Sunt
unul dintre puţinii supravieţuitori din rândurile studenţilor români
încleştaţi în luptă până la jertfa supremă cu ateo-comunismul, cu
securiştii şi nomenclaturiştii partidului comunist din România, partid
străin de neamul românesc, importat din Rusia, ai cărui membri
au trădat interesele neamului nostru, dând mâna cu duşmanul ce urmărea
distrugerea entităţii noastre naţionale. Sunt cei care au devenit unelte
de asuprire şi de înrobire, care ne-au stăpânit inoculându-ne frica
organică prin teroare, timp de 50 de ani.
Ziua
de 23 august 1944, zi de tristă amintire, marchează începutul Golgotei,
al calvarului neamului românesc, al răstignirii pe cruce, a
suferinţelor, intrarea şi căderea fără speranţă de a mai putea scăpa din
infernul comunist. Istoricii au datoria de a scoate la lumină adevărul
despre acest act de trădare naţională, de vânzare a noastră în braţele
lui Stalin, cel mai mare călău al popoarelor din secolul trecut.
Trădarea ţărilor Europei Răsăritene şi vânzarea acestora s-a făcut de
către Roosevelt şi Churchill.
Nicolae Baciu,
avocat din Bran, judeţul Braşov, după ce a scăpat din zece închisori
româneşti şi sârbeşti, ajungând
în „lumea liberă”, şi-a închinat întreaga viaţă studierii arhivelor
militare secrete, engleze şi americane, scriind cartea intitulată
”Agonia României - 1944-1948”, bazată pe o bibliografie ce conţine 120
de lucrări şi documente ale cercetătorilor din acea perioadă. A fost
realmente o agonie pentru neamul nostru. Atunci s-a produs distrugerea
materială, dar mai ales spirituală a poporului român - distrugerea
sufletului - îmbolnăvindu-l aproape incurabil, aruncându-ne în mlaştina
deznădejdii, a mizeriei morale în care zăcem şi azi.
Istoricii
străini printre care şi renumitul istoric american Forester consideră
actul de la 23 august 1944 ca fiind opera colectivă a membrilor
oligarhiei tradiţionale, a monarhiei, a aparatului de stat şi a
partidelor istorice. Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist interbelic,
directorul ziarului Curentul, în articoul intitulat ”Politica
anistorică”, îşi exprimă următoarele convingeri: „Dacă războiul a fost o
patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în
acelaşi timp a fost şi o posibilă verificare a democraţiei române, care a
angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să
impună ţării printr-o îndrăzneaaţă mistificare, capitularea. Ce s-a
salvat prin lovitura de stat din 23 august 1944? Vieţi omeneşti?
Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de
către trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri
materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de
eliberare? Şi după?
Cu
ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce
îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se
actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei
acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetându-i
criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Uniunii
Sovietice!” (n.n. - zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori
exterminaţi în Penitenciarul Aiud au rămas şi azi fără un monument de
recunoştinţă din partea actualilor guvernanţi).
La
niciun popor din lume nu s-a înregistrat un caz similar de renegare a
armatei naţionale - (n.n. – finlandezii, care au luptat şi ei împotriva
Uniunii Sovietice şi cărora Stalin le-a cerut să condamne pe ofiţerii
care luptaseră pe front împotiva armatei sovietice, i-a răspuns lui
Stalin astfel: ”Noi nu avem criminali de război, noi avem numai eroi!”
Şi n-au condamnat pe nimeni). Noi nu numai că am predat Armata Română
Uniunii Sovietice, adică 170.000 de ostaşi, oţeliţi în trei ani şi două
luni de război, care luptau pe frontul de la Iaşi, dar s-au surpat
rezistenţele morale ale naţiunii prin violenţa cu care partidele
democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor
asigura titluri şi recunoştinţa învingătorului. (n.n. - au ajuns şi ei
în închisori alături de cei care am rămas fideli crezului şi educaţiei
anticomuniste).
La
Aiud a fost întemniţată toată elita armatei române, cea politică şi cea
culturală interbelică, majoritatea acestora fiind exterminaţi prin
frig, foame, bătăi, izolări, umilinţe şi torturi inimaginabile, ce nu
pot fi exprimate prin cuvinte.
Prinţul
Mihail Sturdza descrie astfel actul de la 23 august 1944, minciuna
armistiţiului bilateral: „În realitate nu se semnase niciun armistiţiu.
Rezultatul acestei minciuni către poporul român a fost capturarea şi
trimiterea în Rusia a şaisprezece divizii române, fără să mai socotim
mulţimea nesfărşită a abuzurilor, violurilor de tot felul şi tălhăriilor
la drumul mare la care s-au dedat soldaţii ruşi, care se considerau în
teritoriul inamic ocupat. Convenţia de armistiţiu va fi semnată la
Moscova în 13 septembrie, fără ca delegaţii români să poată negocia sau
discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii
care pune întreaga Românie şi întreg Neamul românesc la discreţia Rusiei
lui Stalin”.
Actul
din 23 august 1944 a însemnat pentru orice cercetător al isoriei
universale, pierderea suveranităţii naţionale, distrugerea
infrastructurii morale şi economice, anihilarea sentimentului de
demnitate naţională şi individuală, cât şi deschiderea unor noi
posibilităţi pentru oportunişti şi carierişti.
H.
Seton-Watson, istoric american, a evaluat astfel situaţia pentru Rusia
în cartea sa „Revoluţiile Europei Răsăritene”: „Schimbarea de front a
României, împreună cu hotărârea de la Teheran de a nu deschide un front
în Balcani (cu toul ignorată de Ştirbey şi aliaţii săi) a decis soarta
Europei Centrale, a determinat ca Rusia Sovietică să domine întreaga
regiune, că anume noua ordine trebuie să fie o ordine comunistă. Pentru
asta, Generalisimul Stalin a avut multe motive ca să-i acorde regelui
Mihai cea mai înaltă decoraţie sovietică, ordinul Victoria”. Iar
Forester adaugă: ”Actul de la 23 august 1944 nu a adus niciun avantaj
României, care a fost obligată să plătească despăgubiri de război mult
mai mari decât cele plătite de Ungaria şi Slovacia, ţări care şi ele au
participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice”.
Noi,
studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că
actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a
iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca
un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem
armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea
popoarelor.
Dr. Teofil MIJA
- articol publicat în revista Veghea, august 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu