Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care voiau (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) ca el să renunţe la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti şi să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că Brădăţan, doctor în filozofia românească, n-a avut de la ce profesori să afle că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.
In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (ibid.), în sensul precis că gândirii sale nu i se poate pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).
Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare, instaurată prin uciderea a sute de mii de români după gratii (v. F. Mătrescu, Holocaustul roşu) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era comunistul Ion Ianoşi instruit în URSS, după ce în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) a terminat şase ani de liceu în timpul record de doi ani (v. Estetică şi moralitate, 1998).
Pe lângă ura trezită de bănuiala fondată sau nu că cei din grupul Noica-Pilat ar fi fost mistici, agresiunea şi asasinatul completau atitudinea celor impuşi de sovietici la cârma ţării faţă de personalităţile culturii româneşti care trebuia lichidată. Edificator este refuzul lui Teohari Georgescu (ministru de interne) de a-l elibera din închisoare pe călugărul mistic Arsenie Boca, închis spre a împiedica oamenii să vină la slujbele sale, fie de la Sâmbăta, fie de la Prislop, precum si neînduplecarea lui Ioşca Chişinevschi (secondat de Leonte Răutu) în faţa memoriului pentru eliberarea din detenţie politică a scriitoarei Alice Voinescu. In ce priveşte asasinatul, e suficient să amintim de moartea în închisorile lui Nicolski a gânditorilor religioşi Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Nicolae Roşu, ucişi după agresiuni bestiale. Unii poetii (Vasile Voiculescu, Sergiu Mandinescu, Ion Caraion, etc) care n-au fost omorâţi în puşcărie, au trecut în cealaltă lume ca urmare a regimului de exterminare de după gratii.
Furtul cu care s-au îndeletnicit comuniştii este uşor de probat, dacă ne gândim la miile de manuscrise confiscate la arestarea scriitorilor, unele din ele distruse, cum a fost romanul lui Dinu Pillat, sau cele cinci capitole din Anti-Goethe nici până azi restituite lui Noica sau familiei sale. Pe lângă sechestrarea de manuscrise, furturile din domeniul cultural s-au manifestat şi prin furtul de idei prezentate fără trimitere la autor. Dar şi prin conlucrarea impusă de politrucii care nu s-au sfiit niciodată să adauge şi să scoată pasaje din scrierile altora după bunul lor plac. In cazul operei lui Alexandru Dragomir s-a ajuns chiar la adăugarea unui al doilea autor cu ocazia apariţiei prelegerilor lui Alexandru Dragomir ţinute în casa lui Liiceanu (Crase banalităţi metafizice, Humanitas, 2004).
Răspândirea ideilor sale în formă modificată sub pretextul ‘stilizării’ fără permisiune a fost taxată de Alexandru Dragomir drept “excrocherie” pe 15 iunie 2000 în interviul luat de Fabian Anton. Părerea filozofului marginalizat de opresiunea ideologică orchestrată de politrucii frecventaţi de Liiceanu a fost cenzurată de revista “Observatorul Cultural”. Pentru că interpretarea sa la O scrisoare pierdută luase o altă formă în urma stilizării notiţelor luate după prelegerile sale, Alexandru Dragomir i-a spus tânărului Fabian Anton că nu el este autorul acelei interpretări distribuită în centrul Bucureştiului, că nu-i aparţine lui, că n-a scris-o el în forma aceea şi că cititorii interpretării platonice a Scrisorii pierdute sînt păcăliţi. La patru ani după scandalul provocat de “ediţia nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a Craselor banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu a indicat precis paginile de sfârsit adaugate de el la interpretatea Scrisorii pierdute ale cărei idei au fost recombinate arbitrar de G. Liiceanu sub pretextul stilizării.
