În anul 1944, la
sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, Sandu Tudor, împreună cu un grup de
intelectuali și câțiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul conştiinţei“[1] – André Scrima, au
format mişcarea Rugul Aprins. „Aceşti
oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental liberi,
străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu.“[2]
Astfel, în mijlocul
Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte acerbe pentru
impunerea ideologiei socialiste, „Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic
la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se
înarmeze cu armele Sfântului Duh.“[3]
Vasile Vasilache, fostul stareţ al mănăstirii Antim, în articolul Cercul
literar-cultural de la
Mănăstirea Antim din Bucureşti, pentru a explica
contextul în care s-a consolidat grupul, ne oferă câteva informaţii cu privire
la situaţia politică, socială, economică a ţării din perioada postbelică.
Viziunea sa asupra evenimentelor este a întregii grupări de la Antim: „Odată cu armistiţiul,
frontul se prăbuşeşte şi forţele ruseşti înaintează distrugând prin jafuri şi
ucideri tot ce era măreţ în România. A fost o cotropire care a sfărâmat o ţară
cu trecut bogat şi glorios în toate cele trei evuri ale istoriei. În Rusia,
comunismul prăbuşise o mie de ani de cultură şi civilizaţie creştină, iar la
noi pătrundea cu aceeaşi duşmănie, dărâmând două mii de ani de cultură şi
civilizaţie creştină şi împilând aproape două milioane de oameni.“[4] Se mai întrezărea doar „o
singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei
familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu
Dumnezeu, în biserici, oamenii aprindeau lumânări fără de pomelnice şi-şi
făceau cruci mari, dar când se rosteau rugăciuni şi pentru conducători, nimeni
nu-şi făcea cruce!“[5]
Într-o astfel de situaţie, nu se putea miza decât pe libertatea interioară.
Deci înfiinţarea Grupului Rugul Aprins
a avut drept scop rezistenţa prin
cultură în duh filocalic, după cum, metaforic, se exprimă stareţul: „am aprins
Rugul la Antim.“[6]
Şerban Mironescu, fiul lui Alexandru
Mironescu, în articolul Rugul Aprins, un
mod de a retrăi ortodoxia, completează cu noi informaţii contextul social
în care s-a consolidat grupul. Astfel, într-o epocă „în care bisericile erau
mai curând goale şi indiferenţa religioasă era foarte răspândită, ortodoxia
trezea totuşi un oarecare interes, pe de o parte în cercurile literare destul
de restrânse ale revistelor Gândirea,
Criterion, şi, pe de alta, în sânul
mişcării de extremă dreapta. În primul caz, ortodoxia era privită mai ales ca
ceva pe care s-a constituit cultura românească, anume cea folclorică, dar şi
cultura literară, în al doilea, era văzută ca o componentă a fiinţei naţionale,
exaltată ca atare şi menită să servească unor scopuri politice greu de împăcat
cu adevărata natură a credinţei.“[7]
Şerban Mironescu dă
poate cea mai clară definiţie Mişcării Rugului
Aprins: „o serie de intelectuali care îşi propuneau să interprindă o
redescoperire a ortodoxiei în dimensiunea sa cea mai profundă, cea mai
semnificativă şi poate cea mai originală, mistică isihastă, şi de a face din ea
forma principală a devoţiunii personale şi publice într-o credinţă care luminează
toate experienţele lor de viaţă literară, artistică sau ştiinţifică şi care, la
rândul ei, este luminată de acestea.“[8] Prin urmare, grupul s-a
format pe baza relaţiilor de prietenie, prin „contacte personale, stabilite de
mult timp pe calea unor cercetări şi preocupări spirituale similare în ambiaţia
culturală şi publicistică a timpului, o întâlnire de destine, o răscruce de
aspiraţii.“[9]
În viziunea lui André
Scrima, „Rugul Aprins nu e o invenţie
literar-politică, el vine din orizontul originar al Revelaţiei. Mai mult chiar,
în conformitate cu textul şi tradiţia scripturală însăşi, Rugul Aprins are calitatea unui semn originant şi, ca atare, el e
cel care deschide acest orizont. Pentru timpul şi împrejurările pe care le
evocăm acum, Rugul Aprins îmbina, însă,
în experienţa vie a celor reuniţi la
Antim, gravitatea ultimă cu ultima deriziune.“[10]
În aceste
circumstanţe, un grup de oameni de cultură, uniţi printr-un nonconformism activ
şi printr-o anumită exigenţă a regăsirii tradiţiei, încep să ţină la Antim o serie de întruniri
cultural – religioase. Cel care „de la început a însufleţit şi a călăuzit, în
felul lui inimitabil, căutările şi aşteptarea celor ce descopereau Antimul“[11] a fost, după cum ne
mărturiseşte André Scrima, Sandu Tudor. Astfel, câţiva oameni de cultură,
precum: Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Şerban Cioculescu, Alexandru Elian,
Paul Sterian, Vladimir Streinul, Ion
Marin Sadoveanu, şi un grup de monahi: Vasile Vasilachi, Benedict Ghiuş,
Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanul, Arsenie Papacioc, André Srima au format un
cerc restrâns care „apoi a crescut încetul cu încetul, adunând lume multă în
jurul lui.“
În felul acesta
„Antimul a deschis [...] drumul spre autenticitatea ultimă a existenţei,“[12] cu puţin timp înainte de
instalarea aterismului religios în ţară. Soborul
de la Antim,
spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural,
era format din „călugări – studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie,
arte frumoase, litere, matematică.“[13] Alături de obştea monahală, începeau să
vină tot mai mulţi „tineri sau chiar foarte tineri, din lumea studiilor
riguroase şi deschise,“[14] care-și căutau sensul existenței.
În acest context, „Rugul
Aprins devine un fenomen de atitudine împotriva noilor stăpâni.“[15] În ordine
cronologică, Asociaţia a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1945 are
loc o primă etapă pregătitoare, moment în care se
desfășoară simpozionul de la Cernăuţi
organizat de Mitropolitul Tit Simedrea. Apoi, 1945-1948 este perioada
consolidării grupului şi programului desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în
care liderul oamenilor de cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict
Ghiuş. Între 1949-1952, când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul
monahal, la ordinul Patriarhului Iustinian, a fost răsfirat pe la diverse
mănăstiri din țară, perioadă în care conferințele s-au desfăşurat într-un cadru
intim. După 1952 şi până la arestarea liderilor în 1958, membrii s-au
reîntâlnit la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Cornelia și
Dinu Pillat.
Cu aprobarea
Prefecturii Capitalei şi binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la acestea
adăugându-se şi ospitalitatea părintelui stareţ Vasile Vasilache, începând cu
anul 1944, la mănăstirea Antim, „duminică de duminică, după-amiaza, de la orele
17, se desfăşurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii, conferinţe publice cu
subiect apologetic-mistic.“[16]
În cadrul Asociaţiei Rugul Aprins s-a putut observa
coexistența a două grupuri, unul format din călugări, preocupaţi de noile
direcţii spirituale, şi un grup laic non-conformist care milita pentru
menţinerea vechilor ideologii tradiţionaliste.
Grupul literar se
ocupa cu îndeplinirea unor sarcini, riguros stabilite de către Sandu Tudor. Astfel,
„în fiecare joi seara ne adunam în salonul Stăreţiei, unde făceam să lumineze
tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filozofice, muzicale şi
artistice.“[17]
Pentru prima oară la
noi în țară grupul monahal de la Antim a realizat traducerea unor scrieri
mistice din spiritualitatea rusă din secolele XVIII-XIX, care, după ce au fost
citite în cadrul conferințelor publice, au circulat printre participanții
întrunirilor sub formă de samizdat.
André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, menționează scrierile „lui Tihon
din Zadonsk sau Ignatie Brancianinov. (Aparte ar trebui menţionate excepţionala
traducere a lucrării lui Pavel Florenski Stâlpul
şi întărirea Adevărului, ca şi «reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul.
(...) În cadrul conferințelor impresiile au fost nuanţate: simetric declinului
artei bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea simţit şi în domeniul
doctrinei un soi de «baroc
rus». Neatinsă rămăsese doar tradiţia filocalică, restituită de Paisie
Velicicovski şi transpusă, de pildă, în forme narative criptate ca acele Povestiri ale pelerinului rus, a căror
versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de atunci.“[18]
Astăzi, aceste activități ar putea fi considerate oarecum banale, dar dacă
ne raportăm la perioada totalitaristă, în acei ani, „a adera la doctrina
Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamna o desprindere, cel
puţin spirituală, de comunism.“[19]
Intelectualii interesaţi de noua asociaţie se aflau „la intersecţia dintre un
anumit sens al tradiţiei şi un nonconformism activ: categorii existenţiale
nicidecum contradictorii. [...] Fiindcă Tradiţia [...] nu acceptă asimilarea cu
tradiţionalismul: conservatorism sterp şi repetitiv, inevitabil blocat într-o
formă temporală subalternă (ideologică, religioasă, politică).“[20]
Sandu Tudor (monahul Agathon, ieroschimonahul Daniil)
Cu evidentă nostalgie, André Scrima în Timpul Rugului Aprins
alocă un spaţiu generos liderului mişcării „Rugul Aprins“, „nonconformistul impenitent şi inclasabil [...] cel care avea să devină purtătorul «natural» de suflu al grupului de la Antim.“[21]
André Scrima l-a cunoscut pe ziaristul şi scriitorul Sandu Tudor după
cel de-al Doilea Război Mondial. Surprinzătoarele lecturi comune i-au apropiat:
„evocam împreună cunoscutele studii ale lui Gaston Bachelard consacrate psihanalizei
elementalor...“[22]
În prodigioasa sa carieră, Sandu Tudor a trecut de la poet oficial al
revistei „Gândirea“, la director al revistei „Floarea de foc“ (1932), ca apoi să înfiinţeze o nouă
publicaţie, „de luptă politică şi spirituală“, intitulată sugestiv „Credinţa“ (1933-1938). După război, Sandu Tudor donează cea mai mare parte din
averea sa Mănăstirii Antim, grav avariată în urma unui cutremur. „La prima
întâlnire (chiar şi la următoarele...) – îşi aminteşte André Scrima - lăsa
adesea impresia unei prezenţe paradoxale (mai cu seamă pentru cei proveniţi
dintr-un mediu diferit). Tipul său temperamental excesiv, nu departe de a
prezenta uneori aparenţele violenţei verbale, învăluia de fapt o sensibilitate
excepţională, aproape de «fragilitatea»
celor capabili de adevărata compătimire, a celor conştienţi, iarăşi, de preţul
fiecărui om: cu cât mai umil, cu atât mai respectabil.“[23]
Alexandru
Mironescu, prietenul său, îi spunea adesea: „Dragul meu, ai fi
insuportabil, dacă nu ai fi extraordinar.“ Datorită firii sale efervescente,
care parcă împiedica sistematizarea prodigioaselor informaţii pe care le
deţinea, Alexandru Mironescu îl considera „o bibliotecă deranjată.“ „Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost
mereu un element de scandal şi un intermediabil prilej de defăimare. Dar, el
era, în intimitatea sa exact altceva decât ceea ce se punea despre el. Era
însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat, şi pentru unii
profund dezagreabil, printr-un fel direct de a vorbi, fără menajamente, şi aş
zice fără nici o ipocrizie. Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era
atunci un prieten nepreţuit şi un om admirabil, de o nesfârşită delicateţe
sufletească, de o mare originalitate. Ştia multe lucruri, şi în anumite domenii
era un învăţat, avea o informaţie de savant. Dar se şi ascundea, iar printr-un
fel dur de a fi, se apăra de oameni şi – curios! – de admiraţia lor, pe care
sigur ar fi putut-o avea..“[24]
Şerban
Mironescu, fiul lui Alexandru Mironescu, în articolul Rugul Aprins, un mod de a trăi ortodoxia, îi dedică câteva pagini
omului care a fost maestrul său spiritual. „Era o personalitate extraordinară, cea mai
puternică pe care am cunoscut-o vreodată în viaţa mea, şi m-a marcat
considerabil datorită faptului că l-am cunoscut din prima copilărie, deoarece
devenise la începutul anilor 30 prietenul intim al tatălui meu, Alexandru Mironescu, şi se afla aproape zilnic la noi
acasă. De altfel, tatăl meu s-a convertit la acea epocă sub influenţa lui.
Întotdeauna am văzut în el pe maestrul meu spiritual. Personalitatea sa era de
tip socratic, provocatoare, nu puteai trece pe lângă el fără să-l remarci sau
fără să fii interpelat de el. O brutalitate extremă coabita în el cu o nespusă
tandreţe, deoarece refuzul lipsei de implicare era la el o normă de
comportament zilnic, o trăsătură constitutivă a temperamentului său. Agresiunea
sacră, pe care o desfăşura faţă de oricine, se încheia mereu, graţie percepţiei
dinamice a celuilalt pe care dispunea, prin a propune de fiecare dată o
devenire posibilă în credinţa concepută, pe urmele maeştrilor spirituali, ca un
proces de creştere continuă, dat fiind că o credinţă stagnată e moartă, sau
apropape moartă. Această credinţă, pentru el, trebuia să rămână aşa cum
începuse, un scandal, «scandalul adevărului», fără a respinge totuşi ruinele şi
obiceiurile pioase care au tendinţa s-o înăbuşe dacă nu sunt neîncetat
reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un
restaurator de semnificaţii originare.“[25]
Bartolomeu Valeriu
Anania l-a cunoscut pe Sandu Tudor pe când era bibliotecarul Mănăstirii Antim.
În Cuvânt înainte, la volumul poeziilor bizantine, Acatiste,
scrise de Sandu Tudor, precizează că: „Citea enorm şi vorbea colosal, mai
târziu am aflat că scria imnens, făcând parte, probabil din categoria celui ce
a spus că nu poate gândi decât cu creionul în mână. […] Un interlocutor
înverşunat: îşi apăra părerile cu necruţare, cu intoleranţă, şi nu se sfia să
îşi prelungească argumentele cu invective din cele mai contondente, în schimb
răbufnea pamfletarul de altădată, inteligent şi tăios, de la Credinţa.“[26]
Venind din lumea laică, el aducea cu
sine, în cercul de la Antim
„darul de organizator inventiv şi tenace.“[27] După o viaţă tumultoasă, solicită înalţilor prelaţi, intrarea în
monahism în 1948. „Cu un fel de calmă excentricitate, îşi rânduise chilia de «frate»
în chiar turla clopotniţei, deasupra bolţii de intrare.“[28] Ambianţa chiliei sale
cuprindea „obiecte, puţine, de veche şi hieratică frumuseţe – icoane, sfeşnice,
cădelniţe, câteva mii de cărţi elegant legate în pânză beige-sable – obligau la
diferenţă.“[29]
Mai târziu, mai axact după 1955, devenind ieromonahul Daniil de la Mănăstirea Rarău,
a rămas acelaşi individ paradoxal, verbalizând intens. După slujbă,
credincioşilor „le vorbea cu orele, până se aşezau toţi în biserică, în
genunchi. Îl ascultau, plângeau cu el, deşi nu-l înţelegeau când le vorbea de
«sfinţi» cam necunoscuţi lor: Dostoievski, Dante, Rilke, autorul fără nume al Pelerinului
rus, Cervantes. «Părinte, îi ziceau unii, sunteţi prea înalt. Credincioşii
nu vă înţeleg. Ba mă înţeleg. Nu-i vezi că plâng? Ceea ce trebuie să înţeleagă,
înţeleg. Că sunt nişte păcătoşi şi trebuie să se îndrepte.»“[30]
Alexandru Mironescu
Alături de Sandu Tudor, „inseparabil de el ca prezenţă şi imagine, deşi
distinct în personalitatea sa,“ se cuvine să-l
amintim pe Alexandru Mironescu. Profesor universitar la Facultatea de Chimie,
gazetar şi scriitor, aducea la
Antim „darul unei maturităţi clare, neprezumţioase: în
continuă împărtăşire celorlalţi, celor mai tineri în chip privilegiat.“[31]
Ceea ce îl individualiza era „geniul prieteniei“ după observaţia lui André
Scrima, care ne oferă un portret concludent: „Din anii studiilor şi formaţiei
sale în Occident, Mironescu integrase substanţa
culturii şi, în acelaşi timp, un savoir-faire
al practicii ei: mereu atent la formulările altuia, disponibil înnoirilor,
suscitând dialogul critic. […] Adesea, prietenii săi sau cei care îl întâlneau
pentru întâia oară reţineau «candoarea» sa, lipsa de maliţiozitate: adăugate umorului său sec, rezulta o impresie
de confort, o bună dispoziţie înviorătoare... În el, am găsit un om al
ospitalităţii esenţiale, tocmai în clipa când acest titlu de nobleţe sacră a fiinţei
devenea un delict politico-poliţienesc.“[32]
Dacă Sandu Tudor în
urma decepţiilor personale a hotărât să devină monah pentru a-şi găsi
împlinirea, Alexandru Mironescu a fost şi a rămas până la sfârşitul vieţii un
model al creştinului care poate atinge culmile spiritualităţii şi în mediul
laic.
Vasile Voiculescu
În urma schimbărilor
survenite în cultura românească, treptat,
Vasile Voiculescu avea să fie marginalizat. Astfel, în anul 1946 va fi
înlăturat din postul de redactor de la
Radio, ca apoi, figurând pe o listă cu scriitori ce nu mai
aveau permisiunea de a figura în bibliotecile publice; literatura sa avea să
fie interzisă. În acest context, dintr-o motivaţie interioară, nu abdică de la
principiile sale, alegând să trăiască sub semnul discreţiei.
Alungat din lumea
literară, Vasile Voiculescu este primit în grupul Rugului Aprins. Tânărul de pe atunci André Scrima a fost marcat de
chipul modestului scriitor care păstra parcă ceva din candoarea unui anahoret dar
şi de „biblioteca sa personală –
vastă, «catedralică» - clădită cu grijă de-a lungul anilor, ordonată
parcă în vederea unui vârtej bine cumpătat, ne oferea feerice, reînnoite
descoperiri. Libertatea spiritului, comunicând universalul în chiar infimul
amănunt abia palpabil: nici o pervertire meschină, şovină, necinstită nu apărea
în prealabil în acest spaţiu.“[33]
Valeriu Anania, care
era bibliotecarul Antimului, a participat la câteva întâlniri din cadrul Rugului Aprins, având ocazia să-l
asculte pe Voiculescu în sala bibliotecii, recitându-şi poeziile şi
povestirile. În antologia Din spumele
mării, prelatul precizează un amănunt semnificativ despre spiritualitatea
scriitorului. Vasile Voiculescu „era un iniţiat în isihie (cuvânt grecesc care,
în accepţia practicii isihaste, înseamnă linişte, pace lăuntrică, concentrare
în sine, deci o linişte creatoare, [...] un urcuş în spirală către înălţimile
cele mai de sus, acolo unde se consumă Logodna contemplaţiei noetice).“[34]
În Rotonda plopilor aprinşi, acelaşi autor evocă influenţa Antimului
asupra lui Voiculescu: „Se pare că atunci şi acolo (la Antim) a avut Voiculescu
revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a desprins noile
sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai
mult cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acelui început de
iniţiere isihastă [...] Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat
întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură
a spiritului.“[35]
„Prin mijlocirea acestor reuniuni el se iniţiază şi apoi se adânceşte în
literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi
universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin.“[36]
Părintele Dumitru Stăniloae
Prin 1946, profesorul titular la catedra de Teologie ascetică şi
mistică, la Facultatea
de Teologie a Universităţii din Bucureşti, Dumitru Stăniloae va începe să
frecventeze conferinţele de la
Antim la invitaţia asistentului său Benedict Ghiuş.
Traducătorul celei mai prodigioase culegeri de texte mistice, Filocalia,
a pus la dispoziţia grupului, pagini inedite, la acea dată, din studiul
amintit.
Rememorând acest moment, André Scrima va consemna câteva aspecte
oarecum critice la adresa distinsului teolog. „Această restituire a slovei
filocalice originare, în rezonanţă cu propria noastră căutare, ne apărea drept
o coincidenţă augurală. Puţin ne păsa deci dacă stilul traducătorului se
poticnea de propria-i literalitate şi trecea, în ochii unor purişti, drept
greoi şi neaerisit. Printre aceştia, se numărau Sandu Tudor şi Vasile
Voiculescu, dăruiţi cu un simţ prodigios al limbii, mult sculptat de
necontenitele călătorii dus-întors în cultura universală.“[37]
Dumitru Stăniloae, chiar dacă era un cărturar format în spiritul rigid
al teologiei, în prelegerile sale adeseori, spre uimirea pioşilor, nu se sfia
să-i citeze pe Kierkegaard, Binswanger, Jung. Precizăm că, dacă astăzi acest
fapt pare o banalitate, în perioada postbelică orice ipoteză venită din
Occident era primită cu circumspecţie. Astfel, profesorul la început timid,
apoi cu mai multă încredere, a atins în prelegerile sale probleme inedite de
factură mistică, „oferind satisfacţii“
pretenţiosului auditoriu adunat la
Antim.
Publicarea în 1938 a
unui amplu studiu teologic cu privire la teoria „energiilor necreate“ (problemă atinsă pentru întâia oară de
Sfântul Grigore Palama) a reprezentat
o premieră în ortodoxia românească. În anul 1936, Basile Krivocheine, un
arhimandit vestit în Athos, a publicat o lucrare ce trata aceeaşi temă. Graţie
vastei Biblioteci de la Antim,
André Scrima a parcurs şi textul gânditorului elen. În urma lecturii,
tânărul călugăr concluzionă: „Pe
cât era primul de narativ şi minuţios, pe atât al doilea ţinea la sinteză
critică, la semnificaţie. Pentru nou-intraţii pe cale, se configura, pedagogic,
un fel de complementaritate, distribuită pe paliere de intelecţie diferite.“[38] „Întâlnirile cu părintele Stăniloae ne-au lăsat amintirea unor
convorbiri alerte, călduroase, în evocările sale, interveneau adesea «aerul
de la ţară», satul natal care exprimau simţământul cvasimitic al
«românismului», transpus într-un fel de legitimism religios-naţionalist. Se
manifestau astfel limite ale comprehensiunii spirituale, care, veritabilă,
rămâne mereu deschisă şi respinge implicit – şi chiar explicit – exploatarea
ideologică operată de regimurile naţional-totalitare. Prin, şi dincolo de toate
acestea, legăturile de prietenie şi comunicare deschisă cu «Grupul de la Antim», din care – ţinem s-o
menţionăm – părintele Stăniloae nu a făcut nicicând parte, s-au păstrat până în
momentul ordaliei «Rugului Aprins» din 1958.“[39]â
Dr. Camelia SURUIANU
Dr. Camelia SURUIANU
[1]André
Scrima, Timpul Rugului Aprins, Maestrul spiritual în
tradiţia răsăriteană, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 163.
[2] Ibidem., p. 160.
[3] George Enache, Un mare duhovnic
văzut prin ochii Securităţii: părintele Adrian Făgeţeanu mărturisitorul, în revista ROST, numărul 42-43, august-septembrie 2006.
[4]Vasile Vasilachi, Rugul Aprins.
Cercul literar – cultural de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în Calendarul Credinţa, The Faith,
Detroit, 1992, Detroit, 1992, pp. 66.
[5]Ibidem., p.
67.
[6]Idem.,
[7]Şerban Mironescu, Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia,
în Vestitorul Ortodoxiei, an. III, 1991; nr. 35 – 36, p. 2; şi
în Renaşterea, an III, 1993, nr. 12,
p. 8.
[8]Idem.,
[9]Idem.,
[10] André Scrima, op.
cit., p. 146.
[11]Ibidem., p. 106.
[12]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 120.
[13]André Scrima, op. cit., p. 116.
[14]Idem.,
[15]Artur Silvestri, Modelul omului mare, zece « Convorbiri de amurg » cu Antonie
Plămădeală urmate de « Douăzeci şi opt de scrisori de altădată »,
Editura Carpathia Press, 2004, Bucureşti, p. 14.
[16] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins,
Editura Anastasia,
Bucureşti, 1999, p. 12.
[17] Vasile Vasilachi, Rugul Aprins.
Cercul literar–cultural de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în Calendarul Credinţa, The Faith, Detroit, 1992, pp. 66-71.
[18] André Scrima, op. cit., p. 136.
[19]George Enache, Ortodoxie şi putere
politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 396.
[20]André Scrima, op. cit., p. 121.
[21]Ibidem., p. 122.
[22]Ibidem., p. 126.
[23]Ibidem., p. 106.
[24]Alexandru Mironescu, op. cit., p. 194.
[25]Şerban Mironescu, op. cit., p. 2.
[27]André Scrima, op. cit., p. 107.
[28]Idem.,
[29]Idem.,
[30]Antonie Plămădeală, op. cit., pp. 17, 18.
[31]André Scrima, op. cit., p. 129.
[32]Idem.,
[33]André Scrima, op. cit., p. 134.
[34]Valeriu
Anania, Din spumele mării, Editura Dacia,Cluj-Napoca,
1995, p. 127.
[35]Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1983, p. 241.
[36]Valeriu Anania, Din spumele mării, ed. cit., p. 187.
[37]André Scrima, op. cit., p. 132.
[38]Ibidem.,
p.133.
[39]Idem.,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu