Părea a fi o seară ca oricare alta cand lucrurile au scăpat de sub control și intalnirea cu un domn a cărui varstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vartej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpanești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn in varstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca in
Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate
era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu
altele.
Domnul Neculaie
Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre
a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură in lemn dedicată Zilei Naționale a Romaniei, ne-a vorbit mai mult de o oră, intro sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, in marea lor
majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.
Era vorba despre
un fel de manual al suferinţei unei intregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din
optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi intr-o altă dimensiune, intr-un alt univers.
A fost inchis de
pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși inchis, ca
partizan, ceea ce atunci, in anul de grație 1949, insemna „bandit”. Asta, in cateva cuvinte. Destul de zgarcit cu vorbele, ne-a descris
cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie
1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a
spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni
de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. In toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce in Munții Argeșului, in regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul
Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.
Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de
pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață in care ne inregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori inconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte in altul.m Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot romani, copii de țărani. Să știți că, atunci cand ne inconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot,
fluierau, ca să ne anunțe intr-un fel, să ne prevină. Incercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din incercuire – cațiva care au deschis focul au fost impușcați – dar pană la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gandul acesta, al trădării, il mai hărțuiește din cand in cand, căci tot timpul ii e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit in casa din Șchei atunci cand innopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la randul său, neimpăcat cu acest gand
al trădării: „...4
martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( intr-un loc se spune cu
cate 10 000 lei). Unul, rămanand
nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949.
