Un roman absolut, mesterul popular Nicolae Purcarea vs trogloditul neokominternist HR Patapievici

Părea a fi o seară ca oricare alta cand lucrurile au scăpat de sub control și intalnirea cu un domn a cărui varstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vartej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpanești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn in varstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca in Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.

Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură in lemn dedicată Zilei Naționale a Romaniei, ne-a vorbit mai mult de o oră, intro sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, in marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.

Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei intregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi intr-o altă dimensiune, intr-un alt univers.

A fost inchis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși inchis, ca partizan, ceea ce atunci, in anul de grație 1949, insemna „bandit”. Asta, in cateva cuvinte. Destul de zgarcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. In toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce in Munții Argeșului, in regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață in care ne inregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori inconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte in altul.m Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot romani, copii de țărani. Să știți că, atunci cand ne inconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe intr-un fel, să ne prevină. Incercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din incercuire – cațiva care au deschis focul au fost impușcați – dar pană la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gandul acesta, al trădării, il mai hărțuiește din cand in cand, căci tot timpul ii e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit in casa din Șchei atunci cand innopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la randul său, neimpăcat cu acest gand al trădării: „...4 martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( intr-un loc se spune cu cate 10 000 lei). Unul, rămanand nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949.

Fără să vrei, te duce cu gandul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca in noaptea de 27 decembrie 1784, deci in a treia zi de Crăciun, in aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a romanilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată in Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Pană nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vanzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Targul trădării s-a făcut in seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, in timpul colindatului, in crașma jupanului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca in schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George.

Au primit și arme și muniție, iar in timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi incălzindu-se la foc, in Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vanat pentru domni și cand li s-a dat bine, au tăbărat pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți pană la adanci bătraneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte!

Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, in ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai inaltă a marșăviei, prin vanzarea lui Crișan, pe al cărui cap se pusese preț tot in galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, in seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care il primește, ii dă de mancare și adăpost, apoi cand i se dă bine, impreună cu fiul său Simion, popă și el in Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind in schimb prețul de sange. Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cat au primit. Dar nici ei n-au fos tulburați cu nimic cat au trăit.

(...). Pană cand această pagină rușinoasă de istorie nu va fi insușită și infierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac in veac. Mișei și slugi se vor strange, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Raștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și iși vor da viața pentru mantuirea neamului romanesc.”(Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frang, dar nu se indoiesc.)

Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit! Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, in aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru, figură legendară a bandiților”anticomuniști din Apuseni: „(...). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era imbrăcat in haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lană de casă gri, veston țărănesc de lană de culoare gri, in cap una șapcă și in picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era imbrăcat in haine militare kaki de ostaș.

Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcandu-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, in urma lor s-au găsit următoarele: una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un incărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o intrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate in anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FERDINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile ii aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat in 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”.

Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele: „Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care il clădea pe atunci şcoala - legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de langă tine... Conduita se crea prin exemplu”.

Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat in 11 octombrie 1950, orele 23.00. Iată ce spune raportul Securității : „Din partea autorităților cerandu-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și intrucat la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie impărțite in mod egal copiilor. Dandu-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: 11 octombrie 1950.

Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormantului meu. Vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian ”.

Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20 000 numai in munți in acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin targuri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpani; de ce trebuia să le piară neamul și sămanța și de ce s-a lucrat atat de mult la asta, prin inchisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rand prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo – cămilă a Romaniei fără romani.

Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, incă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile in parte distruse, cu tinerețile mancate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, in schimb, ca-n branză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 avand grase, grase avantaje, in timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război ( de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit cate-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n branză!

Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricat te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se intample asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus in materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare. La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma in mană in munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea ingamfată a prostului gust și știu, fără intoarcere, că acesta este poporul in mijlocul căruia m-am născut, din sămanța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la randul meu plămădit.

(…) Să fii roman este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta romanească işi urmează cursul pană la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel intr-un trup inconştient, pană ce mintea va fi in sfarşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” - așa cum scria in Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Roman, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sangele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului roman abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. - , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul roman, pe care il slujește de decenii, sculptandu-i in lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare in timp le-au făcut unice, inegalabile, in geografia lumii. El ne spune că „Am inceput lucrul in temnița de la Alba Iulia, in 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme intemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reinceput să lucrez. 

Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit in file galbene de istorie.” Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Roman, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania - S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul roman : „Inainte de a intra in tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei Cosanzeana, prin lumea de basm a lui Praslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătranețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne inchinăm icoanelor in care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute in lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspandite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.

Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta inseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-I lichefieze sufletul pană ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme intr-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Roman!

Și tocmai de aceea cred că privirea atat de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neinfrantul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată in față, ne transformă, generații, după generații, in oameni de mica statură!

Dan ARHIRE

Fotografii: Vlad VOICA, Florin PALAS

Sursa: Revista La Drum