit
acolo convivialitatea între tradiţia spirituală vie şi intelectuali aşijderea
vii.”[10]
La
început, în cadrul intim al sfântului locaş au avut loc dezbateri „fără
deliberări, fără programe prealabile.” Apoi, mănaţi de „simţământul unei
lucrări obiective, al unei mutaţii calitative”, cei care mai dădeau semne de
„zămislire” la nivel interior, au observat „un ciclu –care- se închidea pentru
a face loc altuia.” Astfel, în pofida noilor schimbări ale societăţii, „în
acele zile, Antimul s-a (re)deschis: larg şi înalt.”[11]
Antimul – sanctuar ecriptat al simbolurilor christianice
În
timpul reconstrucţiei aşezământului monahal, Sandu Tudor împreună cu vieţuitorii
mănăstirii se hotărăsc să recitească „Testamentul lui Antim Ivireanul”. André
Scrima califică acestă activitate intelectuală drept „un eveniment simbolic, un
timp epifanic al vieţii sale erau descrise de Antim.”[12]
Restauratorii
respectând Testamentul ivirean
au aşezat „patru figuri invocate de el, în mozaic, pentru a fi aşezate pe o
parte şi de alta a intrării în sactuar, pe peretele dispre apus.”[13]
La intrarea în biserica mănăstirii se pot vedea şi astăzi cei patru sfinţi în
mozaic realizaţi între anii 1948 şi 1949 de către părintele Sofian Boghiu şi
Olga Greceanu. Cei patru sfinţi la care cei doi maeştri au lucrat sub
îndrumarea lui Gheorghe Mogoş sunt: Antim – „eponimul monahului din Iviria”,
Alexie, omul lui Dumnezeu – „un tip de sfinţenie oarecum aparte, ce a trăit incognito,
(...) era patronul zilei când fusese investit în arhierie părintele Antim”,
Sfântul Nicolae - „hramul unei biserici de lemn ce fusese odinioară în curtea
mănăstirii a Tuturor Sfinţilor” şi Sfânta Agata – „a cărei sărbătoare spunea
ctitorul, cădea a doua zi după noaptea în care primise viziunea limpede a
înălţării mănăstirii.”[14]
André
Scrima - în Timpul Rugului Aprins - precizează că tot Sandu Tudor, care
în tinereţe urmase cursurile Universităţii Belle Arte, atent la detalii,
într-una din zile, fu captivat de măiestria inscripţiei votive deasupra uşii de
intrare în biserică, dălţuită în piatră de însuşi Mitropolitul Antim Ivireanul.
Spre deosebire de portalul gotic care datorită somptuozităţii domină dar şi
protejează orice sanctuar „locaşul
bizantin oferă cea mai umilă intrare, aproape inaparentă: «poarta cea strâmtă», uşa de
toate zilele. Contrastul, de pildă, e total, la intrarea Sfintei Sofii, între
uşa discretă şi, în interior, elevaţia cupolei. Aceasta deoarece întreaga
«metarealitate» a bisericii e înlăuntru: celălalt
spaţiu, cealaltă lume. Or, tocmai
pentru a semnala, abia perceptibil, şi a înlesni «trecerea pragului», uşa de
intrare e uneori valorizată prin «însemnări» precum aceea de la Antim voită de
ctitor.”[15]
Privind şi apoi reprivind
inscripţia votivă de la intrarea în biserică, Sandu Tudor observă o „figură
nebănuită a unui melc, în parte ieşit din cochilie, tinzând spre o stea
(hexagramă) pe care o cuprinde între coarnele lui (ce poartă, cum se ştie,
organele văzului, ochii). Construcţia ne-a părut prea succintă pentru a
reprezenta o emblemă heraldică clasică, dar oferea totuşi un prea evident
vector de intenţie simbolică pentru a nu obliga la o încercare de lectură
hermeneutică. (...) Dacă îl considerăm ca motiv de figurare simbolică «melcul»
se integrează, evident, categoriei numită «scoică».”[16]
În creştinism „scoica sfântului Iacob” este prezentă în toată istoria Evului
Mediu occidental, având „un excepţional statut simbolic şi heraldic”.
Revenind la melcul
reprezentat deasupra porţii de intrare în biserică „descopeream, la «gradul
unu» al evidenţei, metafora grafică a chiliei monahului. Precum melcul, acesta
îşi are locul propriu de sălăşluire acolo unde spaţiul e pe de-a-ntregul împlinit
de prezenţa sa fizică. (...) În reprezentarea voită de Antim, chilia, precum
scoica pentru melc, e itinerantă, te însoţeşte pretutindeni (spre deosebire de
clădirea «sedentară», unde ai petrecut noviciatul). Dacă, la început, monahul
era «în chilie», acum chilia s-a interiorizat: ea e «în monah». (...) Orcum ar
fi, coerenţa dialectică a simbolului astfel prezentat sugerează ritmului retragere «în tine însuţi» - apariţie «în afară». Tema «regenerării», cu care melcul este
asociat în anumite culturi se referă foarte probabil la această alternnţă
asigurând ieşirea periodică din fluxul temporal. Conducând mai departe
privirea, vom întâlni fascinaţia formei helicoidale: cochilia e o spirală. Pe
care o întâlnim deja la hieroglifele egiptene: concept –arhetip figurat acolo
printr-un melc.” [17]
Mitropolitul utilizează
şi simbolul vetero-testamentar al stelei. Aceasta are forma unei steme
heraldice. „Minuţios concepută şi meşteşugit înfăptuită, ne întâmpină –
semnificativ – pe verso-ul foii de titlu a documentului ctitorial, ca un
contrapunct «intelectiv» la construcţia de piatră, aşternută în chiar ziua
începerii lucrărilor”[18]
mănăstirii. Precizăm că; „în Evul Mediu, steaua heraldică în cinci
colţuri – pentagramă mai curând decât «pentaclu» sau clavicula Solomonis – era de asemenea
numită «pecetea Sfântului Duh»”.[19]
Acest simbol mai denumeşte şi „chintesenţa cosmosului vizibil”, „focul de taină
al preschimbării fiinţei”, „îndrumător pe Calea Cerului”. Prin urmare, steaua
este un reper primordial şi universal vetero-testamentar ce domină iconografia
heraldică.
Acest simbol devine în cazul nostru o
veritabilă „stemă ivireană”. Ea nu ne relevă doar „un blazon canonic” ci şi „o
figură decorativă evocând doar forma tradiţională a unui scut, numit cartouche.”
Sandu Tudor deţinând multiple cunoştinţe de arhitectură, după cum îşi aminteşte
André Scrima, atent la detalii, observă „unirea” melcului cu steaua heraldică.
„Puternic situat în «centralitatea» lui, nu doar grafică, apare, aici ca şi pe chenarul de
deasupra porţii, melcul. Desenată în
peniţă de Antim, cochilia-spirală solicită atenţia şi, mai mult, o conduce, o «orientează»,
în toate sensurile cuvântului, spre ţel: spre stea. Spirala, viguros – aproape
«gros» - trasată, aduce în afară, am mai spus-o, structura ascunsă a spaţiului
interior: centrul (vârful cochiliei – spirală) poate fi descifrat fie ca
origine, fie ca loc de împlinire al itinerarului contemplativ. Tradiţia
răsăriteană – dar nu numai ea – vorbeşte despre acest loc ca despre «locul
inimii». De acolo începe ascensiunea interioară, care consumă mai degrabă decât
parcurge «spaţiul», pentru a irumpe finalmente în orbelele stelare. Ctitorul
ivirean alege în consecinţă steaua net figurată, simbol geometru pentru coniuctio oppositorum: hexagrama
tradiţională, compusă din două triunghiuri întreprinse cu vârfurile ţintind «în
sus» şi «în jos». Comunicare vie şi limpede a lumilor în sfârşit deschise una
alteia. (Cum e vorba de o «construcţie» (archi-tectonică), să reamintim că
steaua în şase colţuri e asociată celor două instrumente cardinale ale artei
«constructorilor», compasul (ţinând în jos) şi echerul (cu cele două laturi
deschise în sus).”[20]
Prin
urmare, însăşi
arhitectura brâncovenească a mănăstirii Antim ascunde dar în acelaş timp şi
relevă o punere în imagine a rugăciunii
isihaste. Dincolo de
somptuozitatea arhitectonică a sanctuarului, care „impunea treptat simţământul
unei elevaţii, al unei libertăţi reînviate” spaţiul „nu era atât «ocupat»
cât semnificat.”[21]
În
concluzie, ctitoria ivireană, nu se mărgineşte, mai degrabă se împotriveşte a
nu rămâne doar o incintă monahală. Aceasta treptat începe să-şi releve
simbolurile, cu care, aparent în ascuns, a fost investită de enigmaticul anahoret.
Precizăm că isihasmul bizantin a avut intuiţia divină a face distincţia dintre
pusnic, sihastru şi anahoret. Termenii utilizaţi nu sunt sinonime totale.
Primele două noţiuni desăvârşesc un anumit tipar al isihasmului, cea din urmă –
anahoretul- denumeşte un mistic deprins cu „ştiinţa de taină” – „măiestria cea
bună a-nduhovnicirii” (vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul - Ambigua).
Astfel,
suntem purtaţi spre acel mesaj, fie chiar, la prima vedere, insesizabil.
„Într-un alt registru, afin, de limbaj, am putea spune că era vorba despre o
hermeneutică a locurilor instaurative, despre descifrarea unor structuri de
arcană, de intrarea pe calea predaniei vii...”[22]
Întregul ansamblu
arhitectonic al acestei mănăstiri deformează spaţiul în secvenţe multiple. Acest sfânt locaş nu se pretează la o
simplă privire rece, indiferentă, ci obligă privitorul la o participare reală,
sub influenţa mesajului divin ce se lasă înţeles, decodat. Sub incidenţa unei spontaneităţi privirea
umană poate observa existenţa invizibilului fecund, marca autenticităţii şi
izvorul creativităţii sfântului locaş.
Ctitoria acestui „om de multe arte“, cum îl numea Nicolae Iorga pe Mitropolitul
Antim Ivireanul a rămas de-a lungul secolelor o citadelă a culturii, fiind totodată
şi locul în care a luat fiinţă în 1948 cea mai importantă mişcare de rezistenţă
prin credinţă şi cultură împotriva comunismului Rugul Aprins.
Antimul, locaş de primire
al intelectualilor nonconformişti
După încheierea celui
de-al Doilea Război Mondial mănăstirea Antim în urma unui cutremur a fost grav
avariată. Sandu Tudor, pentru a ajuta la reconstrucţia sfântului locaş îşi
vinde casele de pe Calea Victoriei, autoturismul şi alte bunuri personale. Cu
banii obţinuţi, împreună cu „mai mulţi prieteni ne-am ocupat de refacerea
turlelor, a trapezei, a clopotniţei, a stăreţiei.”[23]
În acele timpuri tulburi părintele
Vasile Vasilache a fost numit stareţ al sfântului locaş. Printre noile sale
atribuţii renovarea mănăstirii reprezenta sarcina principală pe care trebuia să
o ducă la bun sfârşit.
Odată instalat noul
guvern de sorginte comunist, o serie de mutaţii nefericite s-au răsfrâns pe
toate planurile, începând cu cel politic, cultural, economic, religios, ca în
cele din urmă să-l cuprindă şi pe cel al conştiinţei individuale. Noua orientare
politică urmărea abolirea tradiţiei şi aplicarea ad-literam a modelului răsăritean. Astfel, sub semnul noii orientări,
se distrug destine, cariere, iar numeroase personalităţi ale vieţii culturale,
religioase, treptat, încep să fie marginalizate.
Părintele Roman Braga, fost membru al grupului Rugul Aprins,
denumeşte fenomenul prezentat anterior ca fiind „drama ucigătoarelor
transformări“. În articolul Rugul Aprins – aspecte inedite,
părintele ne oferă o plastică descriere. „Ne-am trezit deodată în prezenţa
comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votcă
şi sudori comisăreşti, care umpluse ţara de afişe, carnavaluri, adunări, presă
murdară, prostituţie politică, răsturnare de valori. Ne-a apucat groaza că tăvălugul acesta ne va
transforma pe toţi într-o masă anonimă, fără conştiinţă şi responsabilitate.
Unde să fugi, dacă nu în adâncul fiinţei tale? Unde să te închizi, dacă nu în
cămările sufletului? Şi aici s-a întâmplat minunea: omul, căutându-se pe sine,
s-a întâlnit cu Dumnezeu, a intrat în ordinea Duhului.“[24]
În aceste circumstanţe, un grup de
intelectuali uniţi printr-un nonconformism activ şi o anumită exigenţă a
regăsirii tradiţiei, încheagă la mănăstirea
Antim o mişcare de sorginte neo-bizantină.
Cel
care „de la primul început, a însufleţit şi a călăuzit, în felul lui
inimitabil, căutările şi aşteptarea celor ce descopereau Antimul”[25]
a fost Sandu Tudor. Astfel, câţiva oameni de cultură, dintre care îi amintim
pe: Alexandru Mironescu, Alexandru Elian, Paul Sterian, Vladimir Streinul, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, şi
un grup de monahi: Vasile Vasilachi, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian
Făgeţeanul, Arsenie Papacioc, André Srima; au format un cerc restrâns care
„apoi a crescut încetul cu încetul, adunând lume multă în jurul lui.“[26]
În felul acesta „Antimul
a deschis [...] drumul spre autenticitatea ultimă a existenţei“[27] (Î.P.S. Antonie
Plămădeală), cu puţin timp înainte de instalarea aterismului religios în ţară. Şi
iarăşi acest sanctuar, care în trecut, şi ne referim la perioada când
Mitropolitul Antim Ivireanul a refuzat supunerea faţă de curtea otomană, a
devenit un simbol al moştenirii neo-bizantine!
Antimul
şi Rugul Aprins
În anul 1945, după cum ne
mărturiseşte Alexandru Mironescu în volumul
memorialistic Floarea de foc „la mănăstirea Antim, mai mulţi prieteni ne-am ocupat de
refacerea turlelor, a trapezei, a clopotniţei, a stăreţiei”[28],
grav avariate în urma unui cutremur. Deşi în afara mănăstirii
instaurarea noului guvern de sorginte socialist provoca nemulţumiri în rândul
populaţiei, în sânul locaşului de cult „se păstra această atmosferă
duhovnicească, creştină, paşnică, pe care o propuvăduiau şi în biserică şi în
aceste conferinţe numite Rugul Aprins.”[29]
Astfel, la început un grup de monahi
alături de câţiva laici se adunau în sala bibliotecii „în fiecare duminică
după-amiază, -unde- se discutau fel de fel de probleme legate de viaţa noastră
spirituală.”[30] Î.P.S.
Antonie Plămădeală, student la acea dată la teologie, precizează în volumul memorialistic
Rugul Aprins că:
„La început cercul era foarte restrâns, dar apoi a crescut încetul cu încetul,
adunând lume multă în jurul lui.”[31]
Părintele Vasile
Vasilachi, stareţul de pe atunci al mănăstirii în articolul Rugul Aprins. Cercul literar –
cultural de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ne mărturiseşte că prelegerile
aveau forma unor cenacluri culturale, care tratau diverse subiecte
literaro-teologice. În cadrul acestor întâlniri „nu se polemiza niciodată, cu
nici o religie şi cu nici un cult sau sectă, deşi nu lipseau personalităţi cu aptitudine
pentru polemică. Substanţa expunerilor era întotdeauna de ordin pur
apologetic.”[32] În scurt timp şi-au făcut
prezenţa şi „multă studenţime, şi veneau oameni distinşi, care vorbeau despre
diverse subiecte în legătură cu viaţa spirituală.”[33]
La Antim, spre deosebire de alte locaşuri
monahale, avea loc o epocă de reînnoire a spiritualităţii româneşti, graţie
unui grup de tineri monahi cu studii superioare. Aceştia, marea majoritate de
origine basarabeană, aduceau un stil grandios în „desfăşurarea măreaţă a
liturghiilor ruseşte, cu ei slujbele deveneau adevărate evenimente artistice de
o frumuseţe impresionantă”.[34]
Şi în acest context „intelectualii acelui ceas, ce se regăseau în incinta unei mănăstiri
bucureştene, nu veneau pentru taifas şi palavre, ci în căutarea unei trăiri de
rugăciune, cunoaştere, împlinire, nu era vorba nici de o «elită» (sau mai bine zis, da: dar nu după înţelegerea frivolă, trunchiată a
lumii), de societate «superioară» şi ruptă de rest… În fapt, am fi surprinşi
astăzi de prietenia activă (prezenţă, cuvânt, întrajutorare) cu cei săraci şi
umili care se agregau şi ei în jurul Antimului.”[35]
Monahii, în ciuda
schimbărilor politice survenite în ţară, şi-au păstrat libertatea minţii.
„Precum toată Europa culturală, sorbeam adesea cu deliciu scrierile tradusă în
germană, engeză, franceză ale gânditorilor ruşi, de la Homiakov la Viceslavţev,
Berdiaev, Şestov trecând prin Forenski, Karsavin, Bulgakov (fără a-i neglija pe
«intelectuali în revoltă absolută»:
Bakunin, Kropotkin).”[36]
În acest context, pentru
prima oară la noi în ţară în cercul intelectualilor adunaţi la Antim s-a
realizat traducerea unor scrieri mistice din spiritualitatea rusă din secolele
XVIII-XIX, care au circulat sub formă de samizdat, în interiorul grupului Rugul
Aprins. Un aport important a avut părintele Dumitru Stăniloae care a contribuit
substanţial la traducerea acestor lucrări. Amintim cugetările „lui Tihon din
Zadonsk sau Ignatie Brancianinov. Aparte ar trebui menţionate excepţionala
traducere a lucrării lui Pavel Florenscki, Stâlpul
şi întărirea Adevărului, ca şi «reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul. (…) Impresiile au fost nuanţate:
simetric declinului artei bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea
simţit şi în domeniul doctrinei un soi de «baroc rus». Neatinsă rămăsese doar tradiţia
filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă, în forme
narative criptate ca acele Povestiri ale
pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de
atunci.”[37]
Pe lângă literatura
mistică rusească grupul monahal a acordat o deosebită atenţie şi muzicii
slavone. „Un anumit duh rus fremăta, din fericire, în celebrările liturgice. Se
ştie că, distingându-se de celelalte popoare ortodoxe, singurii ruşii adoptaseră
stilul armonic, înrudit geniului lor specific, pentru muzica bisericească. Tradiţional, celelalte Biserici de rit
bizantin cultivă omofonia, regretabil ameninţată de mai mult timp de un folclor
dubios. Adâncimea cântului liturgic de la Antim nu ţinea doar de artă şi
măiestrie ci, aşa cum ni s-a descoperit fulgurant dintru început, de mystagogia însăşi a itinerarului
spiritual. (…) Acolo
am descoperit sub chipul lor doxologic, înaintea studiului sistematic, pe
Părinţii Bisericii. Canonul cel Mare, de pildă, al lui Andrei din Creta
(secolul al VIII-lea) – intonat în patru «stări» în Săptămâna Mare – ilumina
mai întâi muzical mintea: răsuna încă în reculegere sau în comentariile vii,
spontane ce se înfiripau după aceea între cei prezenţi. Antimul ne apărea
atunci vibrând asemenea unui sanctuar imnologic… (…) Foarte
adesea beneficiam, unul de la altul, prin aducerea în discuţie a unei lecturi
tocmai întreprinse, a unei «descoperiri» a unor autori aproape uitaţi sau confidenţiali. Vasile Voiculescu excela în asemenea
surprize iscate din labirinturile bibliotecii sale. (...) În acelaşi orizont al cuvântului fratern împărtăşit, am văzut cum se
poate articula un «cod al umorului», excellent exerciţiu de apropiere
între persoane înaintând, fiecare după ritmul propriu, pe aceeaşi cale. Uneori
umorul se preschimba discret în ironie, adresată mai ales sieşi, când îl
interpela pe celălalt, ea modula solicitudinea fraternă în avertisment,
atrăgând atenţia, cumva aţipită, a celui de alături fără a părăsi discreţia
respectului autentic.”[38]
Grupul monahal se ocupa
şi cu organizarea ciclurilor de conferinţe ce tratau teme religioase. Acestea
se desfăşurau în sala bibliotecii în prezenţa unui număr impresionant de studenţi şi intelectuali. După conferinţă se
obisnuia ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul
prezentat. Răspundea conferenţiarul sau o altă persoană din sală. Sub forma
aceasta se fixa în mintea auditorului, subiectul conferinţei. „Conferinţele
aveau un caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile
omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea
acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică,
trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din
mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi
mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel sfinţit de la Tismana, stareţul
Vasile de la Poiana Mărului, sfântul Paisie Velicicovschi, paisianismul, stareţul
Gheorghe de la Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre,
Rugăciunea lui Iisus în lumea civică.”[39]
La Antim „era prezentă
mistica rusă cu lămuririle Sfântului Serafim de Sarov, cu cele ale lui Paisie
Velicicovscki şi neasemuita povestire a nobilului pelerin rus.”[40],
după cum precizează într-un articol Nicolae Nicolau, student pe timpul Rugului
Aprins la medicină.
Părintele Sofian Boghiu
în cartea Duhovnici români contemporani
amintindu-şi de acele vremuri, cu nostalgie notează: „şi activitatea Rugului
Aprins era sub formă de meditaţii religioase, pe diferite teme: credinţa în
Dumnezeu, evlavia, simţământul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa creştină.”[41]
Paralel cu aceste conferinţe în zilele săptămânii după slujbele de seară celor
prezenţi li „se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe
Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe
explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă
lunea, era prezentată Sfânta Liturgie cu simbolismul ei tradiţional, marţea,
din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografică a Liturghiei, joia
prezentarea mistică a Liturghiei.”[42]
Cu toate că noile transformări sociale cuprinseseră întreaga ţară, în chip
paradoxal „în acest zbucium, la Mănăstirea Antim, în biblioteca mănăstirii se
vorbea despre Rugăciunea lui Iisus, despre problemele de rugăciune, de
mărturisire şi de lucrare lăuntică bazate pe Tradiţia Sfântă, pe practica
Sfinţilor Părinţi, pe toată asceza aceasta bimilenară care a fost plină de
rugăciune şi mai ales pe această rugăciune sintetică scurtă şi cuprinzătoare,
Rugăciunea lui Iisus.”[43]
În acea perioadă, prin
1948, în România au pătruns pentru prima dată traducerile unui important grup
de anahoreţi, printre care îi amintim pe: Pseudo-Dionisie Areopagitul, Evagrie
Ponticul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama. Chiar dacă aceşti mistici au
trăit în primele secole ei sunt recunoscuţi în tradiţia bizantină ca fiind părinţii
isihasmului. Scrierile lor la Antim au captat „atenţia tuturor şi au umplut
golurile sufleteşti”[44],
mai ales celor interesaţi să cunoască, înţeleagă şi apoi să împlinească,
învăţătura isihastă.
În scurt timp, a început
să vină „multă lume, cât încăpea în acea mică sală de bibliotecă şi pe scările
ei – mult tineret, mulţi studenţi, care apoi au suferit mult în închisoare.
Erau setoşi să afle şi ei ceva despre această viaţă lăuntrică şi plecau foarte
hrăniţi sufleteşte.”[45]
Fostul student la
medicină Nicolae Nicolau (în Din documentele rezistenţei), rememorând
perioada pe când frecventa conferinţele organizate la Antim precizează că: „creştinismul
nu era pentru aparţinătorii Rugului Aprins un fenomen de cultură ca
pentru alţi filozofi români, în fond atei. Aprofundarea creştinismului nu era
un rafinat joc intelectual, după cum nici acceptarea lui nu era o savantă
concesie de circumstanţă făcută pentru menajarea anumitor susceptibilităţi.
(...) Pentru el Mântuitorul nu era unul dintre marii, nici cel mai mare, ci era
singurul, adevăratul Dumnezeu. Hristos era viu şi lucra în ei, nu pentru că ei
avuseseră norocul ca nişte silogisme savante să şi-l legitimeze, ci pentru că
preexistând în sufletul lor unde îl aştepta de mult, acum li se descoperiseră
lor, care îl căutaseră.”[46]
Astfel, în acele vremuri,
după cum îşi aminteşte părintele Sofian Boghiu, monahii de la Antim, căutau „să lumineze, cu
razele duhovniceşti ale acestui Rug
Aprins, minţile creştine, atât de confuze, din această perioadă.” [47]
Dacă în trecut Sfântul
martir Antim Ivireanul a fost un deschizător de drumuri, traducând în limba
română un număr impresionant de cărţi religioase menite a fi folosite în cultul
ortodox, dăruind totodată bucureştenilor o dovadă vie a geniului său artistic, mănăstirea Antim - un impresionant monument
arhitectonic, care a ascuns dar a şi reflectat o punere în imagine a
rugăciunii isihaste; la un interval de timp lucrarea sa de o reală
consistenţă s-a concretizat în continuatorii săi – mişcarea de renaştere
neo-bizantină Rugul Aprins.
10 iunie 2012, Duminica întâi după Rusalii – sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfintilor
Dr. Camelia SURUIANU
[1] André Scrima, Timpul Rugului Aprins,
Editura Humanitas, p. 105.
[4] Idem., p. 116.
[5] Ibidem.,
[6] Ibidem.,
[7] Ibidem.,
[10] Idem.,
[11] Idem.,
[13] Idem.,
[15] Ibidem., p. 109.
[16] Ibidem., p. 110.
[17] Ibidem., p. 112.
[19] Idem.,
[23] Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, p. 194.
[24] Arhimandrit Roman Braga, Rugul Aprins
– aspecte inedite, Porunca iubirii, nr. 4, 2004, p. 64.
[25] André Scrima, op. cit., p. 106.
[26] Artur Silvestri, Modelul « omului mare », zece « Convorbiri de
amurg » cu IPS Antonie Plămădeală urmate de « Douăzeci şi opt de
scrisori de altădată », Editura Carpathia Press, 2004, Bucureşti, p.
14.
[27] Î. P. S. Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Sibiu, 2002, p. 120.
[28] Alexandru Mironescu, Floarea de foc, ed. cit., p. 194.
[29] Părintele Sofian, Duhovnici români contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana
Iancovescu şi Constanţa Costea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 17.
[31] Artur Silvestri, Modelul « omului mare », zece
« Convorbiri de amurg » cu IPS Antonie Plămădeală urmate de
« Douăzeci şi opt de scrisori de altădată », ed. cit., p.
14.
[32] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 14.
[33] Părintele Sofian, Duhovnici români contemporani, Ediţie
îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2007, p. 16.
[34] Şerban Mironescu, Rugul Aprins, un
mod de a retrăi ortodoxia, ed. cit.,
p. 33.
[39] Părintele Sofian, Duhovnici români contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu
şi Constanţa Costea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 28.
[40] Rugul Arins al Maicii
Domnului, de dr. Nicolae Nicolau, în vol. Din
Documentele nrezistenţei, nr. 4, Editat de arhiva Asociaţiei foştilor
deţinuţi politici din România, 1992, pp. 35, 36.
[41] Părintele Sofian, Duhovnici români
contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 184.
[44] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 13.
[45] Părintele Sofian, Duhovnici români contemporani, ed. cit.,
2007, p. 122.
[46] Rugul Arins al Maicii
Domnului, de dr. Nicolae Nicolau, în vol. Din
Documentele nrezistenţei, nr. 4, Editat de arhiva Asociaţiei foştilor
deţinuţi politici din România, 1992, şi în România
liberă, sâmbătă, 27 ianuarie 1996.
[47] Părintele Sofian, Duhovnici români contemporani, Ediţie
îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2007, p. 184.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu