Lista lui Eminescu. Semnificaţiile unor opţiuni ale bibliotecarului

Există în istoria cărţii româneşti multe exemple de pasiune arzătoare pentru carte, dar niciunul nu întrece ardoarea şi constanta iubire a bibliofilului Eminescu. Bucuria celui care izbuteşte după îndelungi sacrificii şi căutări să găsească şi să cumpere o carte, să descopere un manuscris nu este egalată de nimic din valorile lumii acesteia. În cazul lui Eminescu putem vorbi de o adevărată mistică a cărţii, cu implicaţii deosebite în conduita şi condiţia poetului, prozatorului, intelectualului. De aceea, apare cu atât mai murdară campania de înlăturare a lui de la Biblioteca din Iaşi sub acuzaţia de neglijenţă, de însuşire a unor cărţi şi cu atât mai tristă scena vânzării în stradă a celor câteva cărţi adunate cu atâta trudă şi a modestului său mobilier, cum povesteşte Ion Păun Pincio1. Au rămas multe mărturii despre adevărata patimă a lui Eminescu pentru carte2, care se referă la fiecare din episoadele vieţii sale, fie ca sufleur la Teatrul Naţional (1868-1869), fie ca student la Viena ori bibliotecar la Iaşi. În faţa cărţii, ca bibliotecar, Eminescu simte o responsabilitate deosebită şi nu rămâne un simplu funcţionar nevoit să-şi câştige o pâine, ci are conduita unui (re)formator, năzuind să construiască o bibliotecă pe temelia vechilor cărţi, păstrătoare ale filonului autentic de spiritualitate şi cultură românească.
La 30 august 1874, M.Eminescu este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi prin decret domnesc, la propunerea lui T. Maiorescu, după ce depune jurământul în Aula Universităţii din Iaşi în faţa rectorului Ştefan Micle. De îndată, îşi îndreaptă atenţia spre fondul pentru completarea căruia cere aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. La 15 octombrie 1874, propune achiziţionarea de la anticariatul din Iaşi a unor manuscrise şi tipărituri vechi, între care scrierile lui Dosoftei şi Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea...(1698). Teodor Nica, director în minister, aprobă solicitarea la 2 noiembrie, acelaşi an3.
În răstimpul foarte scurt cât a fost bibliotecar (1874 - 1875), Eminescu a demonstrat consecvenţă în ceea ce şi-a propus şi, cu primul prilej, întocmeşte o listă şi mai amplă de cărţi vechi, motivând alegerea lor. Chiar dacă fondurile erau modeste, se putea realiza proiectul său de întemeiere a fondului de carte pe cartea veche: „... de dorit ca, în marginile restrânselor mijloace ce s-au încuviinţat bibliotecei, să se adune această literatură an cu an, însă continuu şi sistematic4”. Erau cărţi a căror valoare trece dincolo de aspectul material: „Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei şi [se] schimbă după punctele de vedera cari predominează la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influinţa limbelor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni cari încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze străine dezvoltărei de pân-acum a limbei noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale pe cari scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la propii mijloace, le întrebuinţază în compunerile lor”.
Pentru a avea o reprezentare exactă a demersului bibliotecarului Eminescu, prezentăm mai jos adresa şi lista ”cărţilor şi manuscriptelor propuse”:
ROMÂNIA
BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN IAŞI Iaşi, în 6 martie 1875

N-o 14
Se propune întrebuinţarea unui rest de 185 lei n.

Domnule Ministru,
La adresa d-voastre N-o 1298, atingătoare de întrebuinţarea restului de 185 lei rămaşi în păstrarea mea, n-am putut răspunde îndată din următoarea cauză: Prin adresa mea N-o 1 v-am fost cerut ca acei bani să rămâie în păstrare-mi cu aceeaşi destinaţie, adică pentru a cumpăra cărţi sau manuscripte româneşti ce mi s-ar prezenta. Fiind însă că acestea nu mi se oferă decât pe rând şi după întâmplare de-aceea nu v-am putut da pân-acum un răspuns definitiv. Mai jos urmează lista celor oferite şi preţurile lor. Mai nainte însă îmi permit de-a face următoarele observări, care mi se par de trebuinţă în cestiunea de faţă. Literatura română din secolii XVI, XVII şi XVIII e reprezentată prin 269 opuri tipărite, dintre cari cele mai multe bisericeşti. Sfertul întâi al secolului nostru poartă asemenea caracterul secolului al XVIII-le. Cărţile bisericeşti, ca trebuinţă generală a poporului, prevalează; cărţi mirene nu se tipăresc, ci se lăţesc numai în manuscript. Însăşi Condica civilă a Moldovei (din secl. acesta) a fost tipărită numai de frica plastografiei, după cum se vede din prefaţă. Deci se poate stabili în genere principiul că numai cărţile bisericeşti se tipăreau de regulă, iar lectura laică a secolilor trecuţi şi din începutul acestuia e cuprinsă - maxima parte – în manuscripte. Ar fi deci de dorit ca, în marginile restrânselor mijloace ce s-au încuviinţat bibliotecei, să se adune această literatură an cu an, însă continuu şi sistematic. În privirea cărţilor bisericeşti mai observ că data tipărirei nu e mai niciodată aceea a compunerei lor şi, când există vro a doua ediţie, ea nu-i decât reimprimarea celei dentâi, fie aceasta oricât de veche. Iar o categorie deosebită de manuscripte o formează acelea cari există şi tipărite, dar sunt cu mult anterioare epocei tipărirei lor.
Acestea sunt numeroase în limba română. Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei şi [se] schimbă după punctele de vedere cari predominează la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influinţa limbelor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni cari încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze străine dezvoltărei de pân-acum a limbei noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte originale pe cari scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii mijloace, le întrebuinţază în compunerile lor.
Cărţile propuse sunt următoarele: Apostol, Atârnare în loc de scrisoare asupra tarafului okellistilor pentru firea a toată lumea. Tradus de Petru Stamatiadi, Synopsis adică cuprindere în scurt acei vechi şi acei nouă scripturi, Macarie Snt. Omilic adică cuvinte, Amfilochie (Eppul titular al Hotinului). Învăţătură geograficească, Pilde filozofeşti, Ioan Damaschin Snt. Descoperire cu amănuntul a pravoslavnicei credinţe, Kekrografion adică 4 cărţi I Cugetări; II Singuratece cuvinte; III pentru privirea lui Christos; IV pentru zdrobirea inimei., Eugenie Bulgariul Archepp. Îndeletnicire iubitoare de Dumnezău, Efrem Syrul. Cuvintele şi învăţăturile lui. Tălmăcite adică mai nainte, Florian. Istoria lui Numa Pompilie, Trad. de Beldiman, Vasilie cel Mare şi Grigorie Theol. Cuvinte puţine din cele multe ale lor, Nikodim Monahul. Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri, A condicii criminaliceşti cartea I şi II (Ioan Sandul Sturza V. V.), Ilie Miniat Epp Cernicăi. Didachii sau cuvinte de învăţătură, Chronograf sau numărare de ani, Kyriakodromion adică cuvinte morale pentru fiecare duminică a anului, Pann, Anton. Fabule şi istorioare. Manuscriptele propuse sunt următoare: Cărticică care una câte una numărând în scurt nouăle isvodiri ale latinilor le vădeşte cu mustrare., Minunile Maicei Domnului, Fără titlu. Roman în formă de autobiografie., Astrologie (importantă pentru termenii meteorologici) De la fila 43 încep: Întrebări şi răspunsuri între jidani şi creştini asupra legii creştineşti..., Privelişte politicească în care se cuprinde scumpă sfătuire ce se cade a face un Domn şi de ce a se feri, Fără titlu. Comedie în versuri., Prorocia fericitului Agathanghel.
Afară de-acestea mi s-au mai oferit opul Archives curieuses de l'histoire de la France în 27 de volume 80, care după cataloage costă 180-200 franci, cu preţul de l.n. 40. Deşi preţul este destul de redus, totuşi, nevăzând folosul practic ce l-ar putea aduce acest op, las la apreciarea d-voastre dacă ar fi să se cumpere sau ba.
Ar mai rămânea deci din suma de 185 lei un rest de 79, respective 119 lei. Propun ca acest rest să se întrebuinţeze pentru legarea a o parte din cărţile pe care biblioteca le-a primit în anul curent.
Bibliotecariu:
M. Eminescu

Domnie sale
Domnului Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice5

Examinarea listei lui Eminescu atrage atenţia asupra faptului că marea majoritate a cărţilor solicitate sunt cărţi bisericeşti, cu o circulaţie mare în spaţiul românesc. Poetul avea o cunoaştere a acestor cărţi cu mult peste curiozităţile unui intelectual creştin. O cerecetare a unor titluri se arată semnificativă, deoarece, prin raportarea la operă, se demonstrează că le-a integrat unui sistem foarte bogat de înţelegere a existenţei, din coordonatele căruia nu trebuia să lipsească perspectiva teologică. Al. Elian şi alţi cercetători ai activităţii de bibliotecar a lui Eminescu situează corespunzător, în acest sens, diferite titluri6.
Să ne oprim asupra câtorva:
Ioan Damaschin sntul(sfântul). Descoperire cu ameruntul a pravoslavnicei credinţe (1806, Iaşi).
Opera teologică a Sf. Ioan Damaschin fusese publicată în latină la Blaj, în 1763: Joannis Damasceni, Opera philosophica et theologica. Traducerea românească, din 1806, s-a făcut prin grija Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, care se bucură de sprijinul principelui fanariot Constantin Moruzi.
Kekragarion (nu Kekrografion) alu Sfântului Augustinu, tradus de Gherontie şi Grigorie în 1814 la Neamţ. O comparaţie cu un Kekragarion grecesc, tipărit la Moscova în 1824, arată că iniţial a fost alcătuit din 4 cărţi: Meditaţii – Solilocvii - Despre contemplarea lui Cristos – Despre pocăinţa inimii. Urmează florilegiul de psalmi ai lui David.
Efrem Sirul. Cuvintele şi învăţăturile lui.
A trăit în secolul al IV-lea şi a compus numeroase imne în cinstea Sfintei Fecioare, a Naşterii Domnului, a Bisericii şi pentru combaterea diferitelor erezii. Multe din rugăciunile lui au intrat în cultul Bisericii Ortodoxe.
Vasilii cel Mare şi Grigorie. Cuvinte puţine din cele multe ale lor.
Stâlpi ai Bisericii din secolul al IV-lea. Grigorie de Nazianz (Teologul) şi Vasile cel Mare au adunat sub titlu Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii o serie de scrieri ale lui Origen, culegere model pentru Filocaliile din veacurile XVIII-XX. Cuvântările lor au adus preţioase precizări pentru combaterea ereziilor.
Nicodim Monahul. Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri.
Este lucrarea unui călugăr de la Athos, Nicodim Aghioritul, tradusă la Neamţ în 1826. Nicodim aghioritul este unul din promotorii isihasmului. În 1782 publicase la Veneţia, în colaborare cu Mitropolitul Macarie de Corint, o culegere de scrieri isihaste: Filocalia, care va fi tradusă în ruseşte de Paisie şi tipărită la Petersburg în 1793 cu titlul Dobrotoljubie. Prin ea Occidentul vine în contact cu gândirea Sfinţilor ”neptici”: Evagrie, Macarie etc.
Ilie Miniat, Didachii (Învăţături evanghelice), 1837, Iaşi.
Au avut o primă ediţie cu titlul Cazanii, în 1742. Traduse din greceşte, i-au servit ca model lui Antim Ivireanul (Didahii, 1709-1716).
Născut la Chefalonia în 1669, Miniat studiază filosofia şi teologia la Veneţia. Este considerat cel mai mare predicator ortodox din vremea sa. Se afla în legătură cu Dimitrie Cantemir, care se slujeşte de el ca reprezentant al său pe lângă împăratul Leopold.
Cărticică carele una câte una numărând în scurt nouăle isvodiri ale latinilor le vădeşte cu mustrare, manuscris din 1756. Cartea combate încercările de infiltrare ale catolicilor în spaţiul ortodox.
Prorocia fericitului Agathanghel. Eminescu propune cumpărarea unui manuscris (1817), precizând că prima ediţie a acestei scrieri, retipărită de mai multe ori, datează din 1818.
Se pune întrebarea dacă aceste cărţi au avut vreun ecou în opera lui M. Eminescu. Am demonstrat cu alt prilej că o lectură care ţine cont de interesul lui pentru cartea teologică duce la rezultate neaşteptate7.

Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU

Note
1 Ion Păun Pincio, Versuri, proză, scrieri, Bucureşti, 1911, p. 87: ”Nefericita lui soră murise şi ea şi, acuma, aceste câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei ce le-au avut...”
2V. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă Marian Papahagi. Cuvânt înainte Zoe Dumitescu-Buşulenga. Prefaţă de Mireca Eliade. Cu un cuvânt înainte pentru ediţia românească de Rosa del Conte, Cluj, Ed. Dacia 1990, p 414 şi urm.
3V. M. Eminescu, Opere. Corespondenţa, Documentar, Vol. XVI, Buc., Ed. Academiei, 1989, p.18.
4Ibidem, p. 65.
5 M. Eminescu, Op. cit., p. 65 şi urm. Raportul este înregistrat în Registrul general cu ”N-o 3657, 10 martie”, poartă în colţul din stânga sus numărul 1277, în marginea textului în stânga menţiune: “lucrat 1/7”, iar în dreapta sus rezoluţia lui T. Nica: ”10/3 1875, Se aprobă”.
6V. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, [în] ”Studii şi cercetări de bibliologie”, anul I (1955), pp.129-160; Viorica Botez şi Gr. Botez, Mihail Eminescu, bibliotecar, [în]”Viaţa Românească”, serie nouă, anul 17 (1964), nr. 4-5, apr.-mai, pp. 204-234.
7V. Cartea noastră Visul şi literatura, Ed. a II-a, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2002, p.58 şi urm.

P.S. Iustinian Chira: Să învăţăm să iubim ceea ce am moştenit! Starea românilor de pretutindeni

Mă găsesc într-o situaţie ieşită din comun pentru că tot ce văd aici sunt chipuri sfinte, care mă impresionează în mod cu totul deosebit. Sunt sfinte pentru toate calităţile, iar una dintre calităţile supreme este calitatea de om. De aceea, vreau să mărturisesc în mod deosebit respectul, încrederea, dragostea şi mila, pe care le am faţă de om, din toate categoriile, din toate etniile, din toate confesiunile, pentru că toţi suntem chipul lui Dumnezeu. M-am bucurat în mod deosebit când am participat la aceste momente importante prin care Universitatea de Nord din Baia Mare a acordat înaltele titluri distinşilor invitaţi. Domnul academician Alexandru Surdu este un nume de vârf în cultura românească. Materia pe care o predă este cea mai dificilă şi cea mai importantă: Logica. Ea este baza tuturor realităţilor. Când totul e ilogic, se întâmplă o catastrofă. Dar toate lucrurile au logica lor, pentru că sunt rezultatul unei infinite înţelepciuni – înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu n-a făcut nimic care să nu fie logic, adevărat. Şi acesta, adevărul, este concretizat în Logosul divin, care este Iisus Hristos, care venind între noi ne-a spus un cuvânt: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”.

„A nega pe Dumnezeu este semnul supremei ignoranţe.”

M-am bucurat în mod deosebit că a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa Părintelui Ilie Moldovan. Sigur că fiecare om are multe calităţi. Nu poate cineva să spună că e fără de păcat, că e fără de greşeli. Toţi avem neajunsuri. Dar e foarte mare lucru când, puse în cumpănă binele şi răul, domină binele. La Părintele Ilie Moldovan a dominat chipul adevăratului sacerdot. Am admirat, de asemenea, la Părintele Ilie Moldovan, lupta lui extraordinară pentru a apăra viaţa. Întotdeauna foarte vehement, a luptat împotriva unor fărădelegi în această epocă apocaliptică. Şi anume, pruncuciderea, avortul, e una din fărădelegile deosebit de grave. Ştiţi că nu rămâne nimeni nepedepsit dacă omoară pe cineva, dar nimeni nu bagă la puşcărie pe cel care omoară pruncul din pântecele mamei lui. E absolut ilogic. Mă cutremur când mă gândesc la treaba asta. Sunt şi alte fărădelegi care astăzi chinuiesc omenirea pe plan universal printre care este pierderea legăturii cu izvorul existenţei, care este Dumnezeu. A nega pe Dumnezeu este semnul supremei ignoranţe. Despre Dumnezeu vorbeşte toată creaţia, şi mai ales creaţia supremă, care este omul. A nega sursa, cauza tuturor cauzelor, care este Dumnezeu, eu o atribui, în primul rând, neputinţei. Un om care nu crede este neputincios.
Mi-aduc aminte că unul dintre revoluţionarii francezi, Danton (menţionez că revoluţia franceză a fost crâncen împotriva Bisericii şi a clerului, au fost decapitaţi sute de mii de francezi pentru credinţa lor), a mers la un preot (el, care împreună cu Robespiere, a dictat aceste crime) cu copilaşul lui de mână şi a spus: „Părinte, am venit cu rugămintea să-l înveţi pe copilul meu catehismul”. Şi preotul răspunde: „În multe feluri aţi batjocorit şi aţi profanat altarele. Aţi omorât călugări şi aţi omorât pe toţi cei care au avut credinţă în suflet, dar acuma e prea mult. Nu ţi-e frică totuşi de destin ca să vi să mă ispiteşti aducându-mi copilul tău ca să râzi de mine, cerându-mi să-l învăţ eu religia pe copilul tău?” Şi-a răspuns Danton: „Nu, părinte, nu am venit să te ispitesc, am venit să te rog ca să-mi înveţi copilul religia. Pentru că doresc să fie fericit copilul meu. Şi-am ajuns la concluzia că nu poate fi nimeni fericit dacă nu are credinţă în Dumnezeu. De aceea am venit, ca să te rog să-l înveţi pe copilul meu religia. Pentru că n-am nimic mai scump pe lumea asta decât pruncul meu. Ăsta e motivul pentru care vreau să-l înveţi religia.
Noi, oamenii suntem înzestraţi după legile firii cu cinci sentimente, cinci elemente, cinci simţuri. Îmi lipseşte al şaselea: simţul credinţei. N-am putere, nu pot să cred. N-am acest simţ elementar, aşa cum un om care nu vede oricât ai încerca să-l lămureşti cât e de frumoasă natura, sau cât e de frumos cerul înstelat, nu crede. Asta înseamnă, spunea Danton, necredinţa. N-am simţul credinţei. Dar copilului meu vreau să îi cultiv acest sentiment sacru”. Cred eu că ne găsim – nu cred şi nu-s prooroc, dar am orizont – că ne găsim la o mare răscruce în istoria omenirii. Lumea zice că-i sfârşitul lumii. Eu nu spun aşa ceva, dar spun că vremurile sunt apocaliptice. Adică ne chinuie pe toţi patimi şi gânduri atât de străine, atmosfera spirituală e poluată pe plan mondial, după marile şi multele greşeli pe care le-au făcut oamenii. Păi numai cele două războaie în care a fost decimat şi ucis ce a a vut mai frumos floarea societăţii, bărbaţii tineri, care au ajuns carne de tun! Lagărele lui Hitler şi alte multe fărădelegi au poluat atmosfera pe plan universal. Şi dacă noi nu ne vom trezi să începem cu începutul, vom avea grave urmări pe plan mondial.
Iată de exemplu China, care e un stat absolut ateu (se declară, dar ateu nu-i nimeni, oricine spune că-i ateu minte, pentru că dacă el, un individ, ajunge la certitudinea că nu există Dumnezeu, se spânzură, nu poate rezista fiinţa omenească în ruptură totală de Dumnezeu. Nu există atei, există numai slăbiciuni din cauza neputinţelor noastre), a început să-şi trimită tineretul în ţările creştine. O Chină comunistă îi trimite, căci vede că ceva nu-i în regulă, şi ajunge la concluzia nemărturisită – eu o cunosc de la o persoană foarte importantă din China – că a ajuns o ţară fără religie adevărată. Dacă citeşti cărţile budismului, ale confucianismului, ale lui Mahomed, Coranul, totul este lipsit de logică. Dar când pui mâna pe Sfânta Evanghelie, se luminează totul, totul e extrem de logic, firesc şi exact. Iată deci, de aceea zic că suntem la un moment de răscruce. Am avut sentimentul în tot acest timp că mă găsesc într-o atmosferă foarte încărcată de o anumită lumină. M-am uitat la aceşti tineri şi am avut impresia că am în faţa mea un cuib de păsări, care, când vine mama lor, cască gura să primească hrană. Aşa e tineretul. I-am văzut aici cât stăteau de serioşi, cu ochii mari deschişi, ascultând ceea ce s-a spus aici. Tineretul are această calitate: setea de cunoaştere.

„Trebuie să ţinem şi noi la interesele noastre vitale!”

Noi am avut mult de suferit. Nimeni nu ne-a iubit, nici în dreapta, nici în stânga. Fiecare ţine la oala lui. Ungurul, rusul, oricare, şi nu sunt de condamnat. Fiecare trebuie să ţină la bogăţiile lui, la interesele lui, dar trebuie să ţinem şi noi la interesele noastre vitale. Ne-a fost luată Basarabia, şi lângă aceasta Stalin a adăugat şi un crâmpei din Bucovina. Dar era să ia toată Bucovina, însă un colaborator i-a spus: „tovarăşe Stalin, să nu îndrăzneşti ca să iei toată Bucovina pentru că acolo e sanctuarul neamului valahilor, e mânăstirea Putna, a lui Ştefan cel Mare, iar românii sunt în stare să facă orice dacă le veţi lua şi Putna în Uniunea Sovietică”. Aşa se face că n-a fost anexată la Uniunea Sovietică şi cealaltă jumătate din Bucovina. Acum e la ucrainieni, care stăpânesc acum pământul românesc. E o ruşine pentru ei că ţin acest pământ sub călcâi. Şi nu vorbesc despre popor, poporul ucrainean e ca poporul nostru, un popor excepţional. Autorităţile fac această crimă de a ţine şi-n secolul XXI un pământ care nu le aparţine. În Serbia cât se luptă românii ca să slujească în limba mamei lor? Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe nu acceptă acest lucru. Iată că nu numai cei ce ne sunt străini de lege, ci şi cei ce sunt de-o lege cu noi nu ne sunt prieteni.
La o masă unde era Pavle, Patriarhul sârbilor, unul dintre profesorii noştri l-a întrebat de ce nu dă voie românilor să slujească în limba noastră. Patriarhul s-a făcut că plouă. A repetat profesorul nostru întrebarea, dar n-a primit răspuns. A treia oară, a răspuns Pavle: “Dumnezeu nu ştie limba română!”.

“Biserica ne-a apărat existenţa unităţii naţionale!”

În Bulgaria au murit mii de soldaţi români în războiul de independenţă din 1877, când i-am eliberat de sub stăpânirea turcească. Ca act de recunoştinţă, s-a luat orice drept românilor de-acolo, ba au mai avut pretenţia că şi Dobrogea e a lor, şi acum râvnesc să o ocupe. Pe malul drept al Dunării erau sate întregi româneşti. Şi-n Cadrilater. N-a recunoscut statul bulgar pe aceşti români. Acolo nu există oficial decât bulgari şi ţigani. În Bulgaria, în 1918, erau 120.000 de români. Acum să fie vreo 10-12.000. S-a deznaţionalizat tot. Salvarea noastră a fost Biserica Ortodoxă Română. Pretutindeni unde biserica ortodoxă a fost desfiinţată, populaţia a fost deznaţionalizată. Avem o limbă, avem un popor unitar, avem toate acestea pentru că avem o biserică mamă. Şi aceasta ne-a apărat existenţa unităţii statului. Asta este realitatea.

“Fiecare cu doba lui!”

Nu am vrut să vin cu vorbe aspre. Dar vreau să vă spun încă o dată că pe orice fiinţă omenească, de orice etnie, sau naţiune, sau confesiune, o privesc cu adânc respect. Dar vreau să învăţăm toţi ca fiecare să iubim ceea ce avem, ceea ce am moştenit. Fiecare cu legea lui, fiecare cu doba lui. În timpul ocupaţiei Ardealului de Nord, Nicolae Colan a făcut o slujbă în secuime, şi în timpul slujbei, când episcopul a ieşit să spună predica, a venit dobaşul satului şi a început să bată doba. Românii au vrut să-l alunge. Episcopul Colan, mare diplomat, le-a spus să-l lase în pace. Şi secuiul a terminat de bătut doba şi a plecat când a văzut că românii nu îl iau de gât. Şi atunci episcopul a zis: “Ei, dragii mei, fiecare cu doba lui!”.
Vă mulţumesc la toţi şi vă doresc să vă păstraţi tinereţea frumoasă şi curată!
(discurs susţinut de P.S. Iustinian Chira, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Baia Mare domnului academician Alexandru Surdu şi Părintelui Profesor Ilie Moldovan- material preluat din revista Veghea)