Părintele Justin Pârvu: Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană. Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor.

Toiagul lui Dumnezeu sau mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi?

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

Continuarea în revista Atitudini, nr. 25