24.6.11

Ion Mota: La icoana


De la icoana si altar am pornit, apoi am ratacit o bucata de vreme purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toata curatenia impulsurilor noastre (ramasa interioara, nu impusa valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, razletiti, sfartecati, ne strangem la adapost, la singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Isus, in pragul orbitoarei straluciri a cerului - la icoana...

Noi nu facem, si n-am facut o singura zi in viata noastra politica - Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte. In focul ei ne consumam, si in intregime stapaniti de ea, o slujim pana la ultima putere. Pentru noi nu exista infrangere si dezarmare, caci forta ale carei unelte vrem noi sa fim, e etern invincibila.

Nu putem discuta deocamdata in amanunte cauzele prabusirii sistemului de pana acum. Sa fie spus doar atat, in aceste clipe de zamislire noua, sa fie spus clar si hotarat, spre a imprima caracterele noului sistem nascand: lumina din lumina!

Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e instapanirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. In aceasta consta mantuirea, cu scaparea de jidani si de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului in via dumnezeiasca azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni, nu se poate face decat prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute.
De pregatirea si cultivarea acestei esente am cautat noi a ne ingriji inca de mult, de cand prevedeam ceasul deziluziei amare. (Vom dovedi la timp ca am prevazut acest ceas). Si am ajuns la crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi intrebuintata la operatia de regenerare, decat in mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decat la izvorul ei: la picioarele Mantuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scanteie mantuitoare, vrem cale izbavitoare ... „Eu sunt calea, adevarul si viata”, e sentinta neclintita a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat, dar piedici si rataciri ni s-au ridicat in cale, si actiunea noastra a tanjit. Vrem sa trecem peste piedici! Am si trecut... A fost o zi dureroasa pentru noi ziua aceea de lepadare si indepartare a piedicilor, caci ne erau crescute in suflet, ba chiar le iubeam. Dar am invins durerea, am ridicat fruntea si am calcat asupra lor. Acum, in pustiu, suntem iarasi liberi, in fata viitorului. Cadrele pe care ni le alcatuim de asta data, trebuie sa cuprinda, si vor cuprinde, numai crezul, dorinta si actiunea salvatoare, ferite de tot ce e umbra si intuneric.

Vrem sa construim deci (si, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina, care va actiona, adica va lumina si deci va mantui. Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mantuirii dorite, ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cautam asadar in alta parte decat in singurul loc unde se afla: la Dumnezeu.

Deci: la Icoana!

Aceasta casuta e, natural, un sistem. El exista, de-acum. Si orice sistem viu e miscat de o forta. In sistemul societatilor omenesti, forta nu se capteaza decat prin organizare. Asadar sistemul nostru trebuie sa aiba o organizatie, si o are. Organizatia insa, nu se poate naste si dezvolta sanatos, fara randuiala, ierarhie si mai ales fara un Conducator.

De aceea organizatia noastra are un sef, neales de nimeni, ci consimtit de cei ce, atrasi de o forta tainica, au venit sa constituie, sub conducerea unui sef, celulele ordonate si disciplinate ale organizatiei. Acest sef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu.

Sistemul nostru, aceasta casuta cu randuiala si conducerea ei, strans unit in jurul stalpului credintei in Dumnezeu (singurul ei stalp de sprijin), isi incepe, in fata lumii, munca, stradania, de care ne e legata singura nadejde de mantuire.

Avem credinta ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinta este asigurata. Neamul va fi servit, mantuit, deoarece nu intelegem sa ne mai departam nici o clipa de la Icoana si de la porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea, care este neinvinsa.

Celor destul de tari la suflet pentru a ne intelege, a ne aproba si insoti de pe-acum, le trimitem chemarea noastra: la Icoana!

Ceilalti, cei multi, vor veni mai tarziu, dar vor veni sigur.


"Pamantul Stramosesc", anul I. No. 1 (1 August 1927)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails