Dr. Camelia SURUIANU: O incursiune asupra Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului – scris de Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

La mănăstirea Antim, Sandu Tudor „continua să-şi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub  - şi peste – evidenţe, a ceea ce aşteaptă, ascuns să iasă la lumină.“[1] Astfel, în jurul anului 1946, ca semn de omagiu adus hierofaniei vetero-testamentare, a început să lucreze la o amplă poezie de rit bizantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului[2], pe care o va definitiva în anul în 1948.[3] Spre deosebire de binecunoscuta formă fixă a acatistului, această variantă avea o formă mai redusă, fiind formată din nouă condace.

După cei doi ani petrecuți în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulțumit de conținutul textului, va începe o nouă diortosire. La această variantă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957[4], conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puţin timp înainte de a suferi cea din urmă detenţie. Această variantă respectă canonul bizantin al acatistului, conținând 13 condace şi 12 icoase. Ambele variante au circulat în manuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuşit trecerea lor peste graniţă, ajungând, în traducere, la prestigioşi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul patrolog Olivier Clément în cadrul unei conferinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambésy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumu­seţea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Băuturii fierbinţi (sic!), alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit călugăr imediat după cel de-al doilea război mondial, mort ca un martir câţiva ani mai târziu în închisoare –, acatist care o celebrează pe Maria şi în acelaşi timp inima aprinsă a omului rugăciunii.“[5]

În volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprins a ajuns prin André Scrima la Paris, unde a fost citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de „înaltă ţinută.“ Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, „sub semnătura unei personalităţi binecu­noscute (în respectivul text nu se precizează despre cine e vorba), a apă­rut pe tema acatistului articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent.“[6] Mai târziu, respectiv în anul 1987 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului a fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.

Termenul de acatist[7] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  

Acest imn acatist nu poate fi înţeles în adevărata lui dimensiune fără o minimă cunoaştere a conceptelor din mistica ortodoxă şi fără explicaţiile pe care însuşi Sandu Tudor le dă textului său închinat Fecioarei Maria: „Imnul Acatist este structurat pe treptele desăvârşirii creştine: ale des­pătimirii, ale iluminării şi ale desăvârşirii. [...] Acatistul Rugului – Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune – e ca o scară a lui Iacob, aşa cum a văzut-o Biserica, la capătul căreia, aşteaptă Emanuel. Scara e paradoxală, pentru că pe ea, în acelaşi timp, îngerii suie dar şi scoboară, aşa cum sunt rugăciunea şi Maica Domnului: văzute ca strădanie omenească spre Dumnezeu, dar şi mijloc de revărsare a harurilor necreate peste noi. [...] Văzută astfel, scara are 24 de trepte, care se împart, ca un mijloc de urcare duhovnicească spre desăvârşire, în trei octave: octava curăţirii de păcate (despătimirea); octava iluminării; octava unirii mistice cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii omului. Cele 24 de stadii de pătrundere a harului lucrător (de întrupare trans­fi­guratoare) pot fi văzute ca trei octave coborâtoare: octava coborâtoare a covârşirii transfiguratoare, care ne dă curăţia; octava statornicirii, asimililării harului – care ne face clar­vă­ză­tori; octava rodirii depline – unitivă, cea care uneşte cu Dumnezeu, cum este cazul sfinţilor. Astfel că, fiecare dintre cele trei octave, care fac două decade, poate fi luată şi ciclic, ca trei inele, ce cuprind în ele, o suire şi o coborâre, trei stadii heruvice complete, cele trei stadii ale Sfântului Suflu: cel al inspi­raţiei, cel al stadiei (stadia văzătoare care este şi a extazului) şi cel al golirii, al expiraţiei, care este şi cel al totalei răpiri, adică a unei depăşiri, care este şi odihna, aflarea salvatoare.“ [8]

Dr. Camelia SURUIANU: Principalii membri ai Rugului Aprins (II)

Părintele Benedict Ghiuş

Cu părintele Benedict Ghiuş, la Mănăstirea Antim se impunea în cultura teologică un stil de înduhovnicire, bazat pe blândeţe dusă până la umilinţă. După încheierea primului an la Facultatea de Teologie din Bucureşti, primeşte din partea Patriarhului Miron Cristea o bursă la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii din Strasbourg unde a reluat cursurile de la capăt, vreme de cinci ani, până în 1932.[1] Definitivându-şi studiile, tânărul teolog s-a înscris la doctorat, dar este obligat să revină în ţară. În anul 1934, intră în cinul monahal, fiind rânduit diacon la Catredala mitropolitană din Chişinău.[2] În vara anului 1935, împreună cu un grup de tineri monahi, de curând întorşi şi ei de la studii din Occident, a înfiinţat la Chişinău Societatea Prietenii Misiunilor.[3] În acelaşi an pleacă în Germania, la Academia monahală din Mănăstirea benedictină Maria-Laach.[4] Revenit în ţară după un an de studiu, în 1936, este hirotonit preot şi numit profesor la seminarul din Chişinău.  

Prin 1936, are loc apropierea de Mitropolitul Tit Simedrea, care vedea în tânărului teolog „un element de înaltă valoare teologică, de o superioară moralitate şi de o corectitudine desăvârşită.“[5] După ce România a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, se refugiază la Bucureşti, fiind primit în obştea Mănăstirii Antim. Cu iniţiatorul Mişcării Rugul Aprins, părintele Benedict Ghiuş avusese primul contact la Chişinău, cunoscându-l prin Tit Simedrea. 

La 13 ianuarie 1944 Benedict Giuş avea să fie ales Episcop al Hotinului. Dar Mihai Antonescu respinge să semneze  actul de ridicare în scaunul episcopal. La sugestia Episcopul Andrei Magier, pentru puţin timp va preda la Seminarul Teologic din Arad. În anul 1945 revine în Bucureşti, participând la un concurs de ocupare a postului de Asistent la Catedra de Teologie - Ascetică şi Mistică. Precizăm că profesorul titular al cursului Ascetică şi Mistică era Nichifor Crainic. Intentându-i-se proces lui Nichifor Crainic, Benedict Ghiuş, între anii 1945-1946, a susţinut şi cursurile profesorului titular şi seminariile sale. 

În acei ani, când activitatea cultural-religioasă de la Antim a fost cea mai prolifică, Benedict Ghiuş era „interlocutorul intelectual calificat pentru căutătorii de sens.“[6] Dacă Sandu Tudor era considerat liderul grupului laic, Benedict Ghiuş era mentorul spiritual. În predicile distinsului cărturar „se putea întrezări, cutremurătoare, posibilitatea închiderii căilor spre înlăuntrul tradiţiei spirituale.“[7]

Părintele Sofian Boghiu

Din grupul de la Antim făcea parte şi părintele Sofian Boghiu, „pacific şi pacifiant, duhovnicul esenţial al Antimului.“[8] Părintele Sofian Boghiu provine dintr-o familie modestă, de ţărani gospodari, cu şase copii, care se ocupau cu muncile agricole. În urma unor vizite pe la mănăstirile din Basarabia, tânărul de pe atunci, Serghei (alias Sofian) se hotărăşte să intre în cinul monahal. La început familia s-a împotrivit dar în cele din urmă „mi-au dat voie.“ A intrat ca frate la schitul Rughi unde a stat doi ani, după care Episcopul din Bălţi, Visarion Puiu, îl ia ca ucenic timp de doi ani. Apoi, este trimis la mănăstirea Dobruşa, unde funcţiona „o şcoală de cântări.“ După terminarea studiilor la seminarul monahal de la mănăstirea Cernica, se întoarce la mănăstirea Dobruşa, din Basarabia. Intrând armatele sovietice pe teritoriul Basarabiei, împreună cu alţi călugări trece în România. Ajuns în Bucureşti, este primit la Mănăstirea Antim. Având un talent deosebit la pictură, se înscrie la Academia Belle Arte, şi după un an, la Facultatea de Teologie. 

Acest teolog care obişnuia să spună că „de obicei înveţi după ce termini cursurile acestea oficiale şi obligatorii,“[9] a acordat de-a lungul vieţii o deosebită importanţă studiului. „Cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adânci din scrierile marilor duhovnici ruşi moderni, Episcopul Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, părintele Ioan de Kronstandt, adunate în Sbornicul lui Valaam care [...] era răspândit ca «samizdat» credincioşilor Mînăstirii Antim.“[10]

 

Părintele Sofian Boghiu a rămas în amintirea lui Virgil Cândea ca fiind monahul care-i aducea aminte de „«bătrânii» Patericului din primele veacuri ale creştinismului, care au vegheat la păstrarea intactă şi transmiterea din generaţie în generaţie a învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului, prin despătimire şi prin Rugăciunea lui Iisus, săvârşită cu mintea adunată în inimă.“[11]