23 AUGUST. Stenograma arestării Mareşalului Antonescu de către Regele Mihai. Există oare înregistrarea audio?

Cercetătorul Mircea Vâlcu-Mehedinţi a descoperit o stenogramă transcrisă după o înregistrare audio pe placă, făcută în Salonul Galben din Palatul Regal, în 23 august 1944. (sursa: revista Art-emis)

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate! (Se aude şi vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.

Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…

Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareşalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.

Mareşalul: Voastră, dacă vreţi.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareşalul: Astăzi sunteţi nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineaţă m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ţi permit să-ţi arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele şi eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea ţării mele?

Mareşalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toţi şi când vă chem, nu aveţi timp pentru Regele ţării.

Mareşalul: Voiam să vă spun că vă înşelaţi dacă credeţi că salvaţi ţara printr-un armistiţiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceţi observaţii şi să vă daţi păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităţilor cu naţiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareşalul: Citeşte Domnule Antonescu şi vezi, crezi că Mareşalul poate trimite o telegramă ca asta?

Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă priveşte? Dacă n-o daţi o dau eu.

Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?

Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?

Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?

Mareşalul: Nu! Aşa, nu!

Regele: Dar cum?

Mareşalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?

Mareşalul: Mareşal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.

Regele: Suferinţa este o experienţă.

Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…

Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.

Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?

Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.

Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.

Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…

Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Ne retrocedăm ţara criminalilor de război! Dr. Ilie Gherheş: „Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

Nu ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem seama de tratate, legi, sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii mondiale. Din măsuri reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel injust, periculos şi imoral, profund scăpat de sub control. Familiile criminalilor de război au ajuns să dobândească imobile şi bunuri de o valoare inestimabilă, fără ca cineva să ţină seama de contextul şi modul în care averea lor a ajuns în proprietatea Statului Român.

 

 

 

Ungaria anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării, astfel că, din unele statistici, mai bine de o treime din teritoriul Transilvaniei a fost intabulat pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili, asociaţii, reprezentanţi ai cultelor.
Problema e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între clădirile confiscate de comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date pentru criminali de război. Cum o parte dintre documente se află încă în arhivele de la Budapesta, în multe cazuri nu se poate face măcar dovada confiscării averii nobililor declaraţi criminali de război.
Mai mult, în instanţe se iau în considerare intabulări din cărţile funciare din perioada ocupaţiei maghiare, deşi potrivit Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe cărţi funciare, aceste modificări nu au fost operate.
Mai mult, nu se iau în calcul despăgubirile acordate de Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanţii unguri (Sub această denumire de optanţi sunt cunoscuţi acei cetăţeni români de etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia Ungariei şi au părăsit România).

 

Mai mult, după 23 august 1944 şi în baza art.8 din Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând proprietatea Ungariei şi Germaniei de pe teritoriul României au fost sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.).
Aceste bunuri nu au fost confiscate de regimul comunist şi, ca urmare, nu pot face obiectul retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi totuşi fac. Practic, legile retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de judecată şterg cu buretele o istorie de trei decenii şi jertfele românilor din cele două războaie mondiale.

 

Zeci de hectare de teren, păduri, imobile ajung în proprietatea succesorilor criminalilor de război sau a unor interpuşi.
Vreţi exemple? Vă dăm.

 

Începem cu unul dintre cele mai importante cazuri de retrocedare din Ardeal. Domeniul Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropiat bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost revendicate.

 

 

Codrii Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy. Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Guvernul hortyst, a fost şi el declarat criminal de război. Urmaşii lui cer însă în instanţă sute de hectare de pădure. Familia Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare. Numai că se spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.

 

 

Alt caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai Vasile, membru al partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a fost condamnat printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate la crimele prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru ... prevăzute de art. 2. lit. o. din Legea nr. 312/1945”, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere” şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială” la 25 de ani de muncă silnică.
Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în Şedinţa publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în problema evreiască: „În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. (...)
Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugaci.
Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic.
Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8 ani şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de valoare.
Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus. (...)
Prefectul judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască conlocuitoare a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE, membru al partidului iredentist.
Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din acel timp”.

 

Evident, la data pronunţării sentinţei, Vasile Szaplonczai era dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut însă, şi revendică moşia familiei din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna Crăciuneşti au fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui Laszlo-Vasile Szaplonczay, iar Paul, nepotul său.
Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o nepoată a sa, procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar fi vândut moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria, dar odată cu ocupaţia maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând că oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi criminal de război.
Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi totuşi, acum urmaşii lor redobândesc bunurile.
Secretarul primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune că: „Pentru Paul Szaplonczai am revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247 ne-a revendicat şcoala şi nu numai, terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan. Comisia locală a dat soluţia de respingere pentru că trebuia să facă dovada cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut dovada cetăţeniei. Au contestat decizia comisiei locale la comisia judeţeană, care la fel a propus respingere în întreg a cererii tot pe acest fond. Atunci ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani suntem în proces. S-au cerut dovezi pentru cetăţenie, pentru planul de amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac e şcoală, şcoala a fost construită, s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de acord cu retrocedarea. În instanţa de fond, judecătorul a respins plângerea, dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a lui revendică terenul. Se pare că Laszlo Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei au avut jumătate din Maramureşul Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul i s-au restituit 50 de hectare în zona lacului. Zoltan este verişorul lui Paul”.

 

Deh, cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia au fost declaraţi criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în baza cărora se revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi cât au primit despăgubiri? Nobili hortyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la fel de abuziv şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de judecată, a legii şi Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor români morţi pentru eliberarea acestui pământ românesc.

 

 

„Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

 

 

„Eu spun cu toată responsabilitatea şi pot să-mi pierd mâine serviciul că nu mă interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până la faza asta. În acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice. Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi şi o complicitate din interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele procese ale „octanţilor” şi după cel de-al Doilea Război Mondial ale „absenteiştilor”.
Ce se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care, unii dintre ei, culmea, au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar acum vin cu documente anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii lor au fost deposedaţi de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul general. Şi mai cer încă o dată sau încă de două ori sau încă de trei ori.
Niciun evreu sau niciun maghiar dintre aceia mari nu va mai veni să locuiască în Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric sau oricare judeţ. Nu este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot Ardealul. Dar toată lumea se îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din partea Statului Român. Şi atunci, îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu Statul Român.
Din start pot să piardă toate procesele cu România, iar în altă parte le câştigă „fluierând”. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost director la Arhivele Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe Transilvania sunt firme care vin şi cercetează după nişte metode foarte minuţios elaborate exact pe aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care să le câştige mai ales dincolo de graniţele ţării.
Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!
Au murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea Ardealului şi cei care au luptat împotriva fascismului sau a hortyştilor etc.
Este o bătaie de joc postumă la adresa armatei române. Am avut sute de mii de victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni exact pe ideea de a câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau foarte slab apărat. Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document, dar nu asta-i problema că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică. Dar o parte dintre cei care au fost colaboratorii hortismului s-au retras împreună cu armatele şi atunci li s-a confiscat totul, iar ei au devenit absenteişti.
Ei au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu documente din ’38, ’41 sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor judecătoreşti. Şi înconjoară acest moment”.

 

Lector universitar doctor Ilie Gherheş

Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

Dr. Teofil Mija: Ziua de 23 august 1944 marchează începutul calvarului Neamului Românesc. Predarea Armatei Române şi surparea rezistenţei morale

Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din rândurile studenţilor români încleştaţi în luptă până la jertfa supremă cu ateo-comunismul, cu securiştii şi nomenclaturiştii partidului comunist din România, partid străin de neamul românesc, importat din Rusia, ai cărui membri au trădat interesele neamului nostru, dând mâna cu duşmanul ce urmărea distrugerea entităţii noastre naţionale. Sunt cei care au devenit unelte de asuprire şi de înrobire, care ne-au stăpânit inoculându-ne frica organică prin teroare, timp de 50 de ani.

Ziua de 23 august 1944, zi de tristă amintire, marchează începutul Golgotei, al calvarului neamului românesc, al răstignirii pe cruce, a suferinţelor, intrarea şi căderea fără speranţă de a mai putea scăpa din infernul comunist. Istoricii au datoria de a scoate la lumină adevărul despre acest act de trădare naţională, de vânzare a noastră în braţele lui Stalin, cel mai mare călău al popoarelor din secolul trecut. Trădarea ţărilor Europei Răsăritene şi vânzarea acestora s-a făcut de către Roosevelt şi Churchill.

Nicolae Baciu, avocat din Bran, judeţul Braşov, după ce a scăpat din zece închisori româneşti şi sârbeşti, ajungând în „lumea liberă”, şi-a închinat întreaga viaţă studierii arhivelor militare secrete, engleze şi americane, scriind cartea intitulată ”Agonia României - 1944-1948”, bazată pe o bibliografie ce conţine 120 de lucrări şi documente ale cercetătorilor din acea perioadă. A fost realmente o agonie pentru neamul nostru. Atunci s-a produs distrugerea materială, dar mai ales spirituală a poporului român - distrugerea sufletului - îmbolnăvindu-l aproape incurabil, aruncându-ne în mlaştina deznădejdii, a mizeriei morale în care zăcem şi azi.

Istoricii străini printre care şi renumitul istoric american Forester consideră actul de la 23 august 1944 ca fiind opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiţionale, a monarhiei, a aparatului de stat şi a partidelor istorice. Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist interbelic, directorul ziarului Curentul, în articoul intitulat ”Politica anistorică”, îşi exprimă următoarele convingeri: „Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaşi timp a fost şi o posibilă verificare a democraţiei române, care a angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună ţării printr-o îndrăzneaaţă mistificare, capitularea. Ce s-a salvat prin lovitura de stat din 23 august 1944? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de către trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Şi după?

Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetându-i criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Uniunii Sovietice!” (n.n. - zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori exterminaţi în Penitenciarul Aiud au rămas şi azi fără un monument de recunoştinţă din partea actualilor guvernanţi).

La niciun popor din lume nu s-a înregistrat un caz similar de renegare a armatei naţionale - (n.n. – finlandezii, care au luptat şi ei împotriva Uniunii Sovietice şi cărora Stalin le-a cerut să condamne pe ofiţerii care luptaseră pe front împotiva armatei sovietice, i-a răspuns lui Stalin astfel: ”Noi nu avem criminali de război, noi avem numai eroi!” Şi n-au condamnat pe nimeni). Noi nu numai că am predat Armata Română Uniunii Sovietice, adică 170.000 de ostaşi, oţeliţi în trei ani şi două luni de război, care luptau pe frontul de la Iaşi, dar s-au surpat rezistenţele morale ale naţiunii prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor asigura titluri şi recunoştinţa învingătorului. (n.n. - au ajuns şi ei în închisori alături de cei care am rămas fideli crezului şi educaţiei anticomuniste).

La Aiud a fost întemniţată toată elita armatei române, cea politică şi cea culturală interbelică, majoritatea acestora fiind exterminaţi prin frig, foame, bătăi, izolări, umilinţe şi torturi inimaginabile, ce nu pot fi exprimate prin cuvinte.

Prinţul Mihail Sturdza descrie astfel actul de la 23 august 1944, minciuna armistiţiului bilateral: „În realitate nu se semnase niciun armistiţiu. Rezultatul acestei minciuni către poporul român a fost capturarea şi trimiterea în Rusia a şaisprezece divizii române, fără să mai socotim mulţimea nesfărşită a abuzurilor, violurilor de tot felul şi tălhăriilor la drumul mare la care s-au dedat soldaţii ruşi, care se considerau în teritoriul inamic ocupat. Convenţia de armistiţiu va fi semnată la Moscova în 13 septembrie, fără ca delegaţii români să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii care pune întreaga Românie şi întreg Neamul românesc la discreţia Rusiei lui Stalin”.

Actul din 23 august 1944 a însemnat pentru orice cercetător al isoriei universale, pierderea suveranităţii naţionale, distrugerea infrastructurii morale şi economice, anihilarea sentimentului de demnitate naţională şi individuală, cât şi deschiderea unor noi posibilităţi pentru oportunişti şi carierişti.

H. Seton-Watson, istoric american, a evaluat astfel situaţia pentru Rusia în cartea sa „Revoluţiile Europei Răsăritene”: „Schimbarea de front a României, împreună cu hotărârea de la Teheran de a nu deschide un front în Balcani (cu toul ignorată de Ştirbey şi aliaţii săi) a decis soarta Europei Centrale, a determinat ca Rusia Sovietică să domine întreaga regiune, că anume noua ordine trebuie să fie o ordine comunistă. Pentru asta, Generalisimul Stalin a avut multe motive ca să-i acorde regelui Mihai cea mai înaltă decoraţie sovietică, ordinul Victoria”. Iar Forester adaugă: ”Actul de la 23 august 1944 nu a adus niciun avantaj României, care a fost obligată să plătească despăgubiri de război mult mai mari decât cele plătite de Ungaria şi Slovacia, ţări care şi ele au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice”.

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor.

 

Dr. Teofil MIJA

- articol publicat în revista Veghea, august 2008