Parintele Ioan Sismanian despre marturisitorii romani ortodocsi din temnitele comuniste

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut in celula 32, la Gherla. Auzisem in inchisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de inchisoare inca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se stransese in jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite insa.

Unul traia si simtea in spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gandea in spiritul Parintilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat placut acolo a fost intelegerea cu care cei mai in varsta ii primeau pe tinerii care trecusera prin demascari.

Pentru acestia, integrarea in Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam in spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscand sa ne azvarle intr-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, in raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de inchisoare 1954-1964 a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, intelegere, impartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954 (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai intunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera in sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii invatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau in discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri in sanul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran ininchisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara. In schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvantul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat in celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)

sursa: http://impantokratoros.gr

21 de ani de la nasterea in ceruri a Badiei Traian Trifan, dascalul generatiei inchisorilor comuniste. Evocare facuta de marturisitorul Nicolae Purcarea. Vezi si VIDEO

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut, c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: "Sunt rob şi robul n-are voinţă".

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Sfantul Siluan Athonitul: Despre ganduri si inselare

A venit un nor, a ascuns soarele si s-a facut întuneric. Tot asa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul, si îl napadeste întunericul. Dar, tot asa, si numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. […]

Daca vezi o lumina înauntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, daca împreuna cu lumina nu simti în tine zdrobire (de inima) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însa nici nu te teme, ci smereste-te si lumina va pieri. Daca vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru ca daca este de la Dumnezeu, Domnul te va face sa întelegi aceasta. Daca n-a cunoscut dupa gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate întelege de unde anume vine vedenia. Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata amestecata cu slava desarta si dupa aceasta se recunoaste înselarea.

Parintii zic ca daca o vedenie e pricinuita de vrajmasul, sufletul simte tulburare. Însa numai sufletul smerit si care nu se socoteste pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frica la lucrarea vrajmasilor dar omul mândru si cazut în slava desarta nu poate încerca nici frica, nici tulburare, fiindca el vrea sa aiba vedenii, si se socoteste pe sine vrednic de aceasta si de aceea vrajmasul îl înseala usor.

Lucrurile ceresti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pamântesti prin minte: dar cine vrea sa cunoasca pe Dumnezeu cu mintea lui din stiinta, acela e în înselare pentru ca Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnicul sau „batrânul” (staretul) caruia ai fost încredintat. Spune totul duhovnicului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de înselare. Dar daca crezi ca stii mai multe în privinta vietii duhovnicesti decât duhovnicul tau si daca la marturisire nu-i spui ce ti s-a întâmplat, atunci pentru mândria ta va fi îngaduit unei înselari sa puna stapânire pe tine spre povatuire. […]

Asa cum oamenii intra si ies dintr-o casa, asa si gândurile iscate de demoni vin si iarasi pleaca, daca nu le primesti. Daca gândul îti spune: „Fura!” si tu-l asculti, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Daca gândul îti spune: „Manânca mult!” pâna la ghiftuiala si tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Si asa, daca gândul fiecarei patimi te va stapâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar daca întelegi sa te pocaiesti cum se cuvine, vor tremura si vor fi siliti sa plece. […]

La început, când omul vine sa lucreze pentru Domnul, Domnul da sufletului harul Sau si o râvna puternica pentru bine, si totul îi este atunci usor si placut; si când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienta, îsi spune: „Voi avea toata viata aceasta râvna. Si prin aceasta se înalta mai presus de cei ce traiesc în nepasare si începe sa-i judece; si asa pierde harul care l-a ajutat sa împlineasca poruncile lui Dumnezeu. Si sufletul nu întelege cum s-a întâmplat aceasta, totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor si nu mai vrea sa se roage. Dar nu trebuie sa se înfricoseze: este Domnul Care povatuieste cu milostivire sufletul. De îndata ce se înalta mai presus de fratele sau, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rau care nu-i place lui Dumnezeu, si daca sufletul se smereste, harul nu-l paraseste, dar daca nu se smereste, se iveste o mica ispita ca sufletul sa se smereasca. Daca iarasi nu se smereste, atunci începe lupta curviei. Daca tot nu se smereste, atunci cade într-un pacat oarecare. Si daca nici atunci nu se smereste, vine o mare ispita si el va savârsi un pacat mare. Si asa ispita se va face tot mai puternica, pâna ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere si, daca se smereste mult, vine strapungerea inimii si pacea si tot raul piere.

Astfel, TOT RAZBOIUL SE DUCE PENTRU SMERENIE. Mândria a pricinuit caderea vrajmasilor si ei ne-au tras în adânc si pe noi. Vrajmasii ne lauda, si daca sufletul primeste lauda, harul se retrage de la el pâna ce se pocaieste. Astfel, toata viata învata sufletul smerenia lui Hristos si, pâna ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit gaseste odihna si pacea de care vorbeste Domnul (In 14, 27).

Postul si înfrânarea si privegherea si linistirea (isihia) si celelalte nevointe (ascetice) ne ajuta, dar puterea de capetenie sta în smerenie. Maria Egipteanca si-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru ca nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit sa lupte timp de saptesprezece ani.

Smerenia nu se învata dintr-o data. De aceea a zis Domnul: „Învatati de la Mine smerenia si blândetea” (Mt 11, 29). Ca sa înveti ai nevoie de timp. Unii au îmbatrânit în nevointe si totusi n-au învatat smerenia si nu pot întelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace si sufletul lor e mâhnit, si abatut. […]

- text trimis de Dan Fagaraseanu

O masura normala: Csibi Barna va fi concediat

Funcţionarul care a “spânzurat” o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu la Miercurea Ciuc este în pericol de a fi concediat de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) Bucureşti, unde a fost mutat.

Funcţionarul nu s-a prezentat la serviciu din 20 aprilie, conform declaraţiilor făcute de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), Sorin Blejnar, pentru agenţia de ştiri NewsIn, citat de realitatea.net. "Nu s-a prezentat la noul loc de muncă, astfel că mâine voi sesiza Comisia de Disciplină. Cred că până la finele săptămânii se va întruni comisia, care va decide ce sancţiune va primi, fiind posibilă chiar demiterea din funcţie", a precizat pentru NewsIn.

Csibi Barna este funcţionar la DGFP Harghita, dar a fost mutat la o direcţie similară din Sectorul 2 al municipiului Bucureşti pentru intervalul 20 aprilie - 20 septembrie. Preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, a precizat că a decis detaşarea lui Barna la Bucureşti, pentru a se putea prezenta "ori de câte ori este nevoie" la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care împotriva lui a fost începută urmărirea penală. Cu ocazia manifestărilor organizate la Miercurea Ciuc, de 15 martie - Ziua maghiarilor de pretutindeni, Avram Iancu a fost "condamnat" şi "spânzurat", în cadrul unei simulări de "proces" organizate de Csibi Barna, cunoscut ca unul din liderii Gărzii Secuieşti.

(D.P.)

Sursa: Ziua de Cluj

Academicianul Dinu C. Giurescu: „Doreste actuala majoritate parlamentara sa destrame teritorial Romania?”. Se doreste pierderea identitatii nationale a romanilor

“Evenimente relativ recente (vezi fosta Iugoslavie) au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un „nou stat” pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-mediei internaţionale. Este un posibil precedent care, adaptat, poate fi invocat şi pus în practică şi în România. Anume o detaşare de facto, prin regionalizare şi mijloace economice (investiţii mari) menite să arate tuturor locuitorilor avantajele noii împărţiri teritoriale.”

În 10 februarie recent, „pe neobservate”, aşa cum îşi doreşte Marko Bela, senatorii Puterii au lăsat să treacă pe sub nasul Opoziţiei proiectul legii unei noi regionalizări a României, pus în operă de UDMR. Fără e explica de ce actualele opt regiuni de dezvoltare nu sunt bune, fără nici o presiune din partea UE şi aparent fără nici o logică, liderii udemerişti au continuat practicarea a ceea ce ştiu ei cel mai bine: şantajul.

Din confruntarea cu partidele româneşti ahtiate după putere, astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri, organizaţia cu rol de partid etnic a ieşit întotdeauna învingătoare. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea” pe termen lung, UDMR a şantajat tot ce se putea, a obţinut tot ce şi-a dorit, a aplicat întregul „arsenal istoric” al gherilei etno-centriste, separatiste, autonomiste. Cu o doză uriaşă de aroganţă şi sfidare, liderii aşa-zişi „europeni” ai maghiarimii din România au avut curajul să propună guvernanţilor de la Bucureşti refacerea hărţii tragice din 1940, când pumnalul horthysto-hitleristo-mussolinian a fost înfipt în trupul Transilvaniei. Cum această sfidare nu e de ajuns pentru îndeplinirea planurilor autonomiste, UDMR face presiuni asupra guvernanţilor să treacă, în paralel, şi Legea Minorităţilor prin asumarea răspunderii guvernului – metoda prin care guvernul Boc a dăruit de curând liderilor udemerişti istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ. În acest mod, şefii celei mai însemnate minorităţi etnice din România obţin supra-drepturi orientate făţiş spre separatism etnic şi chiar spre anularea de facto a unirii Transilvaniei cu Tara Mamă. Ne aflăm, practic, în stare de „alarmă la vedere”, cum se spune în aviaţie, deoarece UDMR nu mai face nici măcar un minim de efort pentru a-şi masca intenţiile. În acest context, de o gravitate extremă pentru destinul statului naţional unitar român, am considerat necesar să aflăm opinia unuia dintre marii istorici de la Academie, profesorul Dinu C. Giurescu.

„Potrivit Legii Educaţiei, 92% dintre elevii români au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minorităţilor”

- „Repetabila alianţă” dintre UDMR şi partidele care s-au perindat până acum la putere, împlineşte, azi-mâine, 20 de ani. Cum vedeţi, domnule profesor, această evoluţie?

- După 1990, minorităţile etnice, indiferent de numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele, reprezentanţi în parlament în mod automat. Se detaşează la mare distanţă maghiarii, conduşi de UDMR – o entitate cu un statut nedefinit: nici partid politic, nici organizaţie neguvernamentală. Nu contează însă dacă este sau nu partid politic. Interesant este să urmărim ce a obţinut UDMR participând la toate legislaturile şi aproape la toate guvernele. Vă spun de pe acum: nu am nimic împotrivă dacă UDMR participă la guvernul central; ei au oameni bine pregătiţi, trebuie să recunoaştem, iar mulţi din generaţia mai bătrână, nu din cea tânără, vorbesc bine româneşte. Ca urmare, pot să aibă o contribuţie pozitivă la gospodărirea treburilor ţării. Unde încep lucrurile să se strice este acolo unde această organizaţie încearcă să obţină mai multe drepturi decât marea majoritate a românilor. O să mă refer la un domeniu pe care îl cunosc mai bine: Legea Educaţiei. Această lege îi împarte pe şcolari în două mari categorii: 92% din elevii români de şcoală generală şi liceu au mai puţine drepturi decât 8% din elevii minorităţilor. Foarte bine că tineretul minoritar are drepturi multe, dar vreau ca aceleaşi drepturi să fie extinse şi asupra românilor. Atunci suntem de acord. Dar ca majoritatea să fie discriminată negativ în favoarea minorităţii e un lucru pe care nu-l înţeleg. Nu înţeleg cum o şcoală cu numai 5-6 elevi maghiari continuă să funcţioneze, în timp ce o şcoală cu 10-15 elevi români se închide. Cea dintâi capătă personalitate juridică, în timp ce a doua nu. O anomalie! O lege foarte greu de înţeles. Al doilea exemplu: niciunul dintre cele 23 de „principii directoare” ale legii nu face trimitere la necesitatea cunoaşterii istoriei, creaţiei şi civilizaţiei româneşti. În schimb, când e vorba de minoritari, se spune explicit că trebuie să cunoască istoria, tradiţiile, civilizaţia comunităţii respective. De acord să cunoască ei, dar de ce nu şi noi? Mai mult, istoria este acceptată ca materie a „bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoria românilor”, ci, simplu, „Istorie”. Cui îi e ruşine de istoria românilor? Curioasă scăpare…

- De ce credeţi că i-au tăiat pe „români” din titlul manualului?

- Ca să se piardă identitatea naţională a românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, braking news, vibe radio etc. Pentru minorităţi, vom avea însă manuale diferite, în limbile lor materne. În acest caz mă întreb de ce? Credeţi c­-o să cunoască mai bine istoria şi geografia României, dacă le-o traducem în maghiară sau germană? Mi se pare extrem de stranie această prevedere. Dacă vorbim, în context, de Tirolul austriac, atât de des invocat de UDMR, cred că germanii din Italia (din Tirol) ar fi foarte miraţi dacă, într-o zi, li s-ar spune că vor învăţa istoria Italiei în limba germană, şi nu în italiană, cum se întâmplă în prezent. Ar fi uimiţi să audă că limba italiană, limba statului în care trăiesc, le este predată ca limbă străină, cum se întâmplă cu limba română în şcolile maghiare de la noi. Am senzaţia că toate aceste revendicări ale UDMR, satisfăcute „la moment” de majoritatea românească şantajabilă, tind la o separare completă a minorităţii maghiare de majoritatea românească: „Nu mai vreau să am de a face cu dumneata! Nici în educaţie, nici teritorial, nici ca simboluri, nimic. Să ne separăm!” Bine, dar totuşi trăim într-un stat care are graniţe recunoscute internaţional, un stat naţional ce vine din istorie, sunt realităţi pe care nu le putem nega… „Ei, bine: noi vrem separare!” Aici mergem… Si-mi pun întrebarea: domnilor de la UDMR, doriţi ca această separare, să-i zicem culturală, să ducă la o separare teritorială? Întrebare retorică, se înţelege…