Comunicarea Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos: ABORDARE TEOLOGICĂ A GUVERNĂRII ELECTRONICE. "Guvernarea electronica considera omul drept o unitate sau un numar, componenta a statului global, necunoscut intre necunoscuti, o masina impersonală determinată, guvernată nu de Dumnezeul Atotbun şi Atotputernic, ci de stăpâni cunoscuţi-necunoscuţi care fac tot posibilul, chiar prin războaie criminale, să integreze în guvernarea globală toate neamurile".

ABORDARE TEOLOGICĂ A GUVERNĂRII ELECTRONICE

Comunicarea Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos,

în cadrul conferinţei

GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI,

organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice),

 sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena

pe data de 31 martie 2011

 prima parte : 36. Comunicarea domnului Hristos Papasotiriou, avocat al Curţii Supreme de Justiţie, în cadrul conferinţei GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI, organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice), sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena pe data de 31 martie 2011

Guvernarea electronică: o nouă formă de guvernare a întregii lumi. Noua Ordine a lucrurilor acoperă cu viclenie sub această terminologie inedită dominaţia mondială a Noii Ere. “Proiectul de lege privind guvernarea electronică” se încadrează pe linia Legilor 1599/1986 referitoare la EKAM, 2472/1997 privind Tratatul Schengen şi 3655/2008 referitor la AMKA, linie legislativă care este astfel continuată cu consecvenţă.

Tratatul Schengen aprobat şi în ţara noastră este alcătuit dintr-un text extins de aproximativ 200 de pagini şi consemnează în detaliu exigenţele Noii Epoci, antrenează aplicaţiile cele mai moderne ale tehnologiei electronice, astfel încât, având în slujba ei informaţii de orice natură – sensibile şi non-sensibile –referitoare la cetăţeni, să îi înrobească în “spaţiul Schengen”, fără nici cea mai mică posibilitate de evadare.

Regimurile democratice, care până acum predominau în ţările civilizate, vădesc influenţa mentalităţii creştine care doreşte ca oamenii să trăiască în libertate. Omul, într-o societate creştină, se bucură de cinstea atribuită lui ca chip al lui Dumnezeu care înaintează către asemănarea cu El.

Potrivit învăţăturii Bisericii noastre omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea” (Geneză 1, 26) lui Dumnezeu. Erminia Sfântului Ioan Damanschin este clasică: „expresia «după chipul» arată partea raţională şi autodeterminarea, în timp ce expresia «după asemănarea» arată asemănarea, pe cât este posibil, prin virtute”[1]. Acesta este motivul pentru care Marele Vasilie atrage atenţia: „Om eşti, singur între fiinţele vii plăsmuit de Dumnezeu”[2] şi Sfântul Grigorie de Nyssa, exclamă: „Acest lucru mare şi de preţ, omul!”[3]. Şi în altă parte tot el explică: „Dumnezeu, după firea Sa, este acel ceva pe care este cu putinţă să îl percepem ca bun; sau mai degrabă care se găseşte mai presus de orice bunătate concepută sau înţeleasă. Pentru nici un alt motiv nu creează viaţa umană decât pentru că este bun … Chipul desăvârşit al bunătăţii se vădeşte în aceea că la Facere a creat omul din nefiinţă (adică din inexistenţă) şi l-a aşezat încununare a bunătăţilor (fără să fie privat de vreun lucru, bogat în bunătăţi) … Într-adevăr, dacă dumnezeiescul este plinirea bunătăţilor, aceluia îi este chip omul, deci chipul are asemănarea arhetipului, a ceea ce este plin de tot binele”[4]. Atât de nebunească şi de suprafirească este iubirea lui Dumnezeu pentru om, aşa cum întăreşte şi Sfântul Nicolae Cabasila[5]!

Dar şi Sfântul Grigorie Theologul se pronunţă categoric: „Trebuia să se reverse binele şi să se răspândească, aşa încât să fie mai multe binefacerile – pentru că aceasta constituie dovada bunătăţii infinite”[6]. Şi continuă acelaşi sfânt: „Aşa a conceput şi a creat lumea cugetătoare (îngerii), lumea văzută şi la sfârşit pe om, din fire văzută şi nevăzută. L-a pus pe pământ ca a doua lume, măreţ în fericirea sa, ca pe un alt înger, ca închinător ambivalent, păzitor al creaţiei văzute şi preot al celei nevăzute, împărat al celor ce se găsesc pe pământ şi în acelaşi timp guvernat din cer, pământesc şi ceresc, trecător şi nemuritor, văzut şi gândit, aflându-se la mijloc între smerenie şi mărire, deopotrivă duh şi trup! … Fiinţă care locuieşte, e adevărat, pe pământ, dar trece într-o altă lume şi la sfârşitul tainei (omul) devine dumnezeu din dorul său de El (de Dumnezeu)”[7]. Tocmai de aceea exclamă cu uimire Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic deci neînsemnat să nu îţi închipui despre animalul acesta cugetător, ci gândind la mărimea cinstei şi la bunăvoinţa Stăpânului faţă de el, uimeşte-te de nespusa iubire de oameni a Acestuia”[8].

Părinţii Bisericii spun că nu ajunge să se nască cineva biologic ca să se numească om, ci trebuie să aibă înlăuntrul său pe Duhul Sfânt. Într-adevăr, relaţia dintre suflet şi Sfântul Duh este precum relaţia dintre trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la acest exemplu caracteristic, spunând că, la fel cum trupul moare atunci când îl părăseşte sufletul său, lipsit fiind de energia acestuia, „la fel şi sufletul moare atunci când îl lasă gol de energia Sa Duhul Sfânt”[9]. Când deci omul încetează să primească energia Duhului Sfânt pe care şi-o însuşeşte prin virtute, atunci pierde asemănarea, şi, cu toate că este creaţie cugetătoare care s-a plăsmuit „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, se integrează în rândul animalelor necuvântătoare (vezi Ps. 48, 13). „Acesta este deci om, cel care lucrează virtutea”[10], afirmă gura de aur a Bisericii. Şi continuă: „Desigur, a avea cineva chip de om şi ochi şi nas şi gură şi obraji şi celelalte mădulare, acest lucru nu arată omul, deoarece acestea sunt mădulare ale trupului. Am putea să numim om pe acela care păstrează chipul omului. Şi ce este chipul omului? Partea sa cugetătore … A fi virtuos şi a se feri de cele rele şi a birui patimile iraţionale, a împlini cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, acesta este om”[11].

Aşa cum explică acelaşi sfânt, omul este stăpân al sinelui său şi al deciziilor sale, deoarece are privilegiul lui „a stăpâni”. „Liberi şi prin propria voinţă  suntem stăpâni”[12]. Suntem liberi şi suverani în voinţa noastră. „Şi lui Dumnezeu – subliniază cu emfază Marele Vasilie – nu Îi place ceea ce se întâmplă din constrângere, ci ceea ce se izbuteşte prin virtute. Virtutea se atinge prin voinţa liberă şi nu prin constrângere. Voinţa liberă depinde de «cele ale noastre». «Cele ale noastre» adică cele care depind de voinţa omului – constituie autodeterminarea”.[13]

Chipul lui Dumnezeu în om nu este doar logica, adică posibilitatea cunoaşterii binelui şi răului, ci şi libertatea alegerii. Astfel este înţeles [chipul lui Dumnezeu în om], pentru că Sfântul Nicolae Cabasila identifică autodeterminarea omului cu însuşi omul. „Este acelaşi lucru a spune că se pierde autodeterminarea cu a se pierde omul”[14]. Pe de altă parte Sfântul Maxim concluzionează: „Scoateţi autodeterminarea şi nici chip al lui Dumnezeu, nici suflet raţional şi cugetător [nu mai este] şi se va distruge efectiv firea noastră, deoarece nu este ceea ce trebuia să fie”[15].

Dacă creaţia din nefiinţă la fiinţă este lucrarea lui Dumnezeu, ridicarea de la materie la duh este lucrarea omului. Această înălţare liberă a creaţiei materiale în împărăţia spirituală este planul eshatologic al lui Dumnezeu. Este vorba de o a doua creaţie, desigur nu din nimic, deoarece nu este creaţie a fiinţei, ci creare din nou din materie în Împărăţie a lui Dumnezeu. A doua este lucrare a omului, „Eu am creat materia, tu împodobeşte dorinţa”[16], spune în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur. Exact din acest motiv Împărăţia lui Dumnezeu, deşi era după voinţa lui Dumnezeu, nu era un fapt săvârşit. Intervenea voinţa omului şi decizia se afla în libertatea omului, libertate care este dar dumnezeiesc. Întregul plan eshatologic al lui Dumnezeu rămânea în mâna omului şi în intenţia sa. Pur şi simplu omul a fost chemat să îl înfăptuiască.[17]

Theantropologia Bisericii noastre ne întăreşte faptul că numele de om corespunde unicităţii personalităţii noastre. Vechiul Testament nu menţionează doar numele primilor oameni, al lui Adam şi al Evei, ca personalităţi unice, stăpâni ai raiului, ci şi multe alte nume, care împreună constituie societatea „celor îndumnezeiţi după har” care se împărtăşesc cu Dumnezeul cel adevărat şi se umplu de har în această comuniune dumnezeiască cu El.

Dar şi cei mai slabi sau cei ce cad în păcat, dar care nu se ţin departe de El şi nu se leapădă de El, primesc buna Sa pronie, prea marea sa dragoste şi milostivire. Toţi cei pe care îi menţionează Vechiul Testament sunt purtători de nume. Şi cei buni şi cei mai puţin buni şi păcătoşii se bucură de nemărginita milostivire dumnezeiască, atâta timp cât continuă să Îl recunoască ca Tată creator şi aleargă în cele din urmă să primească iertarea Sa nemărginită. Un exemplu special este profetul-rege David, a cărui viaţă, după exemplara sa pocăinţa, a fost preţuită în chip de neînţeles de Atotbunul Dumnezeu. Este pildă de pocăinţă, adică de acceptare a iubirii lui Dumnezeu după căderea sa. Niciodată Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat fără mărinimie şi fără demnitate faţă de creaţia Sa, ci totdeauna mărinimia lui Dumnezeu deschide drumuri de acces, discrete şi mântuitoare.

În ciuda tuturor acestora, doar din propria sa voie, omul, coroana creaţiei, a pierdut darul libertăţii dat de Dumnezeu, de care se bucura în rai. De aceea S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ şi a dăruit iarăşi darul Său omului căzut. Ar fi putut sfatul Dumnezeului în Treime să-l îndrepteze altfel pe omul căzut, prin mijloace de corectare impuse de sus celui ce căzuse de la dragostea dumnezeiască. Dar a preferat să se răstignească El Însuşi în loc să îl răstignească pe copilul Său. (…)

Dacă Domnul nostru Iisus Hristos ar fi folosit alt mod spre îndreptarea făpturii Sale, în afara răstignirii Sale personale şi a coborârii Sale la Iad, ar fi fost transformată definitiv şi în profunzime întreaga personalitate a omului. Însă Domnul a preluat asupra personalităţii Sale atotdesăvârşite şi atotneprihănite întreaga traumă, rănile, fracturile şi molipsirea cu păcatul de toate tipurile, ca să nu fie atins, ca să nu fie lezat prin vreo intervenţie riscantă chipul lui Dumnezeu în om, (…).

În Noul Testament predomină smerenia, dragostea, libertatea, iertarea Domnului nostru faţă de toate făpturile Sale. Ajunge la culme dragostea Lui în libertate prin ofranda Sa jertfelnică faţă de neamul omenesc.

Nici unul dintre Părinţii Bisericii noastre, începând de la Sfinţii Apostoli, nicăieri şi niciodată, nu au folosit violenţa, constrângerea şi urmărirea, fie ea şi pedagogică, în scopul strângerii de credincioşi şi de acoliţi. În conştiinţele Apostolilor şi ale Părinţilor propovăduitori s-a întipărit adânc cuvântul Domnului: „Cel ce voieşte să vină după Mine …”.

Tratatul Schengen şi implicaţiile lui actuale având ca punct culminant proiectul de lege privind guvernarea electronică, alături de declaraţiile guvernamentale despre Cardul Cetăţeanului, se deosebeşte de mentalitatea creştină asupra libertăţii omului. Atâta timp cât fiecare persoană este considerată a priori suspectă, trebuie – în viziunea Tratatului Schengen – să se creeze un mecanism care să controleze toate actele şi toate activităţile omului şi astfel îl reduce pe om la nivelul de fiinţă animalo-biologică.

Proiectul de lege al guvernării electronice instituţionalizează teoretic, juridic (prin legea asupra guvernării electronice) şi social (prin Cardul Cetăţeanului), o noua viziune asupra omului. Îl consideră drept o unitate sau un număr, componentă a statului global, necunoscut între necunoscuţi, o maşină impersonală determinată, guvernată nu de Dumnezeul Atotbun şi Atotputernic, ci de stăpâni cunoscuţi-necunoscuţi care fac tot posibilul, chiar prin războaie criminale, să integreze în guvernarea globală toate neamurile.

Continuarea la Graiul Ortodox

Manastirea Marcus - Profetia implinita a parintelui Arsenie Boca

Manastirea Marcus din judetul Covasna e asezata intr-o poiana, pe-un varf de deal. Din trei parti, o apara un zid de paduri. In fata ei, privelistea e insa deschisa, precum o scena uriasa, sub care se intinde podisul sudic al Transilvaniei, marginit de lantul Muntilor Fagaras. De-acolo, din campia cuprinsa intre Brasov si Covasna, marginita, departe in zare, de masivul de piatra, au venit toate furtunile care s-au abatut asupra Manastirii Marcus. De-acolo trebuie sa fi venit si primii schimnici doritori de pace duhovniceasca, dar tot de acolo au aparut si tunurile generalului Bukow, gadele manastirilor ortodoxe din Transilvania, care a ras zeci

de lacasuri de rugaciune de pe fata pamantului, acum mai bine de trei sute de ani. N-a putut sterge insa sfintenia locului si puterea lui, care au crescut inmiit, odata cu jertfa calugarilor martirizati. Printr-o tainica asezare a lucrurilor, pe vechea vatra manastireasca s-a ridicat o biserica pe care parintele Arsenie Boca, marele duhovnic al Transilvaniei, a simtit-o trecand prin aceste locuri, cu mult inainte ca zidurile ei albe sa se inalte in lumina biruitoare a soarelui. De cativa ani, profetia parintelui Arsenie s-a implinit intru totul. Astazi, in poiana dintre paduri se aud cantand ingerii.
Nu e usor sa urci la Marcus, dar, odata intrat in ocolul plin de lumina al manastirii, nu-ti mai vine sa pleci. Locul are o pace si-o bunatate care te ridica deasupra tuturor rautatilor pamantesti, deasupra ambitiilor desarte care macina lumea, o liniste care s-a intiparit parca si pe chipurile maicilor traitoare aici, pe care le-am gasit pregatindu-se pentru hramul manastirii ce urma sa fie sarbatorit a doua zi.

Prorocirea

Revista noastra a scris, nu o data, despre Marcus. Am fost alaturi de stareta Serafima, de pe cand zidurile albe ale bisericii traiau doar in rugaciunile si in visele ei.

Maica stareta Serafima. Avea 23 de ani cand a pus temelia manastirii

Avea doar 23 de ani, pe atunci, o adolescenta subtirica si zambitoare, dar neclintita in hotararea ei de a le ridica romanilor din Covasna un lacas ortodox. Nimic nu este de netrecut, dupa cum spune maica stareta, atunci cand se implineste voia Domnului: "S-au facut multe de cand am inceput, slava Domnului. Lucrul si rugaciunea nu se termina niciodata, greutati apar si sunt la tot pasul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, incercam sa le depasim. Nu pot sa spun care a fost cea mai grea zi de cand am venit aici, la Marcus. Ce s-a intamplat aici este lucrarea lui Dumnezeu si nu trebuie sa cautam noi explicatii sau sa facem tot felul de presupuneri. Parintele Arsenie Boca venea prin aceste locuri, prin anii 1949 - '50, si ii spunea bunicii mele, Suzana - o femeie cu mare credinta in Dumnezeu si care l-a avut ca duhovnic, facand poteca spre el pana la Manastirea Sambata, de langa Fagaras - ca in poiana dintre paduri se va ridica o manastire: "Tu vei face aici biserica, dar nu va tine mult.

Campia Covasnei, vazuta de pe deal

Cineva din neamul tau va ridica insa o manastire care va dura". Si asa a si fost. Biserica ridicata cu chinuri groaznice de bunica si de cativa oameni din sat a fost daramata de comunisti. Faptul ca am fost in stare sa o refacem din ruine e pur si simplu lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, mie nu-mi ramane decat sa-I multumesc ca m-a ales pentru aceasta mare implinire si sa-I dau slava. Eu consider ca tot ce-am facut n-am facut eu, ci Dumnezeu care m-a luminat si mi-a dat putere. A fost o munca mare, titanica. Ceea ce s-a facut aici este mult prea mult pentru un singur om slab, asa ca mine. Fara puterea lui Dumnezeu nu s-ar fi facut nimic. Femeie fiind, si foarte tanara, si fara experienta, am reusit totusi sa duc la capat ce-am inceput. Tocmai aici se vede lucrarea divina. Eram atata de nepriceputa si neputincioasa, incat si eu ma minunez ca a putut sa iasa un lucru atat de frumos. In Dumnezeu este inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor. A fost mult zbucium, dar El ne-a scos totdeauna la liman. Parintele Nil, duhovnicul nostru, ne-a fost de mare ajutor. Am lucrat impreuna la tot ce se vede aici. A stiut cu vorba blanda si cu rugaciunea sa atraga oamenii care ne-au ajutat. Si acestia au venit din cele mai indepartate colturi ale lumii. Cu mult, cu putin, care cu cat a putut, cu banutul vaduvei si cu multa jertfa si rugaciune, asa s-a ridicat tot ce vedeti aici acum."

Ion Mota: La icoana

De la icoana si altar am pornit, apoi am ratacit o bucata de vreme purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toata curatenia impulsurilor noastre (ramasa interioara, nu impusa valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, razletiti, sfartecati, ne strangem la adapost, la singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Isus, in pragul orbitoarei straluciri a cerului - la icoana...

Noi nu facem, si n-am facut o singura zi in viata noastra politica - Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte. In focul ei ne consumam, si in intregime stapaniti de ea, o slujim pana la ultima putere. Pentru noi nu exista infrangere si dezarmare, caci forta ale carei unelte vrem noi sa fim, e etern invincibila.

Nu putem discuta deocamdata in amanunte cauzele prabusirii sistemului de pana acum. Sa fie spus doar atat, in aceste clipe de zamislire noua, sa fie spus clar si hotarat, spre a imprima caracterele noului sistem nascand: lumina din lumina!

Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e instapanirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. In aceasta consta mantuirea, cu scaparea de jidani si de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului in via dumnezeiasca azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni, nu se poate face decat prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute.
De pregatirea si cultivarea acestei esente am cautat noi a ne ingriji inca de mult, de cand prevedeam ceasul deziluziei amare. (Vom dovedi la timp ca am prevazut acest ceas). Si am ajuns la crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi intrebuintata la operatia de regenerare, decat in mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decat la izvorul ei: la picioarele Mantuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scanteie mantuitoare, vrem cale izbavitoare ... „Eu sunt calea, adevarul si viata”, e sentinta neclintita a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat, dar piedici si rataciri ni s-au ridicat in cale, si actiunea noastra a tanjit. Vrem sa trecem peste piedici! Am si trecut... A fost o zi dureroasa pentru noi ziua aceea de lepadare si indepartare a piedicilor, caci ne erau crescute in suflet, ba chiar le iubeam. Dar am invins durerea, am ridicat fruntea si am calcat asupra lor. Acum, in pustiu, suntem iarasi liberi, in fata viitorului. Cadrele pe care ni le alcatuim de asta data, trebuie sa cuprinda, si vor cuprinde, numai crezul, dorinta si actiunea salvatoare, ferite de tot ce e umbra si intuneric.

Vrem sa construim deci (si, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina, care va actiona, adica va lumina si deci va mantui. Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mantuirii dorite, ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cautam asadar in alta parte decat in singurul loc unde se afla: la Dumnezeu.

Deci: la Icoana!

Aceasta casuta e, natural, un sistem. El exista, de-acum. Si orice sistem viu e miscat de o forta. In sistemul societatilor omenesti, forta nu se capteaza decat prin organizare. Asadar sistemul nostru trebuie sa aiba o organizatie, si o are. Organizatia insa, nu se poate naste si dezvolta sanatos, fara randuiala, ierarhie si mai ales fara un Conducator.

De aceea organizatia noastra are un sef, neales de nimeni, ci consimtit de cei ce, atrasi de o forta tainica, au venit sa constituie, sub conducerea unui sef, celulele ordonate si disciplinate ale organizatiei. Acest sef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu.

Sistemul nostru, aceasta casuta cu randuiala si conducerea ei, strans unit in jurul stalpului credintei in Dumnezeu (singurul ei stalp de sprijin), isi incepe, in fata lumii, munca, stradania, de care ne e legata singura nadejde de mantuire.

Avem credinta ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinta este asigurata. Neamul va fi servit, mantuit, deoarece nu intelegem sa ne mai departam nici o clipa de la Icoana si de la porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea, care este neinvinsa.

Celor destul de tari la suflet pentru a ne intelege, a ne aproba si insoti de pe-acum, le trimitem chemarea noastra: la Icoana!

Ceilalti, cei multi, vor veni mai tarziu, dar vor veni sigur.


"Pamantul Stramosesc", anul I. No. 1 (1 August 1927)

PREDICA PARINTELUI ILIE CLEOPA LA NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

Iubiti credinciosi,


Se spune in traditie ca Sfantul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum il numeste marele Apostol Pavel: Inchina-se voua Luca, doctorul cel bun.


Dar noi vedem ca nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Daca ati ascultat cu multa atentie dumnezeiasca Evanghelie de astazi, atat de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al sau, incat nu mai este nevoie de nimeni ca s-o talcuiasca. Ca asa de frumos spune, cum ati auzit de la inceput, toata istoria nasterii si zamislirii Sfantului Ioan Botezatorul si minunile care s-au intamplat atunci.

Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra talcuirii Evangheliei, ca ati auzit-o cu totii explicata asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai cateva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul si despre cine a fost el.


Ati auzit ce spune Mantuitorul in Sfanta Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inain-tea neamurilor, ca, vazand oamenii faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumina mai mare ca Ioan Botezatorul?


Si ca sa aflam cine a fost el, sa intrebam direct pe Hristos, Mantuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Sai si la tot poporul: Ce-ati iesit sa vedeti in pustie? Au doara trestie clatinata de vant? Dar ce-ati iesit sa vedeti? Au doara om imbracat in haine moi? Iata, cei ce petrec in haine scumpe si in desfatare, sunt in casele regilor? Dar ce ati iesit sa vedeti? Au doara prooroc? Si apoi le explica: "Daca ati iesit pentru aceasta, sa stiti ca mai mult decat prooroc este Ioan Botezatorul!" Apoi, aratand cine este Ioan, zice ca, din toti cei ce s-au nascut din femei pana la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezatorul.


Daca ar fi spus un prooroc acest adevar, un patriarh, un apostol, un sfant, ar trebui sa-l credem; dar cand spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor ca Ioan este cel mai mare om nascut din femeie, cine poate sa se indoiasca de acest adevar?


Pe acest dumnezeiesc prooroc, mai inainte l-a vestit Isaia, zicand: Iata, Eu trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va gati calea Ta inaintea Ta. Si iarasi: Glasul celui ce striga in pustie, gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui.


Dar de ce l-a numit inger? Pentru ca viata lui s-a asemanat foarte mult ingerilor celor fara de trup. Nu era la Ioan avere, nu era lux, nu erau mancari alese; nu era la Ioan viata impatimita catre trup, ci cu totul dezlegat de trup traia pe pamant, ca un inger. Se hranea cu acride si miere salbatica.


Ioan manca muguri de copaci si miere salbatica care o fac viespile si albinele salbatice prin niste stanci si este foarte amara. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era imbracat cu o piele de camila si incins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, cand a fost trimis la vremea propovaduirii, si a inceput sa strige: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!