Părintele Benedict Ghiuş
Cu părintele Benedict Ghiuş, la Mănăstirea Antim
se impunea în cultura teologică un stil de înduhovnicire, bazat pe blândeţe
dusă până la umilinţă. După încheierea primului an la Facultatea de Teologie
din Bucureşti, primeşte din partea Patriarhului Miron Cristea o bursă la Facultatea de Teologie
Catolică a Universităţii din Strasbourg unde a reluat cursurile de la capăt,
vreme de cinci ani, până în 1932.[1] Definitivându-şi studiile,
tânărul teolog s-a înscris la doctorat, dar este obligat să revină în ţară. În
anul 1934, intră în cinul monahal, fiind rânduit diacon la Catredala mitropolitană
din Chişinău.[2]
În vara anului 1935, împreună cu un grup de tineri monahi, de curând întorşi şi
ei de la studii din Occident, a înfiinţat la Chişinău Societatea
Prietenii Misiunilor.[3] În acelaşi an pleacă în
Germania, la Academia
monahală din Mănăstirea benedictină Maria-Laach.[4] Revenit în ţară după un an
de studiu, în 1936, este hirotonit preot şi numit profesor la seminarul din
Chişinău.
Prin 1936, are loc
apropierea de Mitropolitul Tit Simedrea, care vedea în tânărului teolog „un
element de înaltă valoare teologică, de o superioară moralitate şi de o
corectitudine desăvârşită.“[5] După ce România a pierdut
Basarabia şi Bucovina de Nord, se refugiază la Bucureşti, fiind primit
în obştea Mănăstirii Antim. Cu iniţiatorul Mişcării Rugul Aprins, părintele Benedict Ghiuş avusese primul contact la Chişinău, cunoscându-l
prin Tit Simedrea.
La 13 ianuarie 1944
Benedict Giuş avea să fie ales Episcop al Hotinului. Dar Mihai Antonescu
respinge să semneze actul de ridicare în
scaunul episcopal. La sugestia Episcopul Andrei Magier, pentru puţin timp va
preda la Seminarul
Teologic din Arad. În anul 1945 revine în Bucureşti,
participând la un concurs de ocupare a postului de Asistent la Catedra de
Teologie - Ascetică şi Mistică. Precizăm că profesorul titular al cursului
Ascetică şi Mistică era Nichifor Crainic. Intentându-i-se proces lui Nichifor
Crainic, Benedict Ghiuş, între anii 1945-1946, a susţinut şi cursurile
profesorului titular şi seminariile sale.
În acei ani, când
activitatea cultural-religioasă de la
Antim a fost cea mai prolifică, Benedict Ghiuş era
„interlocutorul intelectual calificat pentru căutătorii de sens.“[6] Dacă Sandu Tudor era
considerat liderul grupului laic, Benedict Ghiuş era mentorul spiritual. În
predicile distinsului cărturar „se putea întrezări, cutremurătoare,
posibilitatea închiderii căilor spre înlăuntrul tradiţiei spirituale.“[7]
Părintele Sofian Boghiu
Din grupul de la Antim făcea parte şi
părintele Sofian Boghiu, „pacific şi pacifiant, duhovnicul esenţial al
Antimului.“[8]
Părintele Sofian Boghiu provine dintr-o familie modestă, de ţărani gospodari,
cu şase copii, care se ocupau cu muncile agricole. În urma unor vizite pe la
mănăstirile din Basarabia, tânărul de pe atunci, Serghei (alias Sofian) se
hotărăşte să intre în cinul monahal. La început familia s-a împotrivit dar în
cele din urmă „mi-au dat voie.“ A intrat ca frate la schitul Rughi unde a stat
doi ani, după care Episcopul din Bălţi, Visarion Puiu, îl ia ca ucenic timp de
doi ani. Apoi, este trimis la mănăstirea Dobruşa, unde funcţiona „o şcoală de
cântări.“ După terminarea studiilor la seminarul monahal de la mănăstirea
Cernica, se întoarce la mănăstirea Dobruşa, din Basarabia. Intrând armatele
sovietice pe teritoriul Basarabiei, împreună cu alţi călugări trece în România.
Ajuns în Bucureşti, este primit la Mănăstirea Antim. Având un talent deosebit
la pictură, se înscrie la
Academia Belle Arte, şi după un an, la Facultatea de Teologie.
Acest teolog care
obişnuia să spună că „de obicei înveţi după ce termini cursurile acestea
oficiale şi obligatorii,“[9] a acordat de-a lungul
vieţii o deosebită importanţă studiului. „Cunoştea bine nu numai Filocalia,
dar şi tâlcuirile ei adânci din scrierile marilor duhovnici ruşi moderni,
Episcopul Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, părintele Ioan de
Kronstandt, adunate în Sbornicul lui Valaam care [...] era răspândit ca
«samizdat» credincioşilor Mînăstirii Antim.“[10]
Părintele Sofian
Boghiu a rămas în amintirea lui Virgil Cândea ca fiind monahul care-i aducea
aminte de „«bătrânii» Patericului din primele veacuri ale
creştinismului, care au vegheat la păstrarea intactă şi transmiterea din
generaţie în generaţie a învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului, prin
despătimire şi prin Rugăciunea lui Iisus, săvârşită cu mintea adunată în
inimă.“[11]
Paul Sterian
Paul Sterian,
economist, scriitor, gazetar, vechi prieten cu Sandu Tudor, a frecventat
Antimul între 1945-1948, fiind considerat „unul dintre reprezentanţii
generaţiei anilor ’30, cunoscut nu numai ca om de cultură, ci şi ca tehnocrat.“[12]
Paul Constantinescu
Renumitul compozitor
de muzică clasică şi corală era nelipsit „de la celebrările liturgice şi de la
întâlniri.“ „El a adus în dar Antimului [...] un Imn al Rugăciunii lui Iisus sub formă de «canon suitor», am spune, imediat
îndrăgit de comunitate, laici şi moahi deopotrivă.“[13]
Ion Marin Sadoveanu
Scriitorul, apropiat
al lui Sandu Tudor de pe vremea colaborării la revista „Gândirea“, „surprindea
prin asiduitate, vădită într-o devoţiune oarecum rustică: adorare prelungită a
icoanelor, gestualitate amplă... Modern şi incorijibil - şi încântat de a fi considerat astfel -,
memorie vie, mereu la pânda Bucureştilor de altădată dar şi a celor
contemporani, manierat până la afectare, el reprezenta unul dintre cei mai
sclipitori conferenţiari pe piaţa culturală de atunci, cum al Antim se
organizase un ciclu săptămânal de conferinţe, Ion Marin Sadoveanu a sigurat o
serie consacrată teatrului antic şi misterelor medievale.“[14]
Constantin Joja
Renumitul arhitect Constantin Joja
a rămas în amintirea lui André Scrima ca fiind o „prezenţă luminoasă,
fină, cordială.“ „Îşi trăia viaţa de credinţă cu
discretă intensitate şi cu mare îngăduinţă pentru toţi. Oarecum în felul lui Eupalinos
al lui Paul Valéry, arhitectul primise nesaţiul artei sale trecând – sau venind
– de dincolo de formele materiale. Ceea ce explică pasiunea, riguros orientată
prin cercetare şi studiu, pentru formele tradiţionale ale artei româneşti.“[15]
Alexandru Elian
După cum mărturiseşte André Scrima, profesorul universitar de
Bizantinologie „avea afinităţi de nătăgăduit cu Grupul Antimului. Acolo l-am
întâlnit, aşadar, reînnoind la fiecare întâlnire satisfacţia de calitate rară
pe care o oferă îngemănarea între fermitatea intelectuală şi integritatea
morală. O conferinţă a lui la
Antim avea să marcheze durabil meditaţia unora dintre cei
prezenţi.“[16]
Anton Dumitriu
Matematicianul Anton Dumitriu, „a fost un catalizator ce a deschis
câtorva prieteni tineri porţile spre orizonturi vaste, bântuite de entuziasm.
Prezenţă caldă şi stimulatoare pentru studenţii lui din scurta perioadă de
libertate universitară (precedând reforma din 1949-1950), era şi el legat
printr-o prietenie de generaţie şi epocă cu Sandu Tudor, Alexandru Mironescu,
Vasile Voiculescu, Mihai Marcel Avramescu. Prezent la Antim înainte de arestarea
din 1949 şi după eliberare, în 1954,
a rămas în continuare apropiat tuturor. După câte am
putut înţelege de departe, nu a încetat, urmându-şi bineînţeles linia de
univers proprie, acea căutare «de alt ordin» resimţită ca aspiraţie, presimţire sau, cu
un nume mai modest, dar legat în fapt de ultimile împliniri, «speranţă».“[17]
André Scrima
Majoritatea portretelor celor
din Grupul de la Antim,
aşa cum le-am prezentat succint, i se datorează celebrului intelectual şi monah
ortodox, de reputaţie internaţională, André Scrima.
În vremea când i-a cunoscut pe cei din Rugul Aprins, era un tânăr de până în 20
de ani (unele surse indică drept an de naştere 1925, altele 1930). Fusese adus
în 1946 de Marcel Avramescu, scriitorul avangardist care a publicat sub
pseudonimul Ionathan X. Uranus şi care, mai târziu, a devenit preot ortodox şi
monah. După cum relatează Andrei Pleşu în prefaţa la cartea lui André Scrima, Timpul Rugului Aprins, întâlnirea cu
monahul rus Ioan Kulîghin ar fi fost determinantă pentru alegerea căii monahale
de către acest tânăr cu capacităţi intelectuale excepţionale, care la acea
dată frecventa Antimul. Astfel că în
1949 abandonează Facultatea de Fizică-Matematică şi se înscrie la Teologie, cerând,
totodată, să fie primit ca „frate“ la Mănăstirea Antim.
Odată cu mutarea grupului de monahi care făceau parte din „Rugul Aprins“ de la Antim la Mănăstirea Neamţ
pleacă şi André Scrima împreună cu aceştia, devenind profesor la Seminarul monahal, unde
îi are colegi de catedră pe Benedict Ghiuş şi Sofian Boghiu.
În 1956 va fi tuns în monahism de către
părintele Benedict Ghiuş la Mănăstirea Slatina din Suceava. Peste aproximativ
patru luni de la acest eveniment, pleacă din ţară pentru o bursă în India,
oferătă de preşedintele acestui stat, care ne vizitase ţara în acel an şi
fusese uimit de cunoştinţele de sanscrită ale tânărului. Din acest moment
începe cariera sa intelectuală de excepţie, cu peregrinări în spaţiile
universitare din Eleveţia, Franţa, Liban, India, Statele Unite ale Americii. André
Scrima a declarat că plecarea sa, în 1956, din ţară a fost una providenţială,
pentru că l-a salvat de o detenţie sigură şi i-a oferit şansa unui parcurs
intelectual uimitor. În ultimii ani ai vieţii, întors în ţară, ca monah la Mănăstirea Cernica,
va scrie volumul memorialistic Timpul
Rugului Aprins, în amintirea anilor săi de formare spirituală la Mănăstirea de la Antim, în cadrul Grupului Rugul Aprins.
Dr. CAMELIASURUIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu