O intamplare emotionanta cu Parintele Nicolae Streza, plecat de curand la Domnul, povestita de un om cu sufletul vesnic tanar (ca la 20 de ani) - Mihai Tirnoveanu

Era ora unsprezece noaptea, anul 1995, si tarnacopul, manuit de parintele Nicolae Streza, rasuna asurzitor in linistea orasului si in nelinistea noastra, sfaramand lantul care tintuia in beton masivul suport de lumanari din curtea Bisericii de Piatra din Tg Mures. Parintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, in jur de 20. A doua zi, ne luaseram angajamentul in fata opiniei publice muresene ca vom instala un suport de lumanari in fata statuii lui Avram Iancu de langa Catedrala Mare Ortodoxa ce trona in centrul orasului. Nu lasasem totul pe ultima suta de metri, in schimb fusesem destul de naivi sa credem ca un individ care isi desfasura activitatea in cadrul Garnizoanei Militare Mures ne poate ajuta in demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mica ne-a fost mirarea cand mai sus nenumitul s-a prezentat in fata noastra cu o tabla de 30 cm patrati care avea vreo zece gauri in ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima data ca stelele din armata mai fac uneori schimb de experienta si cu alte constelatii, pentru bunul mers al lucrurilor pe pamant. La monumentului inchinat Craisorului Muntilor, in fiecare an, cu ocazia omagierii eroului, muresenii aprindeau sau mai bine zis incercau sa dea viata unor lumanari, care bineinteles se stingeau destul de repede, nu inainte insa de a murdari de fum soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce in ce mai negru; zambetele dispretuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci cand oamenii se chinuiau neputincios sa aprinda lumanari ma enervau la culme. Asa am luat hotararea montarii unui sfesnic in acel loc. Aprobare de la primarie nu am cerut (mi s-a parut ireal sa cer încuviintarea unui ungur, pentru a cinsti memoria lui Iancu Avram), in schimb am instiintat toate institutiile statului din judet de aceasta actiune si bineinteles presa locala. Cuvantul Liber, principalul cotidian din Targu-Mures, condus de domnul Lazar Ladariu, un roman prin venele caruia curge un nationalism autentic, ne-a salutat demersul cu entuziasm, celelalte ziare romanesti anuntand insa manifestarea cu destul de multa raceala. Gazeta ungureasca a inchis subiectul, facandu-ne extremisti. Dupa cum va povesteam la inceputul scrierii, cu o noapte inainte de eveniment, noi nu aveam in mainile noastre decat batjocoritorul “cadou” al insului cu diverse grade pe umar. Disperarea era mare, caci a doua zi urma sa ne facem de toata minunea, devenind niste “extremisti” care nu erau in stare sa se tina de cuvant. Dumnezeu insa ne-a luminat, aducandu-l in gandul nostru pe parintele Nicolae Streza, impreuna cu care, in trecut, organizaseram cateva conferinte, la una dintre ele fiind invitat si duhovnicul Manastirii Recea, Parintele Ioan, unul dintre putinii oameni care, in acele vremuri, vorbea deschis de Miscarea Legionara in urbea noastra. Parohul Bisericii de Piatra, in curtea careia se afla si Prima Scoala Romaneasca din Mures, desi era o ora inaintata, ne-a primit cu zambetul pe buze, ascultand cu rabdare problema noastra. Dupa cateva secunde, ochii au inceput sa-i scanteieze asemenea unui lup, si ne-a poruncit scurt : “Veniti cu mine!”. S-a oprit in fata celui mai mare suport de lumanari din curtea bisericii si m-a intrebat: “Asta e bun?”. “Pai, este foarte bun parinte, prea bun”, am ingaimat eu. “Atunci pune mana pe tarnacopul ala, si rupe lantul infipt in beton, ce mai astepti!”. M-am supus, dar dadeam cam cu sfiala, ca de, deasupra capului meu, sfintii, zugraviti pe poarta lacasului de cult si luminati de taina lunii, mi se parea ca se uitau cam mustrator la mine. ”Ia da, mai baiete, unealta aia incoace, ca vad ca esti cam timid astazi”, auzi dupa un rastimp vocea ca de tunet a parintelui. Stelele cerului dumnezeiesc ii argintau barba lunga si sprancenele stufoase incruntate de efortul depus. “Gata, luati-l, maine vreau sa aprind o lumanare pentru Craisorul nostru, altadata sa veniti direct la mine, nu va mai lasati incurcati de aia, eu sunt batran, stiu mai multe decat va inchipuiti, oricum, sunt mandru de ideea voastra, nu s-a gandit nimeni la asta pana acum. Hristos sa va dea putere si fericire”. “Multumim din suflet”, i-am raspuns, suind mai apoi lumanararul pe o masina care era mai mica decat el. Ajunsi in fata statuii, cativa politisti ne intampina zgomotosi, cerandu-ne bineinteles documentele aprobatoare pentru actiunea noastra. “Nu avem niciun act, ori ne lasati in pace, ori mergem la sectie si ne intocmiti un proces verbal in care sa specificati ca ati interzis amplasarea unui suport de lumanari in acest loc sfant. Voi nu sunteti romani?”. Trei dintre ei s-au retras, in schimb, ceilalti doi ne-au ajutat sa descarcam pretiosul obiect. Ceasul din centrul orasului arata ora douasprezece noaptea. Flacara a patru lumanari se indrepta spre sabia lui Iancu. Patru tineri, in acea noapte, au lasat somnul deoparte, si s-au gandit pana in rasarit la destinele lor inca nescrise si la Neamul Romanesc. A doua zi, am fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alaturi de noi au venit cateva mii de romani, iar cele patru lumini se transformasera intr-o torta, menita sa-i calauzeasca pasii lui IANCU AVRAM prin muntii Lumii de Apoi. Strainii, aflati pe margine, nu mai zambeau.

Mihai TÎRNOVEANU

Prof Ilie Badescu: „De ce se ucid oamenii” | O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (II)

Cu sentimentul etnic putem descoperi paradisul, care este şi el preînchipuit după modelul grădinii, Grădina Raiului, pe care Dumnezeu l-a destinat tuturor oamenilor, şi cea de-a doua cădere din rai a fost opera unei trufii teribile, trufia unicităţii, a exclusivităţii, atestată de ispita omului de a se ridica cu turnul trufiei până la cer, nu sub cer, ci până la cer, şi tocmai acel sentiment i-a adus pierderea unităţii, incomunicarea, pierderea unimii celei întru Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Oare nu se naşte sentimentul acesta de ură faţă de cei de alt neam din simţirea luciferică a celor ce-au năzuit să fie pentru a doua oară asemenea cu Dumnezeu, dar fără de Dumnezeu, adică în exclusivitatea lor pustiitoare, în chip tautologic şi solipsist, cam cum este şi acest fel de a trăi neamul, tautologic la fel, adică prin iubire închisă, înconjurată de dispreţ faţă de ceilalţi şi de trufie paranoică, pe care ni-l arată insul de la Miercurea Ciuc?! Cum îşi imaginează neputinciosul de la Miercurea Ciuc că poate dobândi ceva în Ardeal, în numele morţii şi al urii faţă de cei de alt neam, folosindu-se şi de instrumentul înfricoşării simbolice, căci aşa ceva va fi năzuit el: să-i înspăimânte simbolic şi deci prin inducţie subliminală pe români?! Ce poţi dobândi? Un gard, nu o grădină, un turn al trufiei, nu o învecinare cu cerul. Va fi înţelegând el oare ce-i spun eu aici?! Va fi înţeles el chemarea Dumnezeului iubirii şi al jertfei prin cuvintele acelea de lămurire pentru toţi, de orice neam ar fi ei: „că nu moartea păcătosului voiesc, ci să se mântuiască şi să fie viu”? Ce concluzie s-ar putea pune la episodul acela din lunga serie de rătăciri şi erori pustiitoare a celor care-au crezut şi cred că se pot dobândi pământuri şi se pot clădi ţări pe sentimente de ură, prin ucideri reale şi ritualice, prin morţi civile şi prin suprimări simbolice? Una singură: noi încă vă iubim, căci nădăjduim în mântuirea voastră şi vă dăm întâlnire peste o mie de ani. Sperăm, credem că veţi veni ca să nu fie aşteptarea noastră în deşert şi întâlnirea noastră amăgitoare ca floarea câmpului. „Căci vânt a trecut printr’însa şi nu va fi şi nu se mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102).

*

Despre cartea d-lui Bogdan Ficeac vom mai vorbi, căci este o carte specială, doctă, necesară şi bună de dat exemplu pentru seriozitate şi pentru gravitatea folosirii condeiului în serviciul cuvântului care zideşte. Anticipând, notăm aici gândul cu care vom întâmpina întrebarea din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii?”, spunând: pentru că au căzut din omenitate, căci cei ce ucid nu mai sunt oameni, ci făpturi din catacombă, stăpânite de acel demon mut şi surd despre care mărturisesc Evangheliile, înspăimântător prin muţenia şi surzenia lui absolută, ca o „spaimă împietrită, ca un gând încremenit” (Eminescu), căci nu vor fi cunoscut sub nici o formă minunata lumină a iubirii celei dumnezeieşti, ci numai ura stăpânului lor, propagatorul spaimei interstelare, al nesimţirii împietrite, al trufiei turnului surpării, Satana.

*

Teoria creierului triunic ne spune că omul are un creier reptilian responsabil de dinamismul instinctelor, un al doilea creier, cel emoţional, responsabil de propagarea emoţiilor şi un creier „raţional”, neocortexul, în şi prin care se desfăşoară toate procesele psihice superioare, de la decizia conştientă şi raţională la legătura trăită şi înalt reflexivă cu Dumnezeu. Aceeaşi teorie ne mai spune că, în ciuda acestei configurări cerebrale succesiv-coexistente, persistă la orice om un decalaj între două praguri ale deciziilor sale: pragul deciziei adoptate inconştient de creierul emoţional şi pragul deciziei conştiente, adoptate prin activarea neocortexului, la nivelul acestuia. Una dintre teoriile cele mai recente asupra agresivităţii explică multe dintre căile răului, inclusiv agresiunile care îmbracă forma violenţei de masă, prin acest decalaj, chestiune absolut tulburătoare, căci ne duce cu gândul la însemnătatea timpilor mici, adică la forma de insinuare a răului în lume: prin fleşuri, prin loviri fulgerătoare, prin strecurări în preconştiinţă, care aduc după ele un fenomen în cascadă, cascada răului. Este foarte posibil să fie aşa şi atunci vom înţelege teologia imperativă a trezviei, a vegherii permanente, despre care vorbesc sfinţii pustiei, despre care vorbesc şi rugăciunile. Ceea ce se poate strica într-o clipă de nepriveghere nu mai poate fi îndreptat apoi decât cu mare greu, cu lucrarea laborioasă şi cu marea opintire obştească a multor oameni, a înţelepciunii şi străduinţelor eroice. Chestiunea rămâne absolut frisonantă, căci eşti determinat să constaţi că buna rânduială, normalitatea, pacea lumii, starea de bine, buna stare depind de cele circa zece secunde cât este decalajul dintre cele două praguri decizionale. Tot secretul culturii şi toată însemnătatea educaţiei se reduce la această chestiune: cum reuşim să controlăm cele zece secunde, cum putem înarma oamenii cu puterea de a-şi controla timp de zece secunde reacţiile, preîntâmpinând astfel regresiunea în stările controlate de creierul reptilian şi de sistemul limbic. Aceasta este taina a toată educaţia. Când într-o cultură, într-o comunitate apar inşi precum acel nefericit Csilibi şi nu mai ştiu cum, subînţelegi că acea comunitate şi cultura ei se confruntă pentru unul dintre co-etnici cu pierderea puterii de a preveni regresiunea în stări controlate în exclusivitate de creierul emoţional ori de cel reptilian, care a căzut, altfel spus, din taina culturii proniatoare a duhului lui Dumnezeu, încât poţi deduce ce-ar fi pentru români un Ardeal în care un asemenea ins ar dobândi investituri în statul destinat printr-o bizară profeţie doar Ungariei de vreo divinitate pe care o cunoaşte numai d-nul prim ministru ungar. Ferească Dumnezeu să se instaureze puterea acestui Csilibi în Ardeal! Execuţia ritualică a lui Avram Iancu ne avertizează asupra acelui tip de Ardeal. Din nefericire, un fenomen ca acesta nu se limitează la subcultura interstiţială care-i grupează pe cei din pseudo-specia acestui ins. Cultura postmodernă înmulţeşte numărul acestora, căci acţionează din plin tocmai pe direcţia distrugerii mecanismelor de autocontrol pe care omul le-ar putea folosi ca să amâne reacţia pentru cele zece secunde critice ale sufletului omenesc. Forţele malefice cunosc taina celor zece secunde şi de aceea au inventat procedee perverse de a distruge în om capacitatea de a se controla pe timpul scurt al celor zece secunde. Atâta tot este timpul pe care Dumnezeu l-a pus în sarcina noastră şi tocmai această împroprietărire identitară este cea de care voim să ne descotorosim. Şi aceasta doar pentru că voim cu tot dinadinsul să uităm de Dumnezeu, ne lipsim de învăţăturile Sale proniatoare, de îndreptările Sale şi ignorăm cu trufie mărturiile Sale. Aceasta este cauza primordială a răului care a copleşit secolul al XX-lea spre cel care-i succede şi care ne înconjoară cu umbra marii apocalipse, dacă nu vom reuşi să-l redescoperim pe Dumnezeu cu mintea, cu sufletul şi cu toată osteneala trupului nostru celui din lume. O lume fără de Dumnezeu ar fi una a unor Csilibi multiplicaţi terifiant, replicaţi cu puterea unor proporţii ale morţii şi ale holocaustului celui mare. Ne dăm seama, pe de altă parte, că Dumnezeu nu va da niciun petec de pământ acestor specimene, căci Dumnezeu nu lasă creaţia pe mâna lor. Pe de altă parte, ei sunt în lume, au mari puteri uneori, au state şi imperii, au bogăţii şi însemne. Curăţirea lumii de lucrarea lor este numai opera credinţei, opera iubirii şi lucrarea inspirată de voia Dumnezeului adevărat, nu a dumnezeilor preînchipuiţi de cei ce visează să devină stăpâni de popoare şi de teritorii. În faţa unei asemenea primejdii, să ne amintim iarăşi cuvântul psalmistului: „Vremea este a lucra Domnului // căci omul a stricat legea Sa” (Ps 118).

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
Sursa: revista Clipa 

NEPASARE. Desi a trecut o luna de zile de la vandalizarea statuii lui Avram Iancu, edilii brasoveni nu au reusit sa repuna pe soclul statuii numele eroului si citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!"

 

Acum o luna de zile, sesizam public vandalizarea statuii lui Avram Iancu. Politia Brasov a demarat cercetarile pentru descoperirea faptasilor, iar Primaria Brasov, prin purtatorul ei de cuvant, Sorin Toarcea, ne asigura ca, in aproximativ o saptamana, va readuce monumentul la starea lui initiala. Din pacate, de atunci si pana astazi nu stim sa se fi intreprins ceva. Nu am aflat nici faptuitorii vandalizarii, nici numele lui Avram Iancu sau citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!" nu au fost repuse pe soclul monumentului. Sa nu fi reusit in acest timp Primaria Brasov sa identifice o turnatorie de cupru? 

Sursa: axioma-anonima.blogspot.com

Avram Iancu n-a murit! Autoritatile locale brasovene promit indreptarea situatiei statuii vandalizate a lui Avram Iancu

Au trecut 5 zile de cand am postat prima oara despre faptul ca bustul lui Avram Iancu din Brasov a fost vandalizat si reactiile nu au intarziat sa apara. Dupa ce mai multe ziare locale si portale online au preluat stirea, Politia Romana (Sectia 4 Brasov) si Primaria Municipiului Brasov s-au sesizat.

Comisar sef Buleandra

Cei de la sectia 4 au fost la fata locului sa faca o constatare. Acum Politia Romana face "investigatii si verificari in randul boschetarilor care furat literele sa le vanda la fier vechi". Seful sectiei 4 Politie, comisarul sef Buleandra, ne spune clar si raspicat: "lasati actiunile ungurilor, daca era, dadea cu vopsea pe statuie, sau scria ceva pe ea sau il darama p'ala. N-are cum sa fie un act d'asta de xenofobie sau de rasism din partea ungurilor, is boschetarii, sigur". Politia a verificat la centrele de fier vechi si nu au fost gasite nicaieri literele care formau citatul "Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad natia fericita!". Declaratia comisarului Buleandra pare hazardata, atat timp cat cercetarile n-au fost finalizate. Cred ca se impune luarea in consideratia a tuturor ipotezelor.

Sorin Toarcea- Purtator de cuvant al Primariei

Am aflat de la purtatorul de cuvant al Primariei Brasov, domnul Sorin Toarcea, faptul ca "Primaria s-a sesizat in acest caz si firma cu care avem noi contract a fost acolo si se va lua o decizie daca le indeparteaza pe toate sau le reface (n.m.: se refera la literele care formau inscrisul - "Unicul dor..."). Va mai dura ceva timp pana vom identifica o turnatorie in cupru care sa ne faca literele, pentru ca erau multe litere, era un citat... Noi speram ca in cel mai scurt timp posibil citatul acela sa fie din nou montat pe bust, pentru ca totul sa fie ca inainte".

Sursa: http://axioma-anonima.blogspot.com/

Politia Brasov a deschis ancheta in cazul vandalizarii statuii lui Avram Iancu

Bustul Crăişorului Munţilor, din apropierea fostei uzine Metrom, a rămas fără literele care formau numele personajului istoric şi citatul care îl însoţea. 

Update ora 16.50 Poliţiştii Secţiei 4 s-au deplasat la faţa locului pentru cercetări, după ce „Adevărul de Seară“ a semnalat vandalizarea statuii lui Avram Iancu. Dosarul a fost înregistrat cu autor necunsocut şi oamenii legii au deschis o anchetă pentru furt.  

Situaţia ne-a fost sesizată de către blogul axioma-anonima. Din fotografiile primite pe adresa redacţiei, se vede cum de pe bustul liderului paşoptist au dispărut literele metalice care compuneau numele său, perioada în care a trăit şi citatul:„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd naţia fericită“. 
Vom reveni cu amănunte. 

Sursa: Adevarul

Statuia lui Avram Iancu din Brasov a fost vandalizata! Inscrisul "UNICUL DOR AL VIETII MELE E SA-MI VAD NATIA FERICITA..." si numele lui Avram Iancu au fost sterse de pe soclul statuii. Primaria Brasov trebuie sa indrepte aceasta situatie

Statuia lui Avram Iancu, inainte de vandalizare (ianuarie 2009)

Avertizor: http://axioma-anonima.blogspot.com/2011/05/statuia-lui-avram-ianncu-din-brasov.html

 "UNICUL DOR AL VIETII MELE E SA-MI VAD NATIA FERICITA..." (AVRAM IANCU)

                                                            

Acesta era citatul scris pe statuia lui Avram Iancu din Brasov. La scurt timp dupa gestul simbolic si in acelasi timp provocator al unui unguras extremist, am observat pe drumul spre biserica faptul ca a disparut coronita cu flori de pe bustul lui Iancu si odata cu aceasta coronita au disparut si literele care formau citatul mai sus amintit, dar si numele conducatorului motilor de la 1848, Avram Iancu. 

La inceput am crezut ca urmeaza sa se sesizeze cineva, insa nimeni nu a facut-o. Parca nimeni nu a vazut nimic, nimeni nu vede sau nimeni nu vrea sa vada sau sa rezolve nimic. Mai nou, vazand ca si statuia lui Matei Corvin a fost vandalizata de UDMR-isti, m-am hotarat sa iau atitudine.

Daca exista cineva care ma poate ajuta cu idei sau orice altceva ce imi poate fi de folos pentru a putea readuce bustul lui Avram Iancu la frumusetea initiala imi poate lasa un mesaj prin intermediul comentariilor (click aici).

O masura normala: Csibi Barna va fi concediat

Funcţionarul care a “spânzurat” o păpuşă cu chipul lui Avram Iancu la Miercurea Ciuc este în pericol de a fi concediat de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) Bucureşti, unde a fost mutat.

Funcţionarul nu s-a prezentat la serviciu din 20 aprilie, conform declaraţiilor făcute de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), Sorin Blejnar, pentru agenţia de ştiri NewsIn, citat de realitatea.net. "Nu s-a prezentat la noul loc de muncă, astfel că mâine voi sesiza Comisia de Disciplină. Cred că până la finele săptămânii se va întruni comisia, care va decide ce sancţiune va primi, fiind posibilă chiar demiterea din funcţie", a precizat pentru NewsIn.

Csibi Barna este funcţionar la DGFP Harghita, dar a fost mutat la o direcţie similară din Sectorul 2 al municipiului Bucureşti pentru intervalul 20 aprilie - 20 septembrie. Preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, a precizat că a decis detaşarea lui Barna la Bucureşti, pentru a se putea prezenta "ori de câte ori este nevoie" la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care împotriva lui a fost începută urmărirea penală. Cu ocazia manifestărilor organizate la Miercurea Ciuc, de 15 martie - Ziua maghiarilor de pretutindeni, Avram Iancu a fost "condamnat" şi "spânzurat", în cadrul unei simulări de "proces" organizate de Csibi Barna, cunoscut ca unul din liderii Gărzii Secuieşti.

(D.P.)

Sursa: Ziua de Cluj

Profesor Ilie Badescu: „De ce se ucid oamenii”. O talcuire la uciderea ritualica a lui Avram Iancu (I)

de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

 
A apărut o carte monografică asupra fenomenului terifiant al omuciderii, o carte în care se porneşte frontal de la întrebarea: „de ce se ucid oamenii”? (Bogdan Ficeac, 2011, Editura Rao). Se subînţelege cumva că omul ucide, ca om, un alt om, poate adică săvârşi lucrul acesta, totodată absurd şi tragic, prin chiar atributul său antropologic, prin calitatea sa de făptură omenească. Altfel spus, cel ce ucide ar fi capabil să se ucidă, de fapt, pe sine însuşi, adică să suprime ceea ce el însuşi deţine prin atributul său de specie, faptul de a fi om, ceea ce este cu totul incomprehensibil, golit de orice înţeles. Într-adevăr, dacă menţinem explicaţia înlăuntrul fenomenului însuşi alunecăm în tautologie pură : „lucrul x este roşu pentru că are culoare roşie”. Dacă voim să explicăm de ce (se) ucid unii oameni n-ar trebui să urmăm  un asemenea raţionament, căci el ne scoate din perimetrul ştiinţei. Nu putem spune: omul ucide un alt om pentru că este om şi-n atributele sale se găseşte şi acela al omuciderii, „apetenţa de a ucide”. Când un „om” ucide, trebuie să ne întrebăm ce fel de făptură este cel ce ucide. Este el „om”, cu adevărat? Dacă este om, ar însemna că el conţine în sine predispoziţia spre autosuprimarea atributului său, al umanităţii însăşi, ceea ce ar fi absurd, iar logiceşte ar fi tautologic, golit de orice înţeles. Omenitatea nu poate să se manifeste, să se afirme pe sine prin ceea ce o neagă pe sine. Este cunoscut raţionamentul cu care Mântuitorul Hristos i-a întâmpinat pe fariseii care-L acuzau că scoate demonii din făptura demonizatului cu ajutorul demonilor, pe Belzebul cu ajutorul lui Belzebul, ceea ce ar fi absurd. Problema rămâne complicată atâta vreme cât nu vom admite că făptura umană este expusă primejdiei de a cădea din umanitatea ei, de a se sub-umaniza pe sine, devenind capabilă, pe cale de consecinţă, să suprime la altul ceea ce ea însăşi, făptura căzută, nu mai are: atributul uman.

Omul nu ucide. Om este Abel şi nu ucide; Cain este sub-om, căzut din umanitate, şi ucide. El nu mai este om şi de aceea poate să ucidă un om, pe fratele lui, care, brusc, nu mai este privit ca un frate, nu mai este trăit ca un frate, ci ca un duşman, un ne-frate. Fenomenul este similar în cazul uciderii rituale. L-a ilustrat nefârtatul care săvârşea o asemenea ucidere rituală în Ardealul de azi, în numele neamului său neconsultat, dezonorându-l chiar şi prin simpla sa apartenenţă (n-aş dori să am printre fraţii de acelaşi neam pe careva care, în numele atributului etnic, pe care eu însumi îl port, să se creadă chemat să spânzure făpturi de alt neam decât al meu, fie acestea chiar şi făpturi de peruzea, adică suflete pure, cum este sufletul de Ahasver al lui Avram Iancu). Ce fel de „om” este acest fel de ungur care l-a spânzurat ritualic pe Avram Iancu, socotindu-se, iată, îndreptăţit să-l spânzure pe românul hipostatic. De ce va fi săvârşit el această omucidere ritualică? Pentru că el, nefericitul, nu l-a mai putut privi pe românul ipostatic ca pe un om şi un frate. Mentalitatea aceasta o mai regăsim consemnată în practica judiciară a Codului Verboczi, care prevedea că românul transilvănean poate fi condamnat (chiar spânzurat) la simplu prepus, deci fără osteneala probaţiunii, prin simpla mărturie, fără de vreo mobilizare pentru a urma confruntarea probelor. Mărturia cuiva era suficientă. De ce? Pentru că un asemenea raţionament care îl putea condamna pe român la simplul prepus, îl socotea pe român un om de categorie inferioară. Mentalitatea aceasta răbufneşte din străfunduri ţinute ascunse în subconştientul unor subculturi ale omuciderii în expresia etnocidului, real ori ritualic, care se cred îndreptăţite să ucidă, să suprime chiar pe cel în care dăinuieşte sufletul peren al unui neam, un martir, un erou, un sfânt, precum este Avram Iancu el însuşi. Să fie această mentalitate legată cu fire ascunse de cea etalată de primul ministru si seful parlamentului ungar, care avertiza în Ardealul de azi că ungurii au îndreptăţire divină asupra întregului ţinut? Deci, au dezlegare divină să facă ce vor, inclusiv spânzurători, deocamdată ritualice, în Ardeal?! Ceea ce mă tulbură nespus în faţa acestui fenomen nu este doar gestul acelui nefârtat, al celui ce se crede pe sine mai om în Ardeal decât omul Avram Iancu, ci tăcerea intelectualilor unguri din Ardeal. Să nu fie înspăimântaţi, oare, de gestul acesta, care prevesteşte lucruri cumplite? Să fie vorba despre vreo blocare a acelui sentiment care ne atestă pe noi, toţi oamenii, şi unguri şi români, şi ţigani şi evrei, şi ruşi etc.,  egali întru umanitate (omenitate), adică fiii lui Dumnezeu? Chestiunea este tulburătoare şi ne trimite la întrebarea retorică din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”. Dacă toţi suntem înzestraţi cu raţiune, adică ne putem desprinde de animalitatea noastră, de ce suntem pregătiţi să săvârşim ceea ce este cu totul absurd, să retragem celor pe care-i ucidem atributul umanităţii, arătându-ne în stare să-l suprimăm pe fratele nostru cu tot cu omenitatea lui, cu ceea ce-l face ca pe noi, cu atributul prin care cel ucis este una cu mine, sunt chiar eu?! Ce mai este cu povestea raţiunii şi a raţionalităţii?

Luni, Jurnalul National va aduce o Editie de Colectie de exceptie – Avram Iancu

Luni, 4 aprilie, Jurnalul Naţional vă aduce o Ediţie de Colecţie de excepţie – Avram Iancu. Vă invităm să aflaţi istoria acestui mare erou, simbol al poporului român.


Veţi citi poveşti fascinante despre tot ceea ce a însemnat şi va însemna Avram Iancu pentru istoria neamului nostru. Iubitor de ţară şi de dreptate, Avram Iancu a rămas în inimile românilor, dar şi în cântece, poezii populare şi notiţele celor care l-au cunoscut, pe care le găsim în documente de arhivă. „Cea dintâiu datorie a noastră faţă de figura eroică şi tragică a lui Avram Iancu e să-l scoatem din negurile unei legende neclare şi naive pentru a fixa istoric ce a fost el în adevăr, care au fost intenţiile şi acţiunile sale, ce legături şi-a creat el în timpul când cărturarii – făcând obişnuita diplomaţie prin oraşe – el singur era, cu preţul vieţii sale, represintantul luptător cu armele, deşi pregătirea lui era aceia a unui advocat, pentru drepturile poporului său”, nota în revista Transilvania, în 1922, istoricul Nicolae Iorga. Vă invităm să aflaţi povestea lui Avram Iancu, presărată cu mărturii din vechime ale celor care l-au cunoscut şi au stat în preajma Eroului, Regelui ori Craiului Munţilor, cum îl numeau cu mândrie toţi românii.

Am invins! Curtea de Apel Craiova i-a trimis pe Lajos Kossuth si tot UDMR-ul, in Targu Mures, acolo unde le e locul: jos, la Iancu la statuie. Avram Iancu suntem toti!

Curtea de Apel Craiova s-a pronuntat astazi in Procesul UDMR si Kossuth contra Romaniei, prin decizie definitiva si irevocabila, impotriva instituirii, ilegal, a unei strazi in Targu Mures cu numele criminalului maghiar, autorul etnocidului a 40.000 de romani in perioada 1848-1849. Ca parti in procesul romanilor intervenienti, aparati de avocatul prof univ dr Ioan Sabau Pop, s-au aflat si Societatea Cultural-Patriotica “Avram Iancu” din Targu Mures cat si Societatea Culturala si de Atitudine Civica Transilvana “Glasul Motilor”. Asadar, putem spune ca ungurii au fost trimisi de moti acolo unde le e locul: jos la Iancu la statuie!

Documentare: Udmr.info 

Criminalul Lajos Kossuth vs Avram Iancu si Calarasii Romaniei. File de Proces »
Romania, intre fumigenele WikiLeaks si tunurile UDMR. Procesul Kossuth la deznodamant: Va ceda Justitia Romana la presiunea agentilor Ungariei? Conjuratia imbecililor Csibi Barna si Mircea Kivu
Procesul Kossuth si Scrisoarea Deschisa catre Boc privind interesele UDMR si ale Ungariei. Cum a fost, ce s-a intamplat. Romanii ardeleni au ramas doar cu ziarele Cuvantul Liber si Cuvantul Libertatii. Multumim tuturor! FOTO/INFO
Paranoia maghiara, de la Kossuth la Orban. Va avea autorul etnocidului românilor transilvăneni o stradă în Târgu-Mureş? “Tinutul Secuiesc”, stand separat la Palatul Parlamentului. Petofi Sandor, recitat de persona non grata Bajtai Erzsebet
Hackerii nationalisti au pus Ungaria la pamant: Avram Iancu suntem toti! Romanian National Security spala fata Romaniei de rusinea tacerii tradatoare a Coalitiei PDL-UDMR. Hackerii romani au ras Magyar Hirlap, Budapest Times si vreo trei televiziuni. RNS: “Nu vom uita şi nu vom ierta”. Sa traiasca!
Ziaristi Online: Tineri bucuresteni au pus Opinca pe Centrul Cultural Maghiar, in replica la spanzurarea lui Avram Iancu. Semnati SCRISOARE DESCHISA adresata premierului Boc: Pana unde va decadea demnitatea nationala in fata UDMR?
Reactii la Scrisoarea Deschisa adresata premierului Emil Boc pentru apararea demnitatii nationale in fata criminalilor unguri, Lajos Kossuth si ai lui: “Umilirea natiei romane a atins cote paroxistice in timpul guvernarii tradatoare si catastrofale a Coalitiei PDL-UDMR”
SCRISOARE DESCHISA adresata premierului Emil Boc: Pana unde va decadea demnitatea nationala in fata UDMR si a intereselor Ungariei asupra Romaniei? Refuzăm farsa istoriei care se repetă si complicitatea morala la crima Kossuth-ilor

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Sursa: Roncea.ro

Emilia Corbu despre RNS sau Haiducia internautică

DEX-ul şi Wikipedia sunt depăşite atunci când definesc haiducia ca un fenomen istoric apus o dată cu evul mediu şi rămas în istorie doar prin figurile charismatice ale unui Iancu Jianu sau Baba Novac.

Ceea ce fac azi hackerii de la Romanian National Security este un fel de haiducie modernă care se leagă de aceea istorică prin:
-pedepsirea vinovaţilor pe căi specifice, directe, dincolo de lege.
-anonimatul relativ sau pseudonimul.
-apariţia episodică, la nevoie.

La fel ca şi haiducia istorică, în forma modernă haiducia trezeşte valuri de simpatie şi susţinere.
De fapt, haiducia a apărut din necesitatea de a face dreptate în condiţiile în care statul nu avea posibilitatea sau nu voia să acţioneze spre rezolvarea unor situaţii limită.

Avertismentul dat de haiduci prin atacarea boierilor sau a conacelor este înlocuit acum cu atacarea site-urilor. In lumea virtuală, un site este sinonim cu o casă, o proprietate particulară.
De pildă presiunii pe care mass-media occidentală a aplicat-o românilor în cursul anului trecut prin prezentarea în mod repetat ca pe o naţiune de infractori, RNS i-a răspuns prin desecurizarea site-urilor cu pricina şi postarea pe pagina lor de intrare a unor mesaje româneşti. Această acţiune a făcut mai mult decât discursul unei oficialităţi sau o acţiune în instanţă.

Acelaşi tratament l-au primit în cazul spânzurării simbolice a lui Avram Iancu şi patru site-uri ungureşti precum şi blogul extremistului Csibi Barna.
Este ca şi cum cineva ar intra pe o proprietate particulară păzită de zeci de mii de sisteme, ar pătrunde în casă, ar schimba mobila, ar vopsi-o în roşu, galben şi albastru şi la sfârşit ar lăsa şi un mesaj pe care nu ai fi dorit să îl auzi în viaţa ta. Şi, mai mult, ţi-ar lăsa impresia că pot face oricând acest lucru. Bun venit în Balcani! Adio, siguranţă!

Haiducii au fost întotdeauna un semn bun. De regulă, după apariţia lor, în societate aveau loc schimbări pozitive. Probabil că frica de ei şi imaginea de stat nevolnic pe care o creeau autorităţilor le obliga să ia măsuri.

Bravo lor! Le dedic şi eu două ,,şlagăre,, pe această temă.

Haiducul era numele dat acelor personaje din epoca modernă, în Balcani (mai ales în România, Bulgaria şi Serbia) pe seama căruia folclorul a pus de multe ori legende. În firul invariabil al acestor legende, haiducul jefuieşte pe cei bogaţi, mai ales pe boieri şi pe turci, şi ajută ţăranii cu o parte din pradă (în special pentru a avea susţinerea lor). Haiducii sunt personaje care au adunat în jurul lor mult romantism, fiind echivalenţi ai personajelor de tip Robin Hood din Occident. De aceea, deseori faptele lor erau cântate în balade populare.
Sursa:Wikipedia.

haidúc (haidúci), s. m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).

Sursa: Viata fantastica

Hackerii nationalisti au pus Ungaria la pamant: Avram Iancu suntem toti! Hackerii romani au ras Magyar Hirlap, Budapest Times si vreo trei televiziuni. RNS: “Nu vom uita şi nu vom ierta”.

 

Atacul din ziua de duminca a afectat cel putin patru dintre cele mai importante surse de informaţie din Ungaria, printre care amintim tv2.hu (#1, #2, #3), budapesttimes.hu, magyarhirlap.hu şi echotv.hu.

Romanian National Security

Aparam Onoarea Tarii Noastre

„V-aţi înşelat crezând că la o palmă dată istoriei şi poporului Român (15.03.2011) noi vom întoarce şi celălalt obraz. Conştiinţa naţională ne obligă să luăm măsurile morale pentru ca Eroii Neamului Român să se odihnească în continuare în linişte. I-ati inviat din somnul lor cel vesnic pentru a-i defaima, le-ati profanat mormantul prin dezinformare, si i-ati “spanzurat” crezand in falsa razbunare.

Acesta este raspunsul dat celor care au uitat ca maghiarii reprezinta o minoritate in Romania, celor care inca nu au realizat ca Mihai Eminescu este pretuit la rangul de simbol national, si celor care mai au curaj sa ne tina in propria tara prelegeri de pedeapsa si onoare cand noi inca nu ne-am vinedecat durerea sufleteasca de la pierderea unui campion: Marian Cozma. Odihneasca-se in pace.

Nu vom uita şi nu vom ierta. Puneţi-ne răbdarea la încercare!

Dumnezeu sa fie milostiv cu sufletele voastre. Asa patesc toti cei care gresesc impotriva natiunii romane“.

“…Nepricopsitii nu pot intelege

Ca nu-i Ardealul un tinut de robi,

El simte si vorbeste romaneste

si nu asteapta legi de la neghiobi”

A doua scrisoare catre Avram Iancu

Adrian Paunescu

Aceasta este mesajul postat de gruparea Romanian National Security pe site-urile publicaţiilor maghiare.

“O organizaţie de hackeri români ce au luat în mâini legea şi pedepsesc statele străine” este deviza celor de la Romanian National Security, care au accesat şi modificat paginile principalelor site-urilor ungureşti, aşa cum au procedat şi cu alte ocazii (vezi mai jos, in baza articolului).
World IT.info: La aproape un an de la ultimile lovituri date de organizaţia Romanian National Security, gruparea a ieşit la iveală, de nicăieri. Pentru cei care au pierdut evenimentele de anul trecut, RNS este o organizaţie de hackeri români ce au luat în mâini legea şi “pedepsesc” statele străine, în special presa online şi televiziunea, accesând şi modificând paginile principale ale acestora în mod neautorizat. Anul trecut a fost un val de atacuri venit din partea grupării îndreptat către state precum UK, Italia, Franţa ce au publicat în media articole şi înregistrări în care românii erau confundaţi cu ţiganii într-un mod josnic.
După acele raiduri, gruparea a intrat în anonimat şi nici până astăzi nu sunt cunoscute informaţii concrete despre băieţii care organizează aceste raiduri. Unii susţin că grupul nu ar fi nici măcar român, deşi mesajele nu prea confirmă acest lucru.
De ce Ungaria?
În urmă cu câteva zile, extremiştii maghiari din Plutonul Secuiesc, organizaţie extremistă afiliată Gărzii Maghiare – respectiv functionarul public Csibi Barna si inca un acolit – , au organizat, la Miercurea Ciuc, cu ocazia Zilei maghiarilor, o manifestaţie publică în care l-au “spânzurat” pe Avram Iancu, liderul moţilor care au luptat în 1848-1949 cu trupele maghiare conduse de Kossuth Lajos.
Analiza atacului
Evenimentul a dat naştere unui val de proteste, care a atins şi gruparea RNS ce la doar 5 zile de la eveniment loveşte puternic Ungaria. Mesajul publicat de aceştia fac referire directă la evenimentul de pe 15.03.2011. Atacul din această dimineaţă a afectat patru dintre cele mai importante surse de informaţie din Ungaria, printre care amintim tv2.hu (#1, #2, #3), budapesttimes.hu, magyarhirlap.hu  şi echotv.hu. Toate aceste website-uri au avut afectate pagina principală sau o parte din subdomenii. Structura paginii este asemănătoare cu cea folosită în atacurile de anul trecut ce ne poate duce cu gândul la aceeaşi grupare, dar acest lucru nu îl garantează nici ei, şi nici nimeni altcineva momentan. Motivul ce este invocat de mesajul deţinut de site-urile presei şi televiziunii din Ungaria confirmă faptul că ei doar doresc să atragă atenţia asupra faptului că istoria României nu poate fi alterată şi umilită de o minoritate, cum sunt ungurii.
Notă WII : Materialul prezentat reprezintă doar relatarea evenimentului, worldit.info nu a incurajat şi nu incurajează astfel de demersuri. Alte detalii de la WII despre RNS

Sursa: Roncea.ro & Video:ZiaristiOnlineTV

Editorial Ziare.ro: “ Îndragi-i-ar ciorile /Si spânzuratorile!”. Cand l-a spazurat pe Avram Inacu, Csibi Barna ne-a spanzurat pe toti, cand l-a interzis pe Eminescu, Csibi Barna ne-a interzis pe toti.

M-am gandit mult, foarte mult, ce as putea scrie azi, aici, dupa consumarea scenei grotesti petrecute ieri, la Miercurea Ciuc, cand nu un nebun, cum incearca acum sa acrediteze ideea niste unii, care, desi nu o spun pe fata, gandesc ca si el, l-a spanzurat pe Avram Iancu in piata publica a orasului, dupa ce, nu demult, acelasi personaj, Csibi Barna adica, functionar public deALtfel, deci platit de statul roman, adica de noi, din banii publici, l-a interzis si pe Mihai Eminescu in Miercurea Ciuc.

Tot el este cel care s-a ocupAt de recrutările filialei secuieşti a batalionului „Wass Albert” din Gyor al Noi Gărzi Maghiare, formata după scoaterea în afara legii a Magyar Garda si, acelasi Csibi Barna, care a fondat, nu in Ungaria, ci aici, in inima Romaniei, “Garda Secuiască”, după modelul Gărzii Maghiare.

Si tot Csibi Brana este cel care a depus la Primărie o adresă prin care solicita Consiliului Local desfiinţarea Monumentului Ostaşului Necunoscut, aflat în Piaţa Tricolorului din Miercurea Ciuc.


Mai sunt si altele de spus despre Csibi Barna fata de care, dupa atatea fapte abominabile, autoritatile locale alaturi de cele de la Bucuresti, de la Guvern pana la Presedintie, de la Boc pana la Basescu, manifesta o toleranta absolut inexplicabila. Este nevoie oare inca de putin timp pentru ca acest Csibi Barna sa devina un “stindard” al luptei antiormanesti aici, chiar in inima Romaniei?

Cand l-a spazurat pe Avram Inacu, Csibi Barna ne-a spanzurat pe toti, cand l-a interzis pe Eminescu, Csibi Barna ne-a interzis pe toti. Cand se va pune in fruntea stiu eu carei hoarde de smintiti, ce ne va face oare Cisbi Barna?

Pentru acest Csibi Barna , care are liber la asemenea nelegiuri si pentru toti cei care ii ingaduie sa le comita eu nu am a zice decat ceva, o singura vorba, a acelui mare, necuprins de mare si de sfant, Mihai Eminescu, cel care a glasuit asa, inainte ca altii smintiti aidoma lui Csibi Barna, sa-l omoare, odata, de doua ori, de multe ori dar, de fapt, NICIODATA :

“De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca -
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreaga,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mântui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara -
Îndragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Sursa: Ziare.ro  
Autor: MARIA PETRASCU 

Csibi Barna, angajat al “statului roman”, l-a spanzurat pe Avram Iancu in piata publica din Miercurea Ciuc, in fata unor copii. VIDEO. Ma intreb cum ar fi reactionat “statul roman” daca extremistul maghiar il spanzura pe Elie Wiesel

“Aşa păţesc toţi care greşesc împotriva naţiunii maghiare şi a secuilor”, a spus, la final, Csibi Barna

Sursa: Roncea.ro

 

Portrete deosebite ale lui Avram Iancu intr-o expozitie la Casa Muresenilor din Brasov. Fotografii rare cu casa, mormantul si fluierul lui Avram Iancu

Calomnierea lui Avram Iancu. Teza nebuniei. Testamentul lui Iancu

Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.

Teza nebuniei

In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential.

De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare – mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.

Lajos Kossuth a murit in 1894, dupa ce a declansat foarte multe conflicte in cadrul emigratiei maghiare. Kossuth l-a acuzat permanent pe Arthur Gorgey de tradare – desi Kossuth a fugit in Turcia din fata armatei ruse.

Testamentul lui Iancu

La 20 decembrie 1850 – anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit – Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O alta scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale – a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor – insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.

Ce-am făcut de Ziua Unirii?

Hora Unirii din Piaţa Sfatului - Braşov

Fanfara Academiei Militare

La statuia lui Andrei Şaguna

La statuia lui Andrei Mureşanu

La statuia lui Avram Iancu