CA SA-si pastreze functiile fara numar. Nicolae Manolescu cenzureaza un articol despre plagiat

Rodica Zafiu, profesor la Universitatea Bucureşti şi titulara rubricii „Păcatele limbii" din „România literară", s-a confruntat, pentru prima oară de când colaborează cu această publicaţie, cu un refuz de a-i fi publicat articolul.

Textul, intitulat „Stilistica plagiatului", analiza celebrul caz al doctoratului lui Victor Ponta. Trimis prin e-mail de Rodica Zafiu, a fost chiar pus în pagină, pentru a apărea în numărul 27, din 6 iulie 2012, al „României literare", dar a fost scos în ultimă instanţă în urma intervenţiei telefonice a directorului revistei, Nicolae Manolescu.

Întrebat de „Adevărul" de ce a decis să nu publice textul Rodicăi Zafiu în „România literară", Nicolae Manolescu ne-a declarat: „Sigur că l-am oprit! L-am scos, pur şi simplu, pentru că nu mi se pare normal să ne amestecăm sau să ne pronunţăm în privinţa unor lucruri care sunt în discuţia sau în analiza unui organism al statului. Deci, asta a fost tot!".

 „Credeţi că puteţi fi acuzat de cenzură?", a fost o altă întrebare la care Nicolae Manolescu a răspuns râzând: „Dacă o luaţi aşa, poate să fie şi cenzură. Pe mine nu mă sperie cuvântul!", după care a revenit: „Dar nu este cenzură, mi se pare o chestie de bun-simţ. Ne apucăm să ne dăm cu părerea aşa?... Ce facem?... Nu mi s-a părut oportună publicarea, pur şi simplu! Nu intru în conţinut, n-am cum să verific, nici nu l-am citit, măcar". Directorul revistei a mai declarat că nu a contactat-o pe Rodica Zafiu înainte de a lua decizia să oprească publicarea articolului.

„Nu, de ce să vorbesc cu ea? N-am ce vorbi cu ea. Este liberă să publice unde vrea, dar nu în «România literară»." Rodica Zafiu a făcut parte din Consiliul General al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, până când acesta a fost desfiinţat prin ordinul ministrului interimar al Educaţiei, Liviu Pop.

Sursa: Adevarul

In Anul Caragiale, Crin e presedinte!

Un roman absolut, mesterul popular Nicolae Purcarea vs trogloditul neokominternist HR Patapievici

Părea a fi o seară ca oricare alta cand lucrurile au scăpat de sub control și intalnirea cu un domn a cărui varstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vartej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpanești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn in varstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca in Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.

Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură in lemn dedicată Zilei Naționale a Romaniei, ne-a vorbit mai mult de o oră, intro sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, in marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.

Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei intregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi intr-o altă dimensiune, intr-un alt univers.

A fost inchis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși inchis, ca partizan, ceea ce atunci, in anul de grație 1949, insemna „bandit”. Asta, in cateva cuvinte. Destul de zgarcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. In toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce in Munții Argeșului, in regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață in care ne inregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori inconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte in altul.m Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot romani, copii de țărani. Să știți că, atunci cand ne inconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe intr-un fel, să ne prevină. Incercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din incercuire – cațiva care au deschis focul au fost impușcați – dar pană la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gandul acesta, al trădării, il mai hărțuiește din cand in cand, căci tot timpul ii e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit in casa din Șchei atunci cand innopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la randul său, neimpăcat cu acest gand al trădării: „...4 martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( intr-un loc se spune cu cate 10 000 lei). Unul, rămanand nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949.