Femeia creştină Emilia Corbu o întreabă pe femeia hulitoare de Dumnezeu, Alina Mungiu-Pippidi, soţia nepotului lui Iorga: ,,De ce neamul marelui Nicolae Iorga se stinge cu ruşine?!”

O FEMEIE DIN CULTURA CEALALTĂ

Cam acum o lună,  Alina Mungiu-Pippidi punea o întrebare retoric acuzatoare bietului popor român ,,De ce femeia nu are voie în altar?”. Incerc să-i răspund eu tot cu o întrebare: ,,De ce  neamul marelui Nicolae Iorga se stinge cu ruşine?!”. Un răspuns mai mare decât Alina Mungiu, căsătorită cu nepotul lui Iorga,  nici nu există. O femeie hulitoare de Dumnezeu este un blestem, căci e o contradicţie cu însăşi natura femeii, puţin mistică, înclinată spre Dumnezeu.

Generaţia de irozi

Părintele Arsenie Boca scria că fiecărei generaţii de oameni, Dumnezeu îi pune o întrebare: ,,Cine este Iisus?”. Prin urmare şi generaţiei noastre (A.M. este mai mare ca mine cu doi ani) i s-a pus aceeaşi întrebare. Răspunsul este nimicitor. Dacă privesc înapoi văd că fac parte dintr-o generaţie de irozi (21 de milioane de avorturi în ultimii 20 de ani). A.M. merge chiar mai departe şi prin blasfemia ,,Evangheliştii”, şi prin  articole stupide de acelaşi gen smulge din creierele tinerilor chiar şi ideea de Hristos. Le oferă un Iisus sexualizat, care ca un star americănesc învie cu un cuţit în spate şi o femeie în braţe. Criminal şi oribil ca şi avortonul din filmul ,,4,3,2,1!” Prin urmare A.M este femeia generaţiei sale, a educaţiei ateiste pe care a primit-o şi de care nu vrea să se lepede, a generaţiei născută în robie şi care din pricina nostalgiei după castraveţii  egiptenilor se va pierde în pustie. In generaţia mea nu sunt femei înţelepte ci, cel mult, dulapuri cu cărţi. A.M. nu străluceşte prin nimic, în ciuda multiplelor trambuline care au propulsat-o sus şi mă refer aici la un soţ celebru, la diverse grupuri şi asociaţii care o promovau (GDS, SAR). Femeia scrie încâlcit, mult şi inutil, adică aşa cum vorbeşte şi vorbeşte, ca la piaţă. Nu impune prin nimic, doar printr-o prezenţă masivă. Şi asta într-o vreme când era nevoie de analişti politici, de politicieni adevăraţi, de profesionişti în domeniul politicii. Adică de oameni care să nu confunde sistemul politic cu asfaltarea străzilor şi gospodărirea locală. Oamenii politici adevăraţi au o viziune economică, socială, culturală asupra unei ţări. Nu sunt cârpaci de legi. Nu organizezi o ţară uitându-te în ogrăzile altora.

Publicitatea  negativă şi …Biserica

Intr-un asemenea context istoric şi profesional, atacurile Alinei Mungiu la adresa Bisericii nu sunt aşa, de dragul artei, căutările unei femei la 40 de ani. Femeile de genul ei nu fac lucruri inutile. Îşi contruiesc aşa-zisele cariere şi imagini cu multă trudă. De aceea cred  că aceste fluierături în biserică sunt de fapt nişte reclame ordinare de captare a atenţiei opiniei publice.  Până la piesa ,,Evangheliştii” eu nici nu o remarcasem. De pildă, articolul ,,De ce femeia nu are voie în altar?” avea nesimţit de multe accesări pentru cât de prost era scris. Deci, e vorba de o publicitate negativă, care funcţionează, dar… nu duce nicăieri. Într-adevăr am remarcat-o pe A.M. dar nu ca pe ,,cineva”, ci ca pe ,,ceva”, un produs al vremii sale. Dacă scrii de rău de un popă, gata, creşte audienţa. De parcă ai scrie de un extraterestru. V-aţi întrebat vreodată, de ce? Pentru că lumea în care trăim e divizată în două culturi, diferite ca de la pământ la cer, de parcă ai zice că sunt două lumi, nu două culturi.  Una este cultura creştină, cealaltă  e ,,cultura morţii”, cum e denumită în ultima vreme. Unii stau în corabia Bisericii, alţii în haosul lumii. Şi oamenii dintre cele două lumi se privesc ciudat unii pe alţii ca într-o veche zicală românească: Hai, hai, hai/ Că pân` la rai/ Că pân` la iad/ E numai un gard/ Şi acela-i spart,,.(1). 

Spart, spart, dar e păzit cu străşnicie. De cine? De opinia publică, aceea care a strigat în piaţa Ierusalimului ,,Răstigneşte-l!”.  Intelectualii se dau în vânt după opinia publică. Şi cu cât sunt mai mărunţi, cu atât se agită mai mult să sară în ochii ei. Să-i remarce opinia şi să-i ridice în slăvi, să-i pună pe soclu, far călăuzitor  gloatelor.

 De fapt, situarea într-o cultură sau alta ţine de un singur răspuns.

Răspunsul la întrebarea de care spuneam mai sus  ,,Cine este Iisus” nu se dă prin vorbe, bune sau rele, prin piese de teatru şi prin articole. Vorbele zboară, vorbele sunt intenţii, vorbele sunt posibilităţi.  Răspunsul se dă prin noi înşine, prin viaţa noastră, prin faptele noastre (punerea în scenă a unei piese de teatru este o faptă).  Cei care au dat răspunsul corect şi anume acela că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, aparţin culturii creştine. Şi răspunsul corect l-au dat zeci de intelectuali adevăraţi ai acestui neam, ale căror scrieri au rămas şi vor rămâne pentru că Dumnezeu i-a făcut din intelectuali, înţelepţi. Restul, capre cocoţate, purtători de vorbe goale!
Dau Slavă lui Dumnezeu că mă rabdă în corabia Lui, că dintr-o posibilă intelectuală m-a făcut o creştină anonimă, că mi-a deschis calea credinţei ca pe o altă cale a cunoaşterii, dincolo de raţiunile şi nimicurile acestui veac.

Dr. Emilia CORBU

1. Zicala  destul de actuală este publicată în Antoaneta Olteanu, Reprezentări ale sacrului în credinţele populare româneşti, Ed. Paideia, 2009, p.6

Sursa:
Viata fantastica

TUPEU DE PATAPIEVICI

Trebuie să ai tupeu gros ca obrazul porcului să mai protestezi pentru salvarea ICR în formula Patapievici adică  pentru o activitate marcată  de scandaluri, bani tocaţi cu clica şi praf în ochii României.
Celor care îl  susţin pe Patapievici le recomand să citească volumul ,,România Medievală,, publicat sub egida ICR şi destinat ambasadelor din lumea întreagă. Despre scumpa şi exploziva cărţulie am scris aici:

CITIŢI ŞI VĂ ÎNGROZIŢI!
,,ROMÂNIA MEDIEVALĂ,,- UN SCANDAL ÎN DEVENIRE
DESPRE FALS IN SCRIEREA ISTORIEI
ISTORIE ŞI POLITICĂ. ROESLER, ROLLER, CHRZANOVSKY
SEMNEAZĂ ŞI DĂ MAI DEPARTE!
,,APĂRAŢI ISTORIA ROMÂNILOR,,- ÎN TOPUL CELOR MAI POPULARE PETIŢII
DEMISIA DE ONOARE, PATAPIEVICI!
CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE
Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, a fost înregistrată oficial

Totuşi, experienţa agrotehnică dovedeşte că porcii nu se dau de la troc decât dacă îi iei la goană cu  jordia.

Sursa: viata fantastica

Emilia Corbu despre RNS sau Haiducia internautică

DEX-ul şi Wikipedia sunt depăşite atunci când definesc haiducia ca un fenomen istoric apus o dată cu evul mediu şi rămas în istorie doar prin figurile charismatice ale unui Iancu Jianu sau Baba Novac.

Ceea ce fac azi hackerii de la Romanian National Security este un fel de haiducie modernă care se leagă de aceea istorică prin:
-pedepsirea vinovaţilor pe căi specifice, directe, dincolo de lege.
-anonimatul relativ sau pseudonimul.
-apariţia episodică, la nevoie.

La fel ca şi haiducia istorică, în forma modernă haiducia trezeşte valuri de simpatie şi susţinere.
De fapt, haiducia a apărut din necesitatea de a face dreptate în condiţiile în care statul nu avea posibilitatea sau nu voia să acţioneze spre rezolvarea unor situaţii limită.

Avertismentul dat de haiduci prin atacarea boierilor sau a conacelor este înlocuit acum cu atacarea site-urilor. In lumea virtuală, un site este sinonim cu o casă, o proprietate particulară.
De pildă presiunii pe care mass-media occidentală a aplicat-o românilor în cursul anului trecut prin prezentarea în mod repetat ca pe o naţiune de infractori, RNS i-a răspuns prin desecurizarea site-urilor cu pricina şi postarea pe pagina lor de intrare a unor mesaje româneşti. Această acţiune a făcut mai mult decât discursul unei oficialităţi sau o acţiune în instanţă.

Acelaşi tratament l-au primit în cazul spânzurării simbolice a lui Avram Iancu şi patru site-uri ungureşti precum şi blogul extremistului Csibi Barna.
Este ca şi cum cineva ar intra pe o proprietate particulară păzită de zeci de mii de sisteme, ar pătrunde în casă, ar schimba mobila, ar vopsi-o în roşu, galben şi albastru şi la sfârşit ar lăsa şi un mesaj pe care nu ai fi dorit să îl auzi în viaţa ta. Şi, mai mult, ţi-ar lăsa impresia că pot face oricând acest lucru. Bun venit în Balcani! Adio, siguranţă!

Haiducii au fost întotdeauna un semn bun. De regulă, după apariţia lor, în societate aveau loc schimbări pozitive. Probabil că frica de ei şi imaginea de stat nevolnic pe care o creeau autorităţilor le obliga să ia măsuri.

Bravo lor! Le dedic şi eu două ,,şlagăre,, pe această temă.

Haiducul era numele dat acelor personaje din epoca modernă, în Balcani (mai ales în România, Bulgaria şi Serbia) pe seama căruia folclorul a pus de multe ori legende. În firul invariabil al acestor legende, haiducul jefuieşte pe cei bogaţi, mai ales pe boieri şi pe turci, şi ajută ţăranii cu o parte din pradă (în special pentru a avea susţinerea lor). Haiducii sunt personaje care au adunat în jurul lor mult romantism, fiind echivalenţi ai personajelor de tip Robin Hood din Occident. De aceea, deseori faptele lor erau cântate în balade populare.
Sursa:Wikipedia.

haidúc (haidúci), s. m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).

Sursa: Viata fantastica

DOI OAMENI SI DOUA CULTURI: GRIGORE LESE SI HRP

In după-amiaza zilei de Ajun la TVR Cultural s-a derulat o emisiune-document al cărei invitat a fost Grigore Leşe. Gazda emisiunii, Horia Roman Patapievici. Subiectul: colinda românească. Din capul locului trebuie spus că subiectul acestui articolaş nu este HRP ci Grigore Leşe şi cultura care a vorbit prin el. Găzdoiul avea ochii căscaţi, uneori brăzdaţi de o pală de invidie, incapabil să intre în hora vorbelor de duh, limitându-se la câteva întrebări jenant de banale.

Dar cum stăteau ei acolo în decorul acela livresc păreau întruchiparea a două lumi diferite, a două culturi antagonice.
La masă se afla gesticulând, cântând, vorbind, punând întrebări la care tot el răspundea un ţăran adevărat. Un om viu. Pentru că asta este performanţa lui Grigore Leşe, de a fi studiat ţăranul până a devenit una cu el. Venise cu doi colaci şi o corindă din lemn, îmbrăcat în straiul popular de zi cu zi, cu cămaşă albă şi pălărie neagră cu boruri late şi tari. Şi băţul şi colacii au întruchipat o întreagă teomahie, au mărturisit despre zvârcolacul devenit colac, au povestit prin graiul lui Grigore despre tainele lumii dezvăluite ritual, la un timp anume, prin înţelesurile colindelor. Aşa am înţeles cu toţii cât de adânci sunt rădăcinile colindelor şi cum fructele lor ne pot hrăni şi azi. Că spoiala din zilele noastre nu mai e colindă, fie chiar şi interpretată de copii.

HRP parcă era şi nu era. In cazul lui nu poţi vorbi de existenţă. Are acelaşi aer tot timpul, suficient şi monoton ca o plăcintă. Omul nu are nerv. Se mai adaugă şi platitudinea vestimentaţiei, studiată, asortată, în culori şterse, cu un pulover întotdeauna peste cămaşă, cu freza mereu pe stânga. Vai! Nu e genul meu. Nu ştiu de ce, probabil aşa era formatul emisiunii, stătea moţ în capul mesei.

Intre ei nici un dialog. De aceea spun că e vorba de două culturi antagonice pentru că scopul lor e diferit.
Scopul culturii tradiţionale este păstrarea nealterată a tainelor descoperite la începutul veacurilor, a înţelepciunii revelate dar şi moştenite din neam. O comoară nu de divertisment, cum credem azi, ci de zidire. Nu degeaba Leşe a încheiat cu un colind al Meşterului Manole. Pe aceste taine şi cu înţelepciune se poate zidi omul, se poate sfinţi timpul, se poate restaura întreaga omenire. Aşa se face că la întrebarea pe care Grigore a adresat-o repetat: Spune-ţi, domnule Patapievici, noi ce zidim azi? a primit un răspuns alături: ,,Să rămânem pe această emoţie,,.

Răspunsul este edificator însă pentru cultura intelectualistă al cărui scop este căutarea de dragul căutării, a emoţiei că ai mai găsit ceva dar nu ce trebuia, prilej ca să o iei de la capăt. Pentru că ei nu caută să afle adevărul ci ca să găsească idei, opinii, aiureli. Cultura intelectualistă nu mai este interesată de adevăr, de cale, ci de căutare. Aşa se face că au reuşit să înmagazineze biblioteci întregi de nimicuri, de teorii fără subiect, de opinii fără argumente, de idei fără teorii. Pentru ei chiar şi Dumnezeu e un subiect de căutare. Il caută în vorbele altora. Dar ca să descopere o Persoană trebuie să pornească de la premisa că aceasta există. Or, aceasta ar pune capăt căutării. Ar rămâne fără obiect de activitate.

Toate magaziile de vorbe pălesc însă în faţa unui ţăran autentic. Ce s-ar fi întâmplat dacă ţăranul şi cultura tradiţională nu ar fi fost distruse sistematic de comunism? Am fi fost cu totul alţii. Dovadă că generaţia interbelică trăită în apropierea ţăranului român a reuşit să se salveze în istorie. Toţi împreună şi fiecare în parte au făcut istorie. V-aţi gândit vreodată de ce? Nici un intelectual din perioada comunistă nu se ridică la înălţimea celui mai slab dintre ei. Şi decadenţa continuă şi azi.

Văzându-i pe cei doi mi-am dat seama de ce între cultura intelectualistă a secolului XX şi cultura tradiţională autentică niciodată nu va putea fi un dialog. Nici nu a fost vreodată. Aşa cum un om se întemeiază pe un suflet, aşa şi o cultură se fundamentează pe cunoaşterea unui set de valori imuabile, capabile să confere omului trecător un loc în Universul creat de Dumnezeu. In toate culturile autentice Dumnezeu are locul crucial. Cultura creştină este prin excelenţă cultura Duhului Sfânt!

Culturile fără Dumnezeu, nu există! Poate credeţi că e o figură de stil. Dar, repet, culturile fără Dumnezeu nu există. E ceva ce este şi nu este. Ca un idol. Semnul unei culturi adevărate este creaţia. Aceasta formează oameni adevăraţi, vii, creatori. Semnul unei culturi adevărate este că există în oameni, se manifestă prin ei, le conferă personalitate.

Cultura care există în biblioteci şi nu formează oameni adevăraţi, nu e cultură. E o activitate oarecare.

Sursa: http://emilia-corbu.blogspot.com/

Istoricul Emilia Corbu: Să nu îi înjosim pe sfinţii de la Aiud! Ei vor fi judecătorii noştri!

MĂRTURIE

De mai bine de un an s-a inceput consemnarea minunilor săvîrşite cu ajutorul Sfintilor de la Aiud. E un demers frumos si necesar. Dar sunt putin trista. Ei sunt mai mult decat facatori de minuni. Stiu ca, pentru canonizarea lor, se cer dosare de minuni, dar nu trebuie sa ii reducem la acest aspect care mi se pare oarecum limitativ. De aceea indraznesc sa precizez doua aspecte care nu trebuie uitate:

1) Sa nu ii injosim

Adică nu e de ajuns că au murit pentru Hristos, cu numele Lui pe buze, că s-au opus unuia dintre cele mai satanice regimuri politice ale lumii, le mai cerem şi minuni. Adică să schimbe prin rugăciunile lor legea firii, să ne vindece bolile pe care singuri le-am rodit, sa rezolve incurcaturile noastre. Şi sfinţii lucrează, în mare lor smerenie, la ridicarea noastra.
Cred ca, in cazul de fatza, problema nu sunt minunile sfintilor (petrecute intotdeauna) ci capacitatea noastra duhovniceasca de a-i vedea ca sfinti. Acum, eu nu ma adresez celor care oricum cred in ei ci unora care inca mai au nevoie de argumente. Adică le cerem dosar pentru ca noi suntem prea orbi. Fără el nu îi putem admite in panteonul nostru personal in care noi suntem varful iar sfintii sunt cei care trebuie sa ne suporte, sa ne serveasca, sa ne faca minuni pe tava. E urat ce spun dar, până aici a ajuns ignoranţa noastră.

Dar, ce vrem minune mai mare decât aceea că au existat astfel de oameni. De ce vrem neapărat semne şi minuni? O minune e ceva unic şi irepetabil, necesar unui moment, definitoriu pentru o situaţie. Sfintii de la Aiud ne pot lumina o noapte de nestiinta si noi le cerem sa ne repare un os.

2) Ei vor fi judecatorii nostri

Mie, aceşti sfinţi mi-au făcut mai mult decât o minune izolată. Prin ei l-am inteles pe Hristos. Mi l-au explicat prin sângele şi viaţa lor. Şi cred că asta e menirea lor. Mi-ar fi rusine să le cer minuni. Ar fi un semn de neîncredere. Ei mi-au dovedit importanţa trezviei. Mi-au dovedit că trairea crestina nu poate fi izolata de viata cetatii, ca noi ne desavarsim prin ceilalti. Prin ei am înţeles Invierea lui Hristos în lumea în care trăim şi nu prin sfinţii de acum două mii de ani.
Fiecare generaţie îşi are sfinţii săi care mărturisesc că jertfa lui Hristos nu a fost doar un eveniment istoric petrecut într-un loc şi într-un timp anume, ci este actuală. Prin ei am înţeles marea taină a răscumpărării. Dacă Hristos este Calea, sfinţii de la Aiud şi de pretutindenea unde s-a suferit mi-au arătat cum se merge pe această cale. Ei mi-au dovedit că Viaţa la care face referire Hristos nu este ceva abstract şi filosofic ci este chiar Veşnicia. Sfintii de la Aiud m-au ajutat să văd altfel lumea în care trăiesc. Daca ne-am raporta zilnic la ei, am deveni altii si prin noi o lume intreaga s-ar schimba.
Prin ei am înţeles că sfinţii ne vor judeca. Dacă cei din secolul IV vor fi judecaţi de Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi alţii, noi vom fi judecaţi de sfinţii de la Aiud, Gherla, Târgu-Ocna, Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, etc. Prin ei a suferit Hristos! Şi dacă noi nu îi recunoaştem acum, să nu avem pretenţia ca Ei să ne recunoască atunci. Dacă noi le cerem acum minuni, şi Ei ne vor cere dovezi. Am spus şi repet ceea ce istoria creştinismului dovedeşte de 2000 de ani. Sfinţii mucenici nu au nevoie de dovezi, de minuni, pentru a fi recunoscuţi şi aşezaţi în ceata sfinţilor. Martirajul este dovada lor, minunea prin care au invins legea firii. Dacă noi nu Il recunoastem pe Hristos in viata si in suferintele lor, atunci noi nu Il cunoaştem pe Hristos. Deci, problema nu sunt ei, ci noi. Inseamna că avem o credinţa formala, o filosofie de viaţă şi atât.
Ei sunt facatori de minuni, evident!Dar nu doar la acest aspect trebuie sa ne limitam ci trebuie sa intelegem in intregime mesajul jertfei lor. Sfintii de la Aiud sunt stelele ce lumineaza noaptea epocii noastre. Sa-i rugam sa ne lumineze cararea.

Sursa:

Blogul Emiliei Corbu – viaţa fantastică